Taina iubirii
– cuvânt despre căsătoria creştină –

PRIMA PARTE

 

M-am hotărât să închin cuvântul acesta problemei familiei şi căsniciei. Mi se pare că într-o lume a cărei lege este acum dezbinarea, înfruntarea, legăturile încordate dintre indivizi, grupuri sociale şi popoare, tema aceasta este extrem de importantă.

Căsătoria e o minune pe pământ. Intr-o lume unde toţi şi toate sunt în dezbinare, căsătoria e locul unde doi oameni, mulţumită faptului că s-au îndrăgit unul pe celălalt, devin una; locul unde se termină dezbinarea, unde începe înfăptuirea vieţii în unire. Şi în aceasta constă cea mai mare minune a relaţiilor omeneşti: doi devin dintr-o dată o singură personalitate; dintr-o dată, două persoane, întrucât s-au îndrăgit una pe alta şi s-au acceptat una pe alta până la capăt, desăvârşit, ajung ceva mai mare decât o pereche, decât pur şi simplu doi oameni – ajung una.

La acest lucru fiecare trebuie să chibzuiască, pentru că a trăi în dezbinare este chinuitor, este greu, iar împreună este uşor, este ceva cu care suntem deprinşi. Interesele intelectuale, gusturile se deosebesc, şi, ca atare, este foarte uşor să-ţi spui: „vreau să trăiesc prin ceea ce mă interesează: unii trăiesc pentru câştig, alţii pentru cultură, alţii caută un ideal, însă eu sunt o unitate autosuficientă, îmi sunt de ajuns eu însumi…”. De fapt însă, aceasta naşte dezagregarea societăţii, dezagregarea umanităţii. In ultimă instanţă, nu mai rămâne nimic din minunata unire care ar fi putut să fie între oameni. Şi căsătoria, după cum am spus, reprezintă minunea refacerii unităţii acolo unde aceasta nu poate fi refăcută prin puterile omeneşti.

Pentru aceasta însă trebuie să pricepem ce este dragostea şi cum ne putem lega între noi prin dragoste, pentru că dragostea e de mai multe feluri. Folosim cuvântul acesta în împrejurări foarte diferite. Spunem că Îl iubim pe Dumnezeu, că ne iubim părinţii, că ne iubim soţia, soţul, copiii; dar spunem, de asemenea, că iubim lucrurile dintre cele mai neînsemnate. Înjosim acest uluitor, sfânt cuvânt, zicând: „iubesc îngheţata, iubesc plimbările, iubesc fotbalul, iubesc teatrul…”. Şi prin aceasta degradăm calitatea cuvântului însuşi şi ne trezim prizonieri ai confuziei acesteia.

Dragostea este un sentiment uimitor, însă ea nu este numai un sentiment, ea e o stare a întregii fiinţe.

Dragostea începe în clipa când văd în faţa mea un om şi străvăd adâncurile lui, când văd deodată esenţa lui. Bineînţeles, când spun: „eu văd”, asta nu înseamnă: „pătrund cu mintea” sau „văd cu ochii”, ci „pătrund cu toată fiinţa mea”. Dacă este îngăduit să facem o comparaţie, în acelaşi fel se poate spune că pătrund frumuseţea -de pildă, frumuseţea muzicii, frumuseţea naturii, frumuseţea operei de artă, atunci când stau înaintea ei uimit, mut, nefăcând altceva decât să receptez ceea ce se află în faţa mea, nefiind în stare să exprim asta prin vreun alt cuvânt în afară de exclamaţia: „Doamne! Cât e de minunat!”

Taina iubirii faţă de om începe în clipa când ne uităm la el fără dorinţa de a-l poseda, fără dorinţa de a stăpâni asupra lui, fără dorinţa de a ne folosi în vreun fel de darurile lui sau de personalitatea lui, ci doar privim şi ne minunăm de frumuseţea care ni s-a descoperit.

Când mă aflu faţă în faţă cu un om pe care îl văd cu ochii iubirii, nu cu ochii nepăsării sau cu ai urii, ci anume cu ai iubirii, atunci mă împărtăşesc de omul acela, între noi începe ceva comun, o viaţă comună.

Receptarea omului are loc la o profunzime care se află dincolo de cuvinte, dincolo de emoţii. Un credincios ar zice: „Când îl văd pe om în această lu-mină, în lumina iubirii curate, văd în el chipul lui Dumnezeu, o icoană”.

Ştiţi, fiecare dintre noi reprezintă o icoană, un chip al lui Dumnezeu, însă noi nu ştim să ne aducem aminte de acest lucru şi nu ştim să ne purtăm unii cu alţii în mod corespunzător. Dacă am putea să ne amintim că în faţa noastră se află o icoană, un lucru sfânt! Asta nu înseamnă în nici un caz că icoana cu pricina este în toate privinţele preafrumoasă. Ştim cu toţii ce se întâmplă uneori cu picturile marilor maeştri, sau cu icoanele, sau cu oricare operă de artă, cu orice formă de frumuseţe: orice frumuseţe poate fi mutilată – indiferenţa, împrejurările, răutatea pot mutila chiar şi cel mai frumos obiect.

Atunci când în faţa noastră se află însă opera unui maestru mare, un tablou mutilat, pângărit în parte, putem vedea în el fie stricăciunea, fie frumuseţea ce s-a păstrat. Dacă privim la acel tablou, la orice operă de artă, cu ochii iubirii ce se minunează, vedem frumosul, iar pentru restul ne putem întrista, putem plânge. Şi ne putem hotărî, uneori, să ne închinăm toată viaţa refacerii a tot ce e vătămat în acel chip, în acel tablou, în acea operă de artă. Asta tine de dragoste: a privi la om şi a vedea în el o frumuseţe de nerăpit, iar totodată a te îngrozi de ceea ce viaţa a făcut din el, a săvârşit asupra lui.

Dragostea este tocmai extrema suferinţă, durere pentru că omul e nedesăvârşit şi totodată minunarea pentru că el este atât de uluitor, irepetabil de frumos. Şi iată, dacă priveşti măcar o dată la om în felul acesta, poţi să îl îndrăgeşti în pofida a tot ce le sare în ochi altora.

Cât de des nu se întâmplă ca celui îndrăgostit să i se spună: „Ce ai găsit la el? Ce ai găsit la ea?” – şi omul dă răspunsul absolut delirant: „Dar nu vezi ce minunată este, ce frumos este?” Şi se dovedeşte că, da, aşa şi este, omul cu pricina e minunat, pentru că cel care iubeşte vede frumuseţea, iar cel care nu iubeşte, sau e nepăsător, sau urăşte vede doar rănile. De lucrul acesta; iată, e foarte important să nu uităm. Este extrem de important să ne amintim că dragostea este realistă până la capăt, că ea îl cuprinde în întregime pe om şi că ea vede, ea este văzătoare, însă în loc să osândească, în loc să se lepede de om, ea plânge pentru schilodirea lui şi este gata să îşi dea viaţa pentru ca tot ce-i bolnav, tot ce-i stricat să fie îndreptat şi tămăduit.

Asta este ceea ce se numeşte atitudinea „cu întreagă înţelepciune” faţă de om, acesta este adevăratul principiu al dragostei, cea dintâi viziune serioasă.

Am vorbit deja despre dragoste ca despre o stare contemplativă, în care omul, privind la altul, vede în el, dincolo de trăsăturile lui exterioare, în pofida sunetelor glasului său, în pofida a toate, o anumită adâncime ce reprezintă pentru el o icoană, ce reprezintă pentru el o frumuseţe. Această frumuseţe a fost vătămată în parte de viaţă, de trecut, de împrejurări, însă ea este acolo şi numai ea are însemnătate în acel om – deşi, bineînţeles, şi ceea ce este vătămat trebuie luat în considerare.

Dacă este să vorbim însă de contemplaţie, putem oare să vorbim şi despre crearea unor relaţii omeneşti vii?

A-L contempla pe Dumnezeu, a contempla o icoană, a contempla frumuseţea naturii, a privi cu atenţie un tablou, a trăi profund o muzică – toate acestea sunt de înţeles; în ce fel însă poate o asemenea contemplaţie să ducă la nişte relaţii omeneşti autentice?

Mi se pare că răspunsul este acesta: contemplaţia cu pricina îi deschide pe amândoi către o stare în care ei pot să se contopească în profunzime, pot, dincolo de orice cuvinte, să se înţeleagă şi să se simtă unul pe altul. Ştim cu toţii lucrul acesta din experienţă, dar ce uşor îl dăm uitării… Care dintre noi n-a stat cu cineva drag – cu mama, cu soţia, cu soţul, cu un prieten – la ceas de seară, când amurgea, când în jur totul se potolea? La început – discuţie, apoi cuvintele deveneau tot mai rare şt tăcerea se aşternea, însă rămânea în urmă o anume linişte; ascultam cu luare-aminte sunetele: trosnetul lemnelor în şemineu, ticăitul ceasurilor, depărtatele zgomote de afară; apoi, dispăreau şi sunetele acestea, şi se lăsa o linişte atât de adâncă, o tăcere a sufletului.

Şi iată că în tăcerea aceasta a sufletului simţi dintr-o dată că ai devenit atât de apropiat prietenului, omului care se află alături de tine. Aceasta nu este, bineînţeles, o contopire în sensul că un om devine altul, ci în acela că cei doi se unesc la o asemenea adâncime de trăire a celuilalt, încât nu mai este nevoie de cuvinte: ei sunt împreună, şi dacă iubirea este îndeajuns de profundă, ei au devenit un tot.

Şi acestea sunt valabile pentru căsnicie în toate privinţele – nu numai în privinţa sentimentelor, nu numai în privinţa împărtăşirii de aceleaşi idei, ci în privinţa comuniunii trupeşti. Atâta doar că trebuie să ne amintim, trebuie să ştim foarte bine că unirea trupească a celor doi oameni ce se iubesc nu este începutul, ci deplinătatea şi limita relaţiilor dintre ei, că doar atunci când cei doi oameni au devenit una cu inima, cu mintea, cu duhul, unirea lor poate să crească, să se descopere prin unirea trupească, ce devine atunci nu lacomă posedare reciprocă, nu dăruire reciprocă pasivă, ci taină cât se poate de autentică, adică lucrare care vine drept de la Dumnezeu şi duce drept la El.

Unul dintre Părinţii Bisericii din vechime a zis că lumea nu poate exista fără taine, adică fără ca anumite stări, anumite relaţii dintre oameni să fíe suprapământeşti, cereşti, minunate; şi, continuă acelaşi, căsătoria, ca unire a doi oameni într-o lume dezbinată, reprezintă o astfel de taină, de minune ce covârşeşte toate relaţiile naturale dintre oameni, toate stările naturale.

Şi căsătoria trupească reprezintă, după învăţătura unuia dintre Părinţii Bisericii, o taină asemenea Euharistiei, împărtăşirii credincioşilor.

In ce sens? In acela că în Euharistie, prin puterea lui Dumnezeu, prin minunea iubirii care uneşte şi a credinţei reciproce, credinciosul şi Hristos devin una. Şi în căsnicie (bineînţeles, la alt nivel şi în alt fel), datorită credinţei reciproce şi a iubirii reciproce, doi oameni depăşesc orice dezbinare şi devin o singură fiinţă, o singură personalitate în două persoane.

Aceasta reprezintă în acelaşi timp deplinătatea căsătoriei sufletesc-duhovnicesc-trupeşti şi deplinătatea „întregii înţelepciuni”, când cei doi se raportează unul la celălalt ca la ceva sfânt şi preschimbă toate relaţiile lor, inclusiv cele trupeşti, într-o taină, în ceva care se înalţă mai presus de pământ şi se ridică la veşnicie.

In Sfânta Scriptură, căsătoria reprezintă expresia extremei bucurii, extremei deplinătăţi. Aceasta nu este o deplinătate a odihnirii, ci o sărbătoare a bucuriei şi a iubirii.

Cea mai desăvârşită imagine a ei ne este dată prin aşa-numita nuntă a Mielului [nota: 1 Imaginea este luată din cartea Apocalipsei lui Ioan Teologul (Apoc. 19, 7), unde semnifică definitiva unire a credincioşilor cu Hristos în împărăţia cerurilor (n. red. ruse)], adică prin unirea, prin bucuria întâlnirii lui Dumnezeu Care S-a făcut om, Care Şi-a dat lumii toată viaţa Sa, toată fiinţarea Sa, cu făptura: când toate acestea au fost deja săvârşite, când nu a mai fost deja înfruntare, când Dumnezeu şi omul au fost uniţi printr-o viaţă comună. Şi asta nu se mărgineşte la om, ci creşte dincolo de el şi cuprinde toată făptura, aşa încât Apostolul Pavel a putut spune: va fi Dumnezeu totul întru toţi (I Cor. 15, 28).

Pe de altă parte, avem imaginea folosită de Apostol şi care caracterizează Biserica drept Mireasă a Mielului (Apoc. 21, 9). Cine este o astfel de mireasă? Mireasă, în esenţă, este acea fată care a găsit în sine o aseme-nea profunzime şi o asemenea tărie, încât a fost în stare, a putut să îndrăgească un om cu iubire unică, irepetabilă, fiind gata să lase totul şi să fie cu el, să îl urmeze oriunde se va duce.

Iar cuvântul Miel ne aminteşte de mieluşelul pascal vechi-testamentar, care a fost junghiat pentru prima dată în noaptea când evreii au fugit din Egipt: miel neprihănit şi nevinovat, victimă a păcatului omenesc. Mai târziu, această imagine a fost transferată asupra Mântuitorului Hristos, întrucât El este Pătimitorul fără prihană, Care a răbdat duhuri pentru că oamenii au căzut de la Dumnezeu şi au încetat să mai fie oameni în deplinul înţeles al cuvântului.

Aşadar imaginea care ne este oferită în persoana Miresei Mielului este o imagine a dragostei tragice, a dragostei care străbate calea sa în tragica noastră lume conştientizând pe deplin tragismul acesta, care acceptă acest tragism nu ca pe un chin nedorit şi respins, ci ca pe o chemare, ca pe o participare şi la soarta lumii înseşi, şi la tainele lui Dumnezeu.

Amândouă aceste imagini ne vorbesc despre dragoste: despre dragostea desăvârşită, dragostea până la capăt jertfelnică, dragostea triumfătoare. Intr-un vechi manuscris al Evangheliei este un pasaj unde Hristos este întrebat: „Când va veni împărăţia lui Dumnezeu?” Şi Hristos răspunde: „împărăţia lui Dumnezeu a venit deja acolo unde nu mai sunt doi, ci unul…”.

Se poate pune atunci întrebarea: dacă împărăţia lui Dumnezeu a venit, într-adevăr, prin căsătorie, care este legătura dintre această împărăţie şi omul care alege viaţa de celibat? In Biserică există două instituţii ce par opuse una alteia: căsătoria şi monahismul. Totodată, pentru orice om care aparţine Bisericii, care reprezintă un mădular al ei, care trăieşte viaţa ei, este absolut limpede că în existenţa ei, în esenţa ei nu pot exista contradicţii.

Şi, într-adevăr, dacă e să gândim problema căsătoriei şi monahismului în esenţa lor, devine limpede că acestea sunt, ca să zicem aşa, două chipuri ale uneia şi aceleiaşi Biserici.

In căsătorie unitatea sare în ochi: doi oameni îşi unesc soarta aşa încât să-şi petreacă împreună toată calea lor pământească.

In monahism, omul se depărtează de acea apropiere omenească personală care constituie bucuria şi plinătatea căsătoriei, într-o pregustare a vremii când Dumnezeu va birui, când va birui tot ce este mai bun în om.

Da, monahul îşi refuză lucrul acesta, însă el nu refuză iubirea: în primul rând, din iubire faţă de Dumnezeu, iar în al doilea, din iubire faţă de om. Monah poate să devină doar omul care a conştientizat şi a acceptat suficient de profund tragismul acestei lumi, omul pentru care suferinţa lumii are o însemnătate atât de mare, încât e gata să uite cu desăvârşire de sine însuşi pentru a-şi aduce aminte de lumea aflată în suferinţă, în rupere de Dumnezeu, în luptă, şi pentru a-şi aduce aminte de Dumnezeu Însuşi, Care S-a răstignit din iubire faţă de lume. Şi, ca atare, a intra în monahism nu înseamnă nicidecum a fugi din lume.

Îmi amintesc de un frate din Mănăstirea Valaam despre care mi-a povestit duhovnicul meu. Acela petrecuse în mănăstire cincizeci de ani, şi tot nu voia să primească tunderea, îşi petrecuse toată viaţa în nevoinţă, şi totuşi se socotea nevrednic de monahism. Părintele meu duhovnicesc, pe atunci încă mirean care îşi căuta calea, l-a întrebat: „Dar ce este monahismul, ce este monahul, de nu poţi să fii monah cu toate că duci viaţă mănăstirească?” Şi acela a răspuns: „Monahul este un om care se întristează şi plânge din toată inima pentru durerea lumii, şi la măsura asta n-am ajuns încă.”

După cum vedeţi, atât în monahism, cât şi în căsătorie rădăcina a toate este în dragoste, şi, mai mult decât atât, în dragostea personală, concretă faţă de lumea în care trăim, în conştientizarea tragismului ei, iar totodată (şi asta îşi pune amprenta poate că mai puternic, mai vizibil, în căsnicie) în bucuria pentru faptul că în această lume tragică există dragoste, există unire, există prietenie, există asemenea legături între oameni, încât ea devine nu iad, ci posibil rai.

Şi aici un mare rol atât în monahism, cât şi în căsătorie îl joacă nădejdea, înţeleasă nu ca simplă visare, ci ca act al credinţei, al convingerii triumfătoare. Sfânta Scriptură ne spune că nădejdea este deja pregustare a viitorului, după cum credinţa este deja încredinţare de cele nevăzute.

Nădejdea nu este visul că poate în viitor o să fie mai bine. Pornind de la experienţa prezentului (în pofida umbrelor şi, uneori, grozăviilor lui), văzând că în mijlocul acestei zile pline de orori străluceşte lumina, arde dragostea, că lumina luminează cu adevărat întru întuneric şi că întunericul nu poate nicidecum să o biruie, ne umplem, mulţumită nădejdii, de încrederea că până la urmă lumina va birui. Aceasta este nădejdea noastră şi aceasta este credinţa noastră, şi pe ele poate să crească biruinţa iubirii atât în monahism, cât şi în căsătorie.

Credincioşii, ca şi necredincioşii, sunt îngrijoraţi în zilele noastre de lipsa de trăinicie a căsătoriilor şi de suferinţa pe care această lipsă de trăinicie o aduce atât soţilor, cât şi copiilor. Mulţi sunt îngrijoraţi de dezagregarea familiilor şi de lipsa de bucurie a vieţii familiale, lipsă de bucurie care domneşte acum peste tot. Asta se întâmplă, într-o anumită măsură, deoarece idealul căsătoriei, ce exista cândva, a devenit acum de neînţeles pentru oameni. Mulţi privesc căsătoria pur şi simplu ca pe o înţelegere particulară. Ei se simt oameni aparte, în afara societăţii, şi ca atare li se pare că au dreptul să se poarte aşa cum vor.

Mulţi privesc căsătoria din punct de vedere pur social-politic. In acest caz, familia devine nu mai mult decât o părticică, o foarte mică părticică din aparatul social-politic, care îi impune o povară considerabilă, iar această povară este câteodată cu neputinţă de suportat. Dacă e să aprofundam cauzele acestui fapt sau felul cum oamenii se căsătoresc în ziua de astăzi, ei ar putea fi împărţiţi, şi se pare, în câteva categorii.

Unii se căsătoresc (mai bine zis trăiesc împreună) pentru că se plac, pentru că între ei există o atracţie fizică sau psihologică. Aceştia nu caută în căsătorie înfăptuirea vreunui scop, nu vor să ajungă undeva, li se pare că dacă pot să se satisfacă unul pe celălalt trupeşte ori sufleteşte au obţinut deja totul. Pentru asta ei nu caută nici binecuvântarea lui Dumnezeu, nici să se încorporeze în societatea omenească şi să aducă în ea ceva nou.

Alţii caută căsătoria pentru că între ei există o potrivire sufletească, trupească, dar totodată au şi un ideal în comun. Ei vor să stea nu faţă către faţă, ci umăr la umăr; nu vor să îşi petreacă viaţa în contemplare reciprocă şi în satisfacere reciprocă, ci vor să păşească împreună în viaţă şi să creeze viaţă. In funcţie de convingerile lor, unii – cei necredincioşi – vor construi o societate fără Dumnezeu, însă vor căuta în ea toată profunzimea accesibilă lor în privinţa omului; altii – cei credincioşi – vor căuta o altă dimensiune.

Unii cred pur şi simplu într-o divinitate nedefinită, într-o putere supremă, şi pe de o parte vor căuta binecuvântarea acestei puteri, un cuvânt bun spus în numele acestei divinităţi, iar pe de alta se vor gândi cum să creeze o căsătorie care să fie mai mare decât omul, care să fie atât de mare, încât să devină atotomenească.

Cei ce cred într-un Dumnezeu definit (acum voi vorbi din punctul de vedere al creştinului) vor căuta înfăptuirea căsătoriei după modelele care ni s-au dat în Biserica creştină: căsătoria ca unire, căsătoria ca imagine a vieţii veşnice.

Despre căsătorie ca unitate am amintit deja. Pe lângă asta, există în căsătorie o dimensiune veşnică, pe care poate că cel mai bine a exprimat-o scriitorul francez Gabriel Marcel . Acesta scrie: „A-i spune omului: te iubesc înseamnă a-i spune: vei trăi veşnic, niciodată nu vei muri…”.

În această privinţă, căsătoria nu reprezintă pentru creştin ceva static, iar slujba căsătoriei nu reprezintă o formă socială. Căsătoria este un fenomen dinamic, este construire; toată puterea ei constă în mişcare, în năzuinţa către un scop bine definit şi în semnificaţia ei atotomenească. Iar rânduiala săvârşirii ei în societatea creştină nu este o formă religioasă de „înregistrare”, ci un mijloc profund, pedagogic, prin care Biserica vrea să ne descopere ce este dragostea şi cât de profunde sunt legăturile dintre oameni. In acest sens, orice slujbă creştină reprezintă, pe de o parte, o expresie lirică, personală, a sentimentelor omeneşti, însă pe de alta are şi o semnificaţie simbolică.

 

Ce este simbolul? Nu este imagine, nu este parabolă, nu este tablou, nu este ilustraţie. Deosebirea dintre simbol şi definiţie iată în ce constă: definiţia se străduie, parcă, să pună hotare obiectului său. Ea se străduie să sesizeze şi să exprime totul pe cât se poate, îndeobşte exprima. Simbolul, dimpotrivă, arată întotdeauna spre exterior. Cel mai simplu ar fi să explicăm sensul simbolului astfel: dacă îi arătăm cuiva reflecţia cerului în apă, prima lui mişcare va fi nu să se uite în lac, ci ca, întorcându-i spatele, să privească în sus. Acesta este principiul simbolului: se înfăţişează ceva pământesc ca să se arate ceva ceresc; se înfăţişează ceva ce poate fi sesizat cu simţurile ca să se arate ceea ce poate fi cunoscut doar în adâncurile omului şi prin percepţia cea mai profundă.

Slujba, ritualul pe care îl săvârşim în Biserică spune în această privinţă foarte multe lucruri despre felul cum sunt relaţiile omeneşti, profunde, de dragoste şi de reciprocitate; şi la acestea trebuie, mi se pare, să reflecteze şi credincioşii, şi necredincioşii – credincioşii pentru că toţi trebuie, pe baza experienţei dobândite, să regân-dim ceea ce ni se pare că ştim de mult. Iar dacă în ritualul acesta este ceva de preţ (şi n-ar fi rezistat în societatea omenească dacă în el nu ar fi fost semnificaţie şi profunzime), poate că atât credincioşii, cât şi necredincioşii vor descoperi ceva nu numai despre Dumnezeu, ci şi despre om, despre relaţiile care alcătuiesc însuşi nucleul vieţii omeneşti: despre dragoste, despre căsătorie, despre familie.

După cum am spus deja, unul dintre scopurile acestor cuvinte de în-văţătură este nu numai de a le lămuri credincioşilor profunzimea şi sem-nificaţia ritualurilor, ci de a face ca şi necredinciosul să înţeleagă ritualurile acestea. Şi asta nu numai ca cel credincios să devină mai acceptabil şi mai uşor de înţeles pentru oamenii nereligioşi, ci pentru că ritualurile Bisericii, ce îşi au rădăcinile în experienţa şi credinţa a mii de ani, ne descoperă adeseori prin imagini, prin simboluri, profunzimi ale experienţei omeneşti a dragostei, bucuriei, amărăciunii care nu numai că pot fi folositoare credinciosului, ci şi necredinciosului îi pot descoperi o anumită profunzime a propriului său suflet, a propriei sale vieţi.

Toţi credem că ştim ce este dragostea şi că ştim iubi. De fapt, foarte adeseori ştim doar să ne înfruptăm din relaţiile omeneşti. Credem că iubim un om pentru că avem un sentiment de deliciu faţă de el, pentru că ne este bine cu el – însă iubirea este ceva mult mai mare, mai pretenţios şi câteodată tragic.

In dragoste există trei aspecte.

În primul rând, omul care iubeşte dă, vrea să dea. Pentru a da însă, pentru a da în chip desăvârşit, pentru a da fără să-i provoace durere celui care primeşte, trebuie să ştie să dea. Cât de des dăm nu din dragoste, dragoste adevărată, plină de abnegaţie, generoasă, ci pentru că atunci când dăm creşte în noi sentimentul propriei importanţe, propriei grandori! Ni se pare că a da este un mijloc de a ne afirma, de a ne dovedi nouă înşine şi ce-lorlalţi propria importanţă. A primi de la cineva e însă foarte dureros în aceste condiţii. Dragostea poate da numai atunci când uită de sine, când omul dă – cum a zis unul dintre scriitorii germani – aşa cum cântă pasărea, din prisosul inimii: nu pentru că îi este pretins, stors darul, ci pentru că a da este o cântare a sunetului, este o bucurie în care poţi să te uiţi pe tine însuţi de dragul bucuriei altuia. Această dragoste, care ştie să dea, este mult mai rară decât ne închipuim.

Pe de altă parte, dragostea trebuie să ştie să primească – dar a primi este, uneori, cu mult mai greu decât a da. Ştim cu toţii cât de chinuitor e să primeşti ceva, să accepţi o binefacere de la un om pe care fie că nu-l iubeşti, fie că nu-l respecţi; este ceva înjositor, jignitor. Vedem aceasta la copii: când cineva pe care ei nu-l iubesc, cineva în a cărui dragoste ei nu cred, le dă un cadou, le vine să îl calce în picioare, pentru că îi jigneşte până în adâncul sufletului.

Şi iată că pentru a şti să dai şi să primeşti trebuie ca dragostea celui care dă să uite de sine, iar cel care primeşte să îl iubească pe cel ce dă şi să creadă necondiţionat în dragostea lui. Trimiţându-şi una dintre monahii să ajute săracilor, ascetul occidental Vincent de Paul i-a zis: „Ţine minte: o să îţi trebuiască toată dragostea de care e în stare inima ta ca oamenii să-ţi poată ierta binefacerile…”. Dacă ne-am aduce aminte mai des de lucrul acesta, ne-am mira mai puţin că cei din jur ne cer ajutor şi-l primesc de la noi fără bucurie, câteodată chiar cu strângere de inimă.

Chiar şi atunci unde atât a da, cât şi a primi e o sărbătoare, o bucurie, mai există însă şi o altă latură a dragostei, de care noi uităm. Este vorba de jertfelnicie. Nu în sensul în care ne gândim noi de obicei la aceasta -de pildă, că omul care îl iubeşte pe altul e gata să muncească pentru el, să se lipsească pe sine de ceva ca acela să primească ceea ce-i trebuie, că părinţii se pot lipsi chiar şi de strictul necesar pentru ca odraslele să fie sătule şi îmbrăcate şi să primească uneori bucurie de pe urma unui cadou.

Nu, ci jertfelnicia de care vorbesc eu este mai severă, se referă la ceva mai lăuntric. Ea constă în aceea ca omul să fie gata, din dragoste faţă de altul, să se dea într-o parte. Şi lucrul acesta e de mare însemnătate. Căci uneori se întâmplă astfel între soţ şi soţie: ei se iubesc unul pe altul puternic, tare, gingaş, cu bucurie. Şi unul dintre ei este gelos pe soţ sau pe soţie – nu datorită cuiva din prezent poate fi pusă sub semnul întrebării iubirea lor, ci datorită trecutului. De pildă, sunt îndepărtaţi prietenii sau prietenele din copilărie; sunt împinse undeva în adâncul amintirilor trăirile din trecut.

Cel ce iubeşte la nebunie ar vrea ca viaţa să înceapă numai din clipa întâlnirii cu cel iubit. Iar tot ce a fost înainte, toată bogăţia vieţii, sufletului, relaţiilor i se pare primejdios – acest ceva care trăieşte în afară de el în sufletul fiinţei iubite. Acesta este unul dintre lucrurile cele mai primejdioase. Pentru că omul nu poate începe să trăiască dintr-o anumită zi, fie aceasta chiar cea mai luminoasă, a întâlnirii cu omul iubit şi drag. El trebuie să trăiască chiar de la începutul vieţii sale. Şi cel care iubeşte trebuie să accepte taina trecutului ca atare şi să o ocrotească, să o păstreze; trebuie să admită că în trecut au fost astfel de legături ale fiinţei iubite cu părinţii, cu prietenii, cu prietenele, astfel de întâmplări de viaţă la care el nu va fi părtaş altfel decât printr-o iubire ocrotitoare, gingaşă, plină de respect. Şi aici începe domeniul ce poate fi numit „al credinţei”: al credinţei nu doar în Dumnezeu, ci a credinţei reciproce a unui om în celălalt.

Omul începe să-l iubească pe altul fiindcă deodată, pe neaşteptate chiar pentru sine însuşi, vede el ceva ce nu a mai văzut niciodată. Se întâmplă ca tinerii, fetele să aparţină unui cerc comun, să trăiască alături, să lucreze împreună, să ia parte la viaţa socială. Şi deodată cel care până atunci nu era remarcat de nimeni devine centrul interesului altcuiva din cercul acela; într-un anumit moment, un om l-a văzut pe altul nu doar cu ochii, ci cu o anumită pătrundere a inimii şi a minţii. Şi omul acela, care era doar unul dintre mulţi, devine deodată unic. El apare atunci cu o nouă frumuseţe, cu o nouă profunzime, cu o nouă însemnătate.

O astfel de viziune poate să ţină ani, poate să ţină întreaga viaţă. Dar câteodată, după ce trece o vreme, viziunea aceasta păleşte (aşa se întâmplă când soarele dispare din fereastră şi deodată strălucirea ferestrei cu pricina păleşte). Şi iată că în acea clipă intră în scenă credinţa – credinţa iată în ce sens: credinţa ca încredinţare că ceea ce a fost văzut cândva, iar acum a devenit nevăzut, este neîndoielnic. Cu această credinţă toţi trăim, mai mult sau mai puţin.

Există momente de întâlniri deosebite, profunde, tulburătoare; după aceea ne întoarcem la viaţa obişnuită: dar ajungând din nou faţă în faţă cu omul legat de acea trăire, ştim că ceea ce vedem noi nu e întregul om, că în el există o profunzime pe care acum n-o mai putem zări. Şi ne raportăm la omul acela într-un fel nou. Lucrul acesta apare foarte limpede şi într-o serie de rugăciuni din slujba cununiei.

Vorbind despre căsătorie, despre relaţiile dintre soţ şi soţie, am amintit că în afara dragostei, adică a atracţiei tandre, înflăcărate şi line pe care o simte un om faţă de altul, acestor relaţii le este inerentă şi credinţa.

 

La începutul slujbei logodnei ne rugăm ca Domnul să le trimită celor care se pregătesc să se cunune nu numai dragoste reciprocă desăvârşită, cu pace, nu numai ajutorul Său, ci şi unire de cuget şi credinţă tare. Şi, bineînţeles, cel dintâi lucru care îi vine în minte credinciosului este: „Dă-ne, Doamne, credinţă tare în Tine, şi totul o să fie bine…”.

 

Sursa:  http://tainacasatoriei.wordpress.com