UN ADEVĂRAT DIALOG ECUMENIC

Un adevărat dialog ecumenic
Vă prezentăm în cele ce urmează un schimb epistolar inedit, purtat luna aceasta între părintele Anastasios Gkotsopulos şi “episcopul romano-catolic al Mediteranei”, Nikolaos Pridezin. Aceste scrisori se constituie într-un dialog ecumenic al adevărului în acest veac de ecumenism sincretist, întemeiat pe criterii politice şi nu duhovniceşti, pe care Mitropolitul Serafim al Pireului îl socoteşte împreună cu zelotismul fără de cunoştiinţă drept “cele două feţe ale aceleiaşi monede, care ne despart de părtăşia cu Dumnezeul nostru cel întru Treime, al adevărului şi al dreptăţii”. “Dogmele sfinţesc sufletul”, ne spunea luna trecută vestitul profesor D. Tselenghidis în cadrul conferinţei organizate la Constanţa de Arhiepiscopia Tomisului, căci “adevărul dogmelor stabileşte cu mare exactitate conţinutul duhovnicesc al vieţii mădularelor Bisericii”. Dând mărturia cea bună, să stăm bine, să luăm aminte a păzi acele trei lucruri – “Biserica, dogma şi ascetica (adică nevoinţa creştină), care sunt un tot al vieţii”, potrivit cuvintelor Arhimandritului Sofronie Saharov – fără de care mântuirea nu este cu putinţă… (R.H.)

Către

„Arhiepiscopul” catolic de Naxos, Tinos, Andros și Micene și „Mitropolit” al întregii Egee, Nicolae Printzezin, orașul Tinos.

„Preasfințite”,

Am luat cunoştinţă de răspunsul Vostru din 28.06.2010 către dl. Stelian Laguros («Farul Tinosului»)[1] și Vă rog să-mi îngăduiți să consemnez și eu nedumeririle și cugetările mele prilejuite de textul Vostru de mai sus, publicat în ziarul «Farul Tinosului»:

A. Mai întâi, nădăjduiesc să nu fie greşit interpretată punerea în ghilimele a calităţii Voastre (de episcop). Respect rugămintea pe care ne-aţi adresat-o[2] de a respecta felul în care vă autodefiniţi, însă cred că înţelegeţi faptul că ne este greu, ca ortodocși, să vă atribuim calitatea cea mai înaltă, aceea de «Episcop al Bisericii Universale». Cunoașteți că această dificultate a noastră se întemeiază pe îndelungata noastră tradiție bisericească, pe care atât de cuprinzător a stabilit-o Sfântul Ciprian în Canonul 1 al Sinodului din Cartagina și a validat-o Sinoadele ecumenice IV, VI și VII, și, prin urmare, suntem obligați să o urmăm. Sunt sigur că felul în care mă adresez nu va constitui un obstacol în comunicarea dintre noi. Cu toate acestea, mă rog ca Harul lui Dumnezeu să șteargă toate piedicile aduse de mileniul al doilea, pentru ca astfel dorința voastră să se poată identifica cu posibilitatea noastră…

B. În pagina 3 trimiteți la răspunsul din 27-6-2010 al Congregaţiei pentru Doctrina Credinței (Congregatio pro Doctrina Fidei) a Curiei Romane și faceți referire la «lipsurile» Bisericii Ortodoxe, consemnând că „este limpede că nerecunoașterea primatului papei de către celelalte Biserici este considerată ca o insuficiență ecclesiologică”. La prima citire, formularea se vede a fi foarte «deschisă» faţă de Biserica noastră Ortodoxă și vine să completeze ecclesiologia despre «Bisericile surori» a Textului de la Balamand (1993). Însă o citire mai atentă duce la concluzii radical contrare:

1. Este limpede că atunci când Congregaţia pentru Doctrina Credinţei vorbește despre «Biserică» o face în înţelesul teologic al termenului, adică acela de «Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească», iar nu de o simplă comunitate sau grupare («biserica localităţii» etc.). Din nefericire, îmi este cu neputință să înțeleg existența unei Biserici cu «lipsă» sau a unei Biserici cu «insuficiență ecclesiologică». Mai concret:

a. Dacă «Biserica» se identifică cu (de)plinătatea, cu desăvârșitul, cu sobornicitatea, cum poate exista în ea «lipsă» sau «insuficiență ecclesiologică»?

b. Dacă «Biserica» este «Trupul lui Hristos», cum înțelege Congregaţia Romană pentru Credinţă că Preacuratul Său Trup poate avea vreo «lipsă» – și mai ales una esențială?

c. Expresia „Biserică cu lipsă” implică o contradicție absolută, care duce la anularea reciprocă a termenilor. Dacă este Biserică, atunci nu poate fi «cu lipsă», iar dacă este «cu lipsă», atunci poate fi orice altceva, însă nu «Biserică». Cred că veți fi de acord cu mine că apa otrăvită nu este apă, ci otravă; sau că o femeie cu «feciorie insuficientă» este orice altceva în afară de fecioară. Așadar, o comunitate cu «insuficiență ecclesiologică» nu poate fi «Biserică».

d. În acest caz concret, «insuficiența ecclesiologică» nu se referă la un etos bisericesc, unde încape o oarecare elasticitate și varietate de forme, ci în mod determinant la dogma de credință. Prin urmare, nu avem o simplă «lipsă», ci «insuficiență ecclesiologică» reală cu deplina semnificație teologică a acestor cuvinte. Nu trebuie să ne scape faptul că pentru Roma dogmele papale despre primat și infailibilitate, așa cum au fost stabilite la Conciliile «ecumenice», pentru Voi[3], Vatican I (1870) și Vatican II (1962-1965) sunt de o importanță excepţională. Îngăduiți-mi să amintesc că în baza Decretului dogmatic al Conciliului «ecumenic» Vatican I «Pastor aeternus» toți cei care nu primim primatul Apostolului Petru suntem supuși «anatemei» (Capitolul I, De apostolici primatus in beato Petro institutione). De asemenea, «anatema» este prevăzută pentru noi cei care nu primim primatul «de drept divin» al pontifului roman asupra întregii Biserici (Capitolul II, De perpetuitate primatus beati Petri in Romanis pontificibus). De asemenea, potrivit aceleiaşi hotărâri a Conciliului socotit de Dvs. «ecumenic», am fost dați «anatemei» deoarece nu acceptăm că „judecata Scaunului Apostolic, căruia nici o altă autoritate nu-i este superioară, nu poate fi pusă la îndoială de nimeni. Nimeni nu are dreptul să-i judece deciziile. De aceea, toți cei care susțin că se poate face recurs împotriva deciziilor lui (Scaunului) la un sinod ecumenic, ca la o autoritate mai presus de papa, se abat din calea adevărului” și, prin urmare, toți cei care nu acceptăm „că autoritatea pontifului roman se limitează la control și la administrare și că este deplină și supremă asupra întregii Biserici, nu numai în ceea ce priveşte credința și obiceiurile, dar și ordinea și guvernarea întregii Biserici; sau afirmă că el are doar o parte principală, şi nu toată plinătatea acestei puteri supreme; sau că această putere de care beneficiază acesta nu este ordinară şi imediată (adică nu este prin cesionare, ci ex officio) atît asupra tuturor Bisericilor cît şi asupra fiecăreia în parte, asupra tuturor şi a fiecăruia în parte dintre clerici şi credincioşi” (Capitolul III, De vi et ratione primatus Romani Pontificis). În sfârșit, «anatema» a fost pronunțată asupra celor care nu acceptăm dogma de curând ivită a infailibilității, așa cum o descrieți în scrisoarea Voastră (Capitolul IV, De Romani pontificis infallibili magisterio). Desigur în răspunsul Vostru către dl. Stelian Lagouros ați evitat să vă referiți la aceste patru anateme ale Conciliului „ecumenic” Vatican I îndreptate împotriva celor ce nu primesc dogmele papale. Prin urmare, «insuficiența ecclesiologică» a Bisericilor care nu primesc dogmele papale despre primat și infailibilitate este foarte gravă în aşa măsură încât, dacă am vrea să citim teologic textele, vom fi conduși la concluzia că nu putem vorbi despre «Biserici» în înțelesul teologic al cuvântului.

2. Pe lîngă faptul că nu accept caracterizarea de «deficitară» făcută Bisericii Ortodoxe, nu împărtăşesc reacția multora dintre ortodocșii noștri, care şi-au îndreptat criticile împotriva Comisiei de Dialog. Atunci când dialogăm pe subiecte teologice, suntem datori să fim absolut sinceri, atât în expunerea conştiinţei noastre de sine, cât și a felului în care îl privim pe celălalt. Comisia, după teologia, nemaivăzută în tradiția noastră bisericească, a «bisericilor surori» (Balamand-1993), care numai confuzie pricinuiește, a făcut bine că a clarificat – oarecum – lucrurile, precizînd credința Romei față de Biserica Ortodoxă. Desigur, de la o Comisie Romană pentru Credință era de aşteptat depunerea unei mai precise și mai limpezi expuneri de credință, fără formulări contradictorii, mai ales că actualul papă este profesor de Dogmatică. Bănuiesc că această contrazicere nu a scăpat atenţiei «Sfântului Scaun», pentru că Roma a vrut, pe de-o parte, să nu arunce în aer mișcarea ecumenică, arătându-se că acceptă Biserica Ortodoxă ca «Biserică soră», iar pe de alta, să nu se depărteze de propria ecclesiologie, în forma pe care a luat-o ea după Schismă și îndeosebi la Conciliul Vatican I. În concluzie, cercetând cu atenție răspunsul Comisiei pentru Credință, Roma neagă în esență faptul că Biserica Ortodoxă este Biserică în înțelesul teologic al cuvântului, dar îi recunoaște numai unele elemente eclesiale.

C. În continuarea cugetării mele de mai înainte, mi s-a părut ciudată îndeosebi referirea Voastră (pag. 6) la Patriarhul ecumenic Vartolomeu, pe care l-aţi caracterizat drept «al doilea în rîndul episcopilor Bisericii». Las la o parte formularea nenimerită potrivit ecclesiologiei ortodoxe de «primul, al doilea, al treilea Episcop al Bisericii», care desigur provine din felul în care papalitatea abordează întâietățile de cinste din Biserica primară[4]. Însă:

1. Mă întreb, cum este cu putință ca astăzi, păstrându-se în vigoare cele patru anateme, amintite mai sus, ale Conciliului „ecumenic” Vatican I, să-l caracterizați pe Patriarhul nostru [al Constantinopolului] ca «Episcop al Bisericii», din moment ce acesta, așa cum cum în repetate rânduri a declarat, nu acceptă dogmele papale despre primat și infailibilitate?

2. Mă întreb: episcop al cărei Biserici?

a. Al celei Ortodoxe? Dar Patriarhul Vartolomeu nu este «al doilea», ci «cel dintîi» (fie și după accepțiunea Voastră greșită).

b. Al celei Romano-Catolice? Dar poate fi «Episcop» al ei cel ce-i neagă dogmele papale? Poate fi «Episcop» când și asupra lui atârnă anatemele Conciliului ei „ecumenic”?

c. Al Bisericii de dinainte de 1054? Aceasta s-ar întâmpla dacă cel pe care Voi îl considerați astăzi «primul» ar accepta tradiția și rânduiala bisericească de dinainte de 1054, așa cum a fost rânduită în Canoanele Sinoadelor Ecumenice, fără denaturările din mileniul al doilea. Dar până să se întâmple aceasta, rămân în vigoare cele menționate la punctul a.

d. Al unei alte «Biserici», ceva între cea Ortodoxă și cea Romano-Catolică, în care fiecare poate crede ce vrea, chiar şi în privinţa dogmelor vitale, fără ca această diferență teologică în credință să fie o piedică în a fi cineva membru al ei? Însă această construcţie nu este «Biserică», ci o tumoare newage-istă care trebuie înfruntată ca atare de noi toți. În concluzie, referirea Voastră la Patriarhul ecumenic este cu totul neclară și de aceea pricinuiește o mare confuzie.

D. Îmi face o deosebită impresie faptul că insistați în propunerea Voastră de a organiza manifestări cultice comune. Mai mult, în textul Vostru este vădită o presiune puternică şi supărătoare asupra ortodocșilor din insulă prin repetarea propunerii de a face o procesiune comună cu Epitaful, pentru prăznuirea comună a Paștelui, întîlniri de slujbă comune, o dată într-o biserică ortodoxă și altădată într-una romano-catolică etc.

Îmi pare rău că poate Vă voi amărî, dar vreau să fiu absolut sincer cu Dvs.: Aceste propuneri de rugăciune-împreună ar putea, cel mult, fi privite cu îngăduinţă atunci când se fac de către credincioși care sunt cu desăvârșire necunoscători ai tradiției și rânduielii bisericești, precum și ai condițiilor teologice sub care aceasta se poate săvârși. Cred, însă, că astfel de propuneri nu pot fi formulate de organe bisericești responsabile, care sunt datoare să respecte în faptă tradiția și rânduiala bisericească a celuilalt, chiar și atunci când nu sunt de acord cu ea. Dar să mă fac mai explicit:

1. Desigur cunoașteți că Biserica Ortodoxă se conduce după Sfintele Canoane ale celor Șapte Sinoade Ecumenice (întocmite sau validate de ele). Aceste Sfinte Canoane sunt valabile și astăzi, pentru că ele nu au fost înlocuite cu un Cod de legi, așa cum a făcut Roma cu Codul de Drept Canonic (Codex Juris Canonici – 1917, 1983). Biserica noastră Ortodoxă se laudă în Domnul pentru cinstea și binecuvântarea deosebită că are, în întreaga lume creștină, exclusivitatea de a fi, prin mila lui Dumnezeu, singura comunitate creștină care poartă o astfel de răspundere istorică și canonică, de a se conduce după Sfintele Canoane ale Bisericii primare. [Desigur, îmi dau seama că vă este greu să luaţi în considerare tradiția canonică a Sinoadelor Ecumenice ale primului mileniu, căreia nu i se dă cuvenita autoritate în textele oficiale ale Romei. Iată nişte exemple semnificative: a) «Decretul despre Biserică» al Conciliului Vatican II (Lumen Gentium) are 195 de subînsemnări cu mai mult de 600 de trimiteri. Canoanele validate de Sinoadele Ecumenice ale Creştinătăţii unite la care face trimitere sunt în număr de doar trei (5, 6 și 7 ale Sinodului I Ecumenic). b) «Catehismul oficial al Bisericii Catolice» (întocmit sub președinția cardinalului J. Ratzinger și aprobat în 1992) are 950 de pagini și circa 2.900 subiecte tematice. Face trimitere doar la un singur Canon al Bisericii primare, Canonul 34 Apostolic. În schimb, în aceste două texte oficiale ale scaunului papal, amintite mai sus, există din belşug referinţe la dispozițiile canonice papale din mileniul de după Schismă. Credem că aceasta trebuie să ne neliniștească pe noi toți în privinţa atitudinii Sfântului Scaun față de tradiția noastră bisericească comună…].

2. Cunoașteți desigur că exită 16 Sfinte Canoane ale Sinoadelor Ecumenice care nu ne îngăduie întrunirile de slujbă împreună cu ereticii sau cu schismaticii.

3. Prin urmare, cunoscînd cele de mai sus, mă mir cum este cu putință ca Dvs., un oficial al Bisericii, aflat în poziţia cea mai de răspundere a comunităţii lui, să-i cheme pe unii creștini să-şi disprețuiască propria rânduială bisericească și să nu asculte de rânduieli canonice care poartă autoritatea validării lor de către Sinoade Ecumenice. Fiți sigur că nu m-ar deranja deloc, ci, dimpotrivă, aş fi foarte dispus să discutăm cu Dvs. posibilele obiecții serioase referitoare la justețea rânduielilor canonice care interzic rugăciunea împreună. Ceea ce însă nu consider de cuviinţă este faptul că, deși rămîn în vigoare Sfintele Canoane, Dvs. îndemnaţi la disprețuirea lor, iar aceasta chiar în mod repetat și în chip împovărător. Fiți încredințat că este extrem de deranjant când lucrul aceasta este propus de un arhiepiscop…

Vă rog să vă gândiți cum V-ați simți dacă eu V-aș chema și aș insista să încălcați dispoziții ale Codului de Drept Canonic (Codex Iuris Canonici). De pildă, dacă i-aș propune unui preot din jurisdicția Voastră să se căsătorească și la momentul propice i-aș prezenta și anumite fete tinere cu care să lege o relaţie. Nu ați considera această purtare a mea ca nepermisă și provocatoare? Și dacă, în cele din urmă, clericul Vostru s-ar conforma propunerii mele neobişnuite, nu s-ar face de râs și în ochii mei, din moment ce a încălcat dispoziţii canonice pe care a jurat să le asculte? În chip asemănător, nu se va face de râs și ortodoxul (mirean, preot și mai ales episcop) dacă s-ar conforma și ar conlucra la materializarea propunerii Voastre, încălcând deslușite și categorice hotărâri patristice și sinodale, pe care, în ceasul hirotoniei sale, episcopul a jurat că le va respecta și le va da ascultare? Ce prețuire veți nutri, chiar și Dvs., pentru un cleric ortodox de un aşa de nivel? Ați vrea să vă aflați într-o postură atât de dificilă?

Dvs., în ceea ce vă priveşte, vă conformați hotărârii Conciliului, „ecumenic” pentru Voi, Vatican II, care în «Decretul despre ecumenism» (Cap. 2, § 8), îndeamnă cu căldură la rugăciune-împreună, chiar și la împărtăşirea comună. Dacă nu exista această hotărâre, ați fi îndrăznit să faceți această propunere? Cu siguranţă, nu! Atunci cum ne propuneți ceea ce Sinoadele noastre Ecumenice ne interzic cu desăvârșire?

„Preasfințite”,

dacă vrem să fim sinceri, va trebui să acceptăm că nu procesiunea comună cu Epitaful sau prăznuirea comună a Paștelui constituie PROBLEMA sau, mai degrabă, nu constituie deloc o problemă. (Să ne aducem aminte de diferența de dată a prăznuirii Paștelui dintre Smirna și Roma din secolul al II-lea, care nu a împiedicat deloc, absolut deloc, deplina comuniune a Bisericilor locale, din moment ce acestea împărtășeau aceeași Credință). Cunoaşteţi că în altă parte sunt problemele grave: în «evoluția» ecclesiologiei și a teologiei apusene în mileniul al doilea, în principal deraierea ei de la tradiția Bisericii primare. Într-acolo trebuie îndreptată, cu smerenie sinceră, nevoinţa noastră, a tuturor – fiecare cu harisma și cu slujirea pe care o are. Rugăciunile-împreună, atunci când există diferențe teologice și ecclesiologice grave, mai degrabă încurcă lucrurile decât să le rezolve, mai degrabă crează confuzie și impresii greșite în poporul simplu, decât să-l povățuiască în adevăr și dragoste. Acestea sunt petice cârpite, cu care mai degrabă urâțim Mireasa cea fără prihană a lui Hristos. Mai mult, rugăciunile-împreună, ca disprețuire a tradiției bisericești stabilite de Sinoadele Ecumenice, alungă dumnezeiescul Har fără de care nu poate exista nici un progres. «Sfintele Canoane se răzbună», spune la noi un proverb bisericesc, care continuu se adeverește în viața Bisericii noastre.

E. În sfârșit, îngăduiţi-mi să remarc că nu cred că stăruința noastră în tradiția Purtătorilor-de-Dumnezeu Părinți ai Bisericii micșorează câtuși de puțin dragostea ce se cuvine să o avem față de toți oamenii, așa cum nici severitatea Părinților față de învățăturile eretice și grupările lor «eccleziale» nu le-a micșorat deloc dragostea față de persoane. Desigur, virtutea dragostei cere o mare şi dureroasă nevoință personală și un prisos de Har dumnezeiesc. De aceea aceasta va rămîne totdeauna pentru noi toţi o mare problemă. În orice caz, cred că în nici un fel ea nu poate fi irosită într-o nestăvilită vorbărie despre dragoste (goală de orice conținut esențial şi gratuită pentru cel ce o practică) sau în manifestări determinate de o mentalitate de tipul relațiilor publice care au drept scop să «cocoloșească» rătăcirea, ascunzând faptul că există o falsificare gravă a Credinței și rânduielii bisericești a primului mileniul. De bună seamă, Părinții Bisericii noastre iubeau mult şi de aceea erau şi foarte severi în privința Credinței. Să încercăm să nu-i jignim afirmând, chiar şi indirect sau în ascuns, că avem mai multă dragoste decât ei. Aşadar când există această autentică dragoste patristică, sunt sigur că Harul dumnezeiesc va veni să ne adumbrească și atunci el ne va plini lipsurile și va tămădui neputințele noastre.

Cu prețuire și binecuvântări,

Pr. Anastasie Gkotsopulos,

Parohul Bisericii Sfântului Nicolae – Patra.
[1] http://aktines.blogspot.com/2010/06/blog-post_2266.html și http://aktines.blogspot.com/2010/07/blog-post_2279.html

[2] „Arhiepiscopul” catolic a cerut ortodocșilor să participe împreună cu papistașii la toate procesiunile din Săptămâna Mare și de Paști.

[3] Vaticanul numără în rândul sinoadelor ecumenice şi cele 14 concilii ţinute în Apus după producerea Schismei din 1054. (n.red.)

[4] În eclesiologia Bisericii Ortodoxe nu există vreun primat de întâietate între episcopi (precum în Catolicism, unde episcopii, arhiepiscopii şi mitropoliţii formează o scară ierarhică în al cărei vârf se găseşte Papa). Toţi episcopii ortodocşi sunt egali şi cu aceeaşi putere harică („Unde este episcopul, acolo este plinătatea Bisericii” – Sf. Ignatie al Antiohiei); deosebirea dintre ei este un primat de cinstire, onorific. (n.red.)

Nr. de ordine. 251/2010 – Tinos 15 iulie 2010

Către Parohul Sfintei biserici a Sfântului Nicolae din Patras, Preacinstitul Pr. Anastasios Goțopoulos

Cinstite părinte Anastasios,

Am primit scrisoarea pe care mi-ați trimis-o prin e-mail și vă mulțumesc.

Nu doresc, însă, să răspund la un răspuns al răspunsului meu către domnul Stylianos Lagouros. Constat din scrisoarea dvs. că pozițiile dvs. teologice se identifică cu cele ale domnului Lagouros. Știam doar că nu sunt foarte diferite de cele ale Mitropolitului Serafim al Pireului. Vă ajunge, deci, răspunsul meu către domnul Lagouros.

Nu vă interpretez greșit că folosiți ghilimelele când vă referiți la titlul calității mele [de episcop]. Această calitate a mea nu se micșorează de acceptarea sau neacceptarea dvs. Are ea singură propria ei importanță, pe care o conștientizez și căreia adesea mă simt incapabil să-i fac față. Îmi ajunge, însă, harul lui Dumnezeu și fără consimțământul dvs!

Să știți, însă, cinstite părinte, că episcopii Bisericii Catolice nu sunt stabiliți de ei înșiși, ci calitatea lor este determinată o Bulă oficială a episcopului Romei, care îi alege dintre trei persoane pe care i le prezintă instituțiile competente.

Să nu vă fie frică de rugăciunea în comun, să nu puneți piedici strădaniei comune care se face de către cele două Biserici surori, în frunte cu cei doi actuali Părinți inspirați de Dumnezeu ai Bisericii. Dacă dvs. urmați inițiativele judicioase și inspirate ale Preafericirii Sale Patriarhul Ecumenic Vartholomeu, iar noi îndrumările și ideile Sfântului Părinte Papa Bendict al XVI-lea, vom contribui cu siguranţă la împlinirea rugăciunii arhierești a Domnului ca toți să fie una. Biserica niciodată nu a fost lipsită de Părinții ei. Biserica nu este statică, ci dinamică, continuă lucrarea ei mântuitoare, pentru că însuși Iisus Hristos este capul ei. Să nu împiedicăm lucrarea Sfântului Duh, care continuu constituie un semn de mântuire.

Să ne controlăm cu smerenie pe noi înșine ca să constatăm în ce măsură prin lucrările și cuvintele noastre grăbim acea zi binecuvântată a unității creștinilor – sau, dimpotrivă, o îndepărtăm.

Episcopi, preoți și popor al lui Dumnezeu – avem o datorie sfântă să pășim alături de Hristos cel înviat, Care continuă să ne tălmăcească Scripturile și să ne ardă inimile, pentru a-L recunoaște în frângerea comună a pâinii.

Aceasta trebuie să fie credința noastră, bucuria noastră și nădejdea noastră.

Domnul să binecuvinteze lucrarea dvs. pastorală.

Cu multă iubire în Hristos

+Nikolaos

Arhiepiscop Catolic de Naxos, Tinos, Andros și Mikonos

Traducere din neo-greacă de Pr. Dr. Ciprian-Ioan Staicu; SURSA: http://www.familiaortodoxa.ro/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

%d blogeri au apreciat: