Filmul este inspirat din această istorioară:
„Trei voi, trei noi, miluieşte-ne pe noi!”
Odată, o corabie cu câteva sute de oameni călătorea spre Ierusalim. Pe cale, la corabie s-a stricat ceva şi căpitanul a zis:
– Trebuie să ancorăm undeva pentru a repara corabia.
Şi, văzând în depărtare o insulă care părea pustie, s-au apropiat de ea, au ancorat şi au mers mai departe cu bărcile.
Era o insulă cu multă vegetaţie. Oamenii au ieşit şi ei din corabie şi au început să umble pe insulă să vadă ce fel de pământ era acolo, pentru că vedeau flori diferite, păsări diferite faţă de ce văzuseră în ţara lor. Şi, aşezându-se ei să mănânce, văd deodată trei oameni care fugeau şi ziceau aşa:
– Trei voi, trei noi, miluieşte-ne pe noi.
Atâta spuneau, dar, vorbind în limba corăbierilor, aceştia îi înţelegeau.
Şi toţi se întrebau ce e cu aceşti oameni, aşa că au alergat după ei prin pădure, i-au înconjurat şi i-au dus apoi la comandantul corabiei. Acesta i-a întrebat:
– De unde sunteţi voi? De când staţi aici?
Dar aceia păreau că îşi uitaseră limba, pentru că nu spuneau decât „Trei voi, trei noi, miluieşte-ne pe noi”. Apoi, uşor au început să spună:
– Acum vreo 30 de ani, aproape de această insulă s-a sfărâmat o corabie. Noi eram copii şi am ajuns aici pe câteva scânduri. Erau şi părinţii noştri pe vapor, dar ei au murit. Şi trăim aici de atunci.
– Şi din ce trăiţi?
– Am găsit aici de mâncare, că sunt nişte pomi pe insulă, cu seminţe, fructe.
Atunci marinarii le-au lăsat din mâncarea pe care o aveau la ei, apoi i-au mai întrebat despre viaţa lor pe insulă. Căpitanul le-a spus:
– Noi plecăm mâine. N-aţi vrea să veniţi cu noi?
– Noi nu mergem nicăieri, vrem să rămânem aici. Avem tot ce ne trebuie şi suntem fericiţi.
– Dar ce sunt vorbele acestea pe care le tot spuneţi mereu: „Trei voi, trei noi, miluieşte-ne pe noi”?
– Când eram mici am auzit de la părinţii noştri că Dumnezeul nostru este Treime. Unul se cheamă Tatăl, altul Fiul şi altul Duhul Sfânt.
Ei nu ştiau că e un Dumnezeu în trei persoane.
– Şi ne-am gândit că dacă Ei sunt în cer şi noi pe pământ, să ne rugăm ca Aceia trei din cer să ne miluiască pe noi trei de pe pământ. Această rugăciune o ştim: „Trei voi, trei noi, miluieşte-ne pe noi”.
Pe vapor era şi un episcop care mergea la Sfintele Locuri. Şi el a spus către preoţii care călătoreau şi ei:
– Săracii, nici rugăciunea „Tatăl nostru” nu o ştiu. Haideţi, dacă tot înnoptăm aici, să îi învăţăm.
Şi i-au învăţat preoţii cum să se roage, iar dimineaţa corabia, care fusese reparată, a plecat.
În timp ce vaporul se îndepărta, unul din cei trei a zis:
– Eu am uitat, voi mai ştiţi?
– Nici eu nu mai ştiu.
– Haideţi după vapor, că nu este departe.
Şi au început să fugă pe apă ca pe uscat şi ziceau către cei de pe corabie:
– Mai staţi, mai staţi!
Cei de pe corabie, văzând că aceştia mergeau pe apă, s-au înspăimântat. Corabia a încetinit şi ei s-au putut apropia şi au zis:
– Am uitat „Tatăl nostru”.
Iar episcopul, văzând că merg pe apă fără să se afunde, precum Hristos a mers pe mare, le-a spus:
– Nu mai ziceţi „Tatăl nostru”, ci cum aţi zis până acum, că este bine.
Atunci cei trei s-au prins de mână pe apă şi, plini de bucurie, au zis „Trei voi, trei noi, miluieşte-ne pe noi” până ce au ajuns la mal.
Iată puterea rugăciunii şi a credinţei! Ei şi-au dorit să cunoască învăţătura despre Sfânta Treime, dar nu au putut să o descopere dintr-odată. Ei ştiau de un Dumnezeu în trei persoane şi se rugau neîncetat, dar când ziceau aceasta, o rosteau din toată inima. Iar Dumnezeu le-a dat să fie sfinţi.
Aşadar, arta poate fi neobişnuit de diversă prin conţinutul de idei întrupate în ea şi poate provoca efectele cele mai neaşteptate, arta poate fi extrem de variată prin calitatea măiestriei conţinute în fiecare operă aparte. Şi totuşi, ceea ce numim noi artă reprezintă o activitate de ordin „acrobatic”, un soi de jonglerie, de scamatorie, în esenţa căreia zace amăgirea prefăcătoriei teatrale, un fals în sensul profund al cuvântului, înşelăciune şi prosteală, altfel spus o anumită copilărie şi naivitate specifice întru totul ludicului. Orice artist este în esenţă un actor, un prefăcut, un amăgitor, un mimetist. Definiţia platoniciană a artei ca mimesis este profund îndreptăţită şi dezvăluie adevărul în temeiul lui. Reprezentarea – acest element esenţial al artei – nu este, oare, prefăcătorie în sensul larg al cuvântului şi o mimesis în raport cu natura? Orice artist, orice ar spune, oricum ar spune, îmbracă sensibilităţile şi gândurile sale într-o imagine-mască, şi cu această mască se prezintă pe scenă. Pe artistul însuşi, de obicei, nu-l vedem. Percepţiei noastre se arată nu Shakespeare, ci Othello, Lear, Hamlet, Ofelia, Cezar, Malvolio şi alţii. Unde e însă Shakespeare însuşi? În toate personajele sale deodată, şi în niciunul dintre ele în particular. Shakespeare este un mare şi abil scamator, care schimbă ca un jongler măştile fără a-şi arăta niciodată chipul.Nu degeaba disputa privitoare la paternitatea pieselor care îi poartă numele nu are nicio importanţă principială. Aristotel aprecia calităţile operei dramatice după abilitatea cu care autorul izbuteşte să-şi ascundă chipul. Dacă din spatele multiplelor măşti cu care jonglează poetul sau dramaturgul transpare permanent chipul natural, nefardat, al autorului, opera lui pierde o parte însemnată a calităţilor sale artistice, potrivit aceluiaşi Aristotel. „Digresiunile” existente în „Război şi pace”, unde Tolstoi vorbeşte în nume propriu, abandonând măştile lui Pierre Bezuhov, Andrei Bolkonskii, Nataşei şi altora, sunt considerate de regulă de către critici drept pagini „neartistice”, care strică unitatea operei de artă.Mimetist” este în esenţă şi pictorul, şi sculptorul, şi muzicianul – pe scurt, orice artist, indiferent de forma sub care lucrează şi de materialele pe care le foloseşte. Chiar şi în dialogul filosofic există, într-o măsură oarecare, elemente de mimesis. Deloc întâmplător, dialogurile lui Platon sunt considerate şi ele prin forma lor, până la un punct, opere de artă. Dintre toate artele, cea mai marcată de principiul „prefăcătoriei” este însă teatrul, care este cea mai mincinoasă, cea mai înşelătoare, cea mai nemijlocită, cea mai naivă, primitivă şi, totodată, cea mai satanistă dintre arte. Nu degeaba slujitorilor bisericii li se interzice să meargă la teatru, indiferent de conţinutul pieselor prezentate. De scena teatrală sunt legate şi amintiri istorice de natură tragică: ea e împurpurată de sângele creştinilor martirizaţi. Pe scenă, autorul, ca individualitate umană delimitată, lipseşte. Vedem un „prefăcut” cu masca pe faţă. Asistăm la o amăgire cinică. Teatralizarea este una din formele cele mai primitive şi mai puţin voalate ale artificialităţii, ale mimesis-ului, care se întâlneşte din cele mai vechi timpuri ale culturii omeneşti, la cele mai sălbatice popoare, sub forma dansurilor imitative, a veşmintelor bizare şi „terifiante” ş.a.m.d. Teatralizarea este şi forma cea mai răspândită a creaţiei infantile, care se manifestă prin jocuri. Termenul rusesc pentru artă (iskusstvo) este foarte expresiv pentru definirea conceptului.El are aceeaşi rădăcină cu „dibaci” (iskusnâi) şi cu „artificial” (iskusstvennâi), adică fals, contrafăcut, amăgitor. Ambele nuanţe semantice intră obligatoriu în conţinutul termenului de artă, întrucât arta însumează îndemânarea într-un dublu sens: în sensul înşelătoriei, adică al minciunii, şi în sensul dibăciei, adică al măiestriei execuţiei tehnice.Când eşti la teatru, scufundat în universul butaforiei, te încearcă un simţământ dual faţă de tot ce priveşti. Pe de o parte, tot acest sclipici, toată această contrafacere, toată această mascaradă distrează şi evocă perioada copilăriei – vremea celei mai mari atracţii faţă de teatru, faţă de carnaval, faţă de petrecerile cu măşti din vremea sărbătorilor de iarnă. Pe de altă parte, această lume a măştilor artificiale, care ascund chipuri omeneşti vii, te face să simţi o anumită stânjeneală pentru aceşti maturi care se scălămbăie, dintre care mulţi sunt cărunţi şi au responsabilităţi familiale, iar totodată o anumită frică pentru sacrilegiul săvârşit asupra omului. Prezenţa satanei nu se resimte nicăieri atât de pregnant ca în teatru [şi în film]. Nu întâmplător ţapul, a cărui imagine este legată de satana (vezi copitele de ţap la fauni, evanghelica despărţire a caprelor de oi), este emblema teatrului, iar cântecele şi dansurile antice din jurul ţapului alcătuiesc protonucleul tragediei (tragikoi choroi).
În pictură, forma de reprezentare cea mai demonică este portretul. Nu degeaba toată arta şi cultura medievală, mai ales cea religioasă, nu au cunoscut portretul ca formă de reprezentare de sine stătătoare. Portretul apare doar începând cu epoca Renaşterii, atunci când arta bisericească cedează întâietatea celei lumeşti.
Doamne ajuta ! Multumim pt postare, foarte frumos; poate vom avea si noi o subtitrare in limba romana cat de curand.