Când vorbim despre Grecia, ne referim la statul elen (începând din 1839), pentru că deja pe durata robiei sub turci sau veneţieni, uniţii – încă neorganizaţi – au susţinut o vastă activitate prozelitistă în spaţiul istoric elen, mişcându-se atât în graniţele Imperiului Otoman, cât şi în regiunile stăpânite de veneţieni. Aşa cum am subliniat mai sus, absolvenţii Colegiului Sfântului Athanasie au dezvoltat o intensă activitate propagandistică uniată între cei de acelaşi neam şi aceeaşi limba cu ei – adică între greci. Iezuiţii, care susţineau această mişcare uniată, au apărut începând cu anul 1583 şi în Constantinopol, iar cu mijloacele de care dispuneau (bani, editări de carte, susţinere politică) au devenit ”demonul rău” al conducerii Bisericii Ortodoxe, care era responsabilă de etnia romeică, şi anume de romeii[1] ortodocşi ai Balcanilor şi Asiei Mici.

Faptul că mai-marii bisericeşti, şi anume Patriarhii, luau din când în când atitudine împotriva acţiunii Uniaţiei, este o confirmare directă a prezenţei vătămătoare a acesteia în ”Răsăritul nostru”. Tocmai acţiunea prozelitistă a Papismului în Răsărit, prin intermediul Uniaţiei, a fost motivul convocării Sinodului Panortodox din 1722 de la Constantinopol, la care au luat parte Patriarhii Constantinopolului, Ieremia al III-lea, al Antiohiei, Athanasie al III-lea, şi al Ierusalimului, Hrysant. Sinodul, într-o Enciclică pe această temă adresată poporului ortodox condamnă Uniaţia şi atrage atenţia asupra primejdiilor pe care le presupune acţiunea acesteia în Răsărit.

La un demers analog a recurs şi Patriarhul Ecumenic Grigorie al VI-lea în anul 1838, când a emis o enciclică în care prezintă pericolul uniat care continua. Enciclica patriarhală îi numeşte pe uniţi ”lupi în haine de oaie, vicleni şi escroci”, stigmatizând acţiunea lor mai ales în Siria, Egipt şi Palestina. După războiul din Crimeea a început criza uniţilor în Bulgaria, eparhie a jurisdicţiei Patriarhiei Ecumenice şi a jurisdicţiei bulgare, o mişcare ce – în paralel cu alţi factori (panslavismul) – a condus la Schisma bulgară din 1870. Dar şi, mai târziu, în 1887 Patriarhia Ecumenică a stigmatizat printr-o enciclică acţiunea ilegală a uniţilor.

Din 1897 începe în Răsărit acţiunea monahilor ”assomptionişti”[2] francezi, trimişi de Papa Leon al XIII-lea. Conducătorii lor erau L. Petit şi J. Pargoire, cunoscuţi şi în lumea ştiinţei, care şi-au pătat însă faima ştiinţifică prin rolul propagandistic pe care l-au jucat. ”Assomptioniştii” au preluat susţinerea uniţilor în Bulgaria şi au făcut propagandă pentru Uniaţie în Constantinopol şi în provincia Thráki. La ordinul Papei Benedict al XIII-lea, clericii latini funcţionau cu veşminte ortodoxe în bisericile şcolilor papistaşe din Constantinopol – din motive propagandistice, desigur. Astfel, Patriarhul Ecumenic Ioachim al III-lea a fost nevoit să emită o nouă enciclică, pe 24 martie 1907, împotriva uniţilor şi a propagandei lor papistaşe.

Sub îndrumarea şi cu susţinerea ”assomptioniştilor” – care circulau îmbrăcaţi cu haine ortodoxe – au apărut primii uniţi greci pe la anul 1907, organizaţi într-o comunitate unită. Discipol al propagandistului Jakinth Maragou, monah dominican, a fost clericul Isaia Papadópoulos, care făcut prozelitism în Constantinopol, iar mai târziu a fost chemat la Roma unde a fost hirotonit Episcop de Grenoble. Devenise papistaş încă din 1877. Ajutor al lui Isaia Papadópoulos a fost Gheórghios Halavazís, care s-a născut în insula Sýros din părinţi papistaşi. A studiat la Colegiul uniat din Roma şi în 1907 a fost hirotonit diacon şi preot de către un episcop papistaş. A fost însă trimis în Constantinopol, unde şi-a asumat acţiunea propagandistică uniată, care a fost atât de apreciată de către Papa Benedict, încât în 1920 acesta l-a promovat pe poziţia de Episcop titular de Theodoropolis[3]. Acţiunea lui, ca şi a altora dintre colaboratorii lui, s-a îndreptat mai ales către tineretului grec prin educaţie, oferind şcoli şi facilităţi de studiu foarte bune. Sute de copii greci se hrăneau cu otrava Uniaţiei papistaşe. A întemeiat în acest sens şi o tagmă monahală pentru femei, a ”surorilor grecoaice”, cu numele ”Născătoarea de Dumnezeu Atotfericita”. Acestea circulau îmbrăcate cu rasă ortodoxă pentru a nu crea suspiciuni şi pentru a acţiona mai uşor. 

Mai ales în Grecia (statul elen), Sfântul Sinod, sub Mitropolitul (Arhiepiscopul) Atenei Theoclit I, a emis o Enciclică în anul 1903 atrăgând atenţia asupra pericolului care derivă din apariţia agenţilor Uniaţiei în spaţiul elen. Până în 1922, nu s-a putut organiza propaganda unită în Grecia. În august 1922 însă, după catastrofa din Asia Mică, Gheórghios Halavazís şi-a mutat centrul de acţiune din Constantinopol în Atena, instalându-şi şcoala în cartierul Irákleio din Atena şi tagma călugărilor săi în insula Náxos. Sursa şi coninuarea: pemptousia.ro