Vechea biserică a Putnei, un monument condamnat la dispariţie
La Putna, pe tărâmul de legendă al voievodului Ştefan, străbate timpul, într-un anonimat aproape de neînţeles, cea mai veche biserică de lemn medievală din Europa. Uitat complet de autorităţi, deşi ar putea fi unul dintre cele mai importante obiective turistice din ţară, lăcaşul se află într-o stare deplorabilă. Dacă nu se va interveni de urgenţă, în doar câţiva ani am putea pierde, din nepăsare şi neglijenţă, o filă, încă vie, din istoria Moldovei.
Încheiem periplul printre ctitoriile de lemn din ţinutul Sucevei cu un popas la Putna, la singura şi cea mai veche biserică de lemn medievală ce se păstrează în România şi, aşa cum arată ultimele studii, cea mai veche din întreaga Europă. Un tezaur istoric, cultural, arhitectural şi religios de excepţie, uitat cu totul de autorităţile în drept, deşi este clasat ca monument istoric de categoria A. În jurul său, veacuri de-a rândul, a plutit aerul unei legende în sprijinul căreia nu au existat date certe. Din anul 2003 însă lăcaşul a fost datat prin metoda dendrocronologică, într-un laborator specializat din Suedia, care a certificat ceea ce până atunci se credea a fi doar transmis de tradiţia orală.
Cu toate acestea, monumentul se află astăzi într-o situaţie cu totul nedreaptă. Nedreaptă pentru incontestabila sa valoare documentară în ceea ce priveşte arhitectura în lemn, nedreaptă pentru istoria noastră, nedreaptă pentru locul pe care îl merită în patrimoniul naţional.
„E uitată cu totul, de parcă ar avea ciumă sau păr de lup“, spune cu obidă parohul de la Putna, Constantin Croitoru, cel în grija căruia se află lăcaşul, în timp ce urcăm mica pantă spre bisericuţă.
Din nepăsare…
Părintele Croitoru a venit la Putna în 1989. A găsit aici – aşa se spunea atunci – cea mai veche biserică de lemn din Moldova. Pentru lăcaş s-au făcut, din câte a aflat el, mult mai multe în vremea comuniştilor. „Ultimele intervenţii s-au făcut cu bani de la Ceauşescu, care a venit la Putna şi a dat 13 mii de lei pentru restaurare“, povesteşte preotul. După Revoluţie, o sumă consistentă a mai acordat acad. Răzvan Theodorescu, pe vremea când era ministru al Culturii. Pe urmă s-a aşternut o tăcere lungă şi vinovată dinspre autorităţi, chiar dacă, între timp, au sosit şi dovezile ştiinţifice care certifică vechimea monumentului. „Se spune că marele voievod Ştefan a luat-o din calea turcilor şi a adus-o aici, dar acum nepăsarea o lasă în calea carilor, care lucrează zi şi noapte. Mulţi vin şi spun: «Vai, părinte, ar trebui aşezată într-un cub de sticlă». Da, dacă ar fi prin Elveţia, da. Dar la noi…. stă sub umbra cetinii. Maica Domnului are grijă de ea, că în rest…“, îşi varsă în continuare năduful părintele.
În urmă cu ceva ani a venit un arhitect, l-a ajutat să facă măsurători, au întocmit un proiect, l-au înaintat către Ministerul Culturii şi lucrurile păreau a se îndrepta spre un final fericit. Bucuria a fost de scurtă durată. S-a schimbat conducerea ministerului şi totul a rămas „la sertar“. „Ne-au rămas sforile întinse pe biserică, de la măsurători, şi lumea întreba ce-i cu ele. I-am zis nevestei, care era muzeograf, să le spună, dacă mai întreabă, c-au legat-o ăia de la minister, să nu cadă“, povesteşte parohul.
E sătul până peste cap de promisiuni, de „să vedem“, de „nu sunt bani“. Sesizări şi hârtii a făcut „fel şi neam“, vorba lui, daâ numaâ cu hârţoagele-a rămas. A scris şi la minister, şi la Preşedinţie, a primit răspunsuri frumoase. Dar nimeni nu i-a întins o mână de ajutor, nimeni n-a ridicat un pai.
S-a resemnat în faţa nepăsării. Dar face tot ce poate să ţină în picioare bucăţica asta de istorie, cocoţată sub poala pădurii de la Putna, chiar sub munte, pe o palmă de iarbă verde, la o aruncătură de băţ de drumul ce duce spre mănăstire. O cercetează zi de zi, ca pe un vechi prieten în suferinţă. Îi ştie toate cotloanele, toate „rănile“, toate neputinţele. Cunoaşte exact bârnele care trebuie înlocuite, locurile unde sunt cei mai mulţi cari. E conştient că numai din puţinele donaţii de la parohieni nu va reuşi să-i redea înfăţişarea cuvenită. „Bârnele trebuie înlocuite, bucată cu bucată, iar lemnul trebuie tratat integral împotriva carilor. Draniţa de pe acoperiş trebuie înlocuită de urgenţă. Altfel o pierdem“, spune părintele paroh. Nădejdea salvării o mai are doar la Dumnezeu. Cu oamenii s-a lămurit demult.
O istorie de veacuri
Potrivit tradiţiei, biserica de lemn a Putnei ar fi fost construită de Dragoş-Vodă, la Volovăţ, în 1346. Peste mai bine de un veac, la 1468, voievodul Ştefan cel Mare ar fi mutat-o la Putna, ferind-o din calea turcilor, iar în locul ei, la Volovăţ, a ridicat o biserică de piatră. „Legenda zice că a fost adusă de voievodul Ştefan după doi ani de la începerea construcţiei Mănăstirii Putna. Se spune că ar fi adus-o într-o singură noapte, într-un car tras de boi, luată din calea turcilor. Dar eu cred că a existat şi alt motiv. Că dacă s-a început construcţia Mănăstirii Putna trebuia un lăcaş de rugăciune.
Sursa: doxologia.ro