2.Mărturisitor împotriva păgânismului

Din 1931 și până în 1945 Manciuria, cu capitala la Harbin, a fost ocupată de japonezi. Către finele acestei perioade, japonezii au plasat statuia zeiței Amateras, care în tradiția lor era întemeietoarea rasei imperiale, chiar în fața catedralei ortodoxe Sfântul Nicolae. Mai apoi, în mai 1943, ei le-au cerut rușilor care mergeau la biserică să facă mai întâi o “plecăciune respectuoasă” în fața zeiței. Se cerea de asemenea ca în anumite zile să fie cinstit templul japonez, în timp ce o statuie a zeiței trebuia plasată în bisericile ortodoxe. Problema a fost supusă dezbaterii ierarhilor din eparhia Harbin care, după discuții aprinse, au comunicat că o astfel de participare la ritualurile japoneze de cinstire era de neadmis. Pe 5 februarie 1944 congresul conducătorilor emigrației ruse din Manciuria s-a întrunit în Harbin. Aceștia au participat la o slujbă în catedrala Sfântul Nicolae, după care au mers să cinstească pe zeița Amateras. Pe 12 februarie, ierarhii din Harbin au răspuns printr-o epistolă arhipastorală în care spuneau “de vreme ce orice fel de cinstire a divinităților păgâne este interzisă prin poruncile lui Dumnezeu…, creștinii ortodocși nu pot participa la astfel de venerări, pentru că acestea sunt în contradicție cu tezele de bază ale Credinței Ortodoxe”.  Arhiepiscopul Nestor a refuzat să semneze epistola. În martie, cei doi vicari ei eparhiei Harbin, episcopul Dimitrie și episcopul Iuvenal ai fost chemați la poliție, unde au fost interogați despre circumstanțele răspândirii ilegale a epistolei arhipastorale și despre atitudinea turmei lor față de această chestiune. Pe 28 aprilie, mitropolitul Meletie a fost supus unul interogatoriu de câteva ore care nu a dus la nici un rezultat. Interogatoriul s-a continuat pe 1 mai, tot fără rezultat. Episcopul Dimitrie s-a opus și el categoric și a protestat împotriva venerării păgânești. Pe 2 mai s-a întrunit adunarea episcopală (Nestorie neparticipând, ca de obicei), adunare la care această poziție antipăgână a fost reconfirmată. Mitropolitul Meletie a prezentat textul hotărârii lui Kobayasi. Acesta i-a cerut promisiunea că nu vor mai ridica această problemă până la finele războiului. Mitropolitul Meletie a solicitat ca să fie adăugate la textul deciziei următoarele cuvinte “dacă nu va mai fi constângere la închinare”. Cererea vlădicăi a stârnit din nou conflict. Oricum, în final, Kobayasi a cedat. Pe 31 august, arhipăstorii din Harbin au trimis arhiepiscopului Nestorie o scrisoare prin care îi cereau “să vă alăturați nouă, să vă întoarceți și să vă uniți glasul cu noi în apărarea purității Credinței și în râvna pentru mărturisirea ei. Semnați (mai bine mai târziu decât niciodată) epistola noastră arhipastorală și faceți acest lucru public în orice fel cu putință”. Drept răspuns, vlădica Nestorie a spus ca nu este în dezacord cu frații lui arhipăstori în chestiunea cinstirii templului lui Amateras. O influență importantă asupra japonezilor a avut-o mărturisirea lui Filaret. Japonezii l-au sechestrat și l-au supus la tortură. Obrajii i-au fost rupți iar ochii aproape scoși din orbite dar a suportat totul cu răbdare. Atunci i-au spus: “Avem aici un instrument electric încins. Toți care l-au simțit au consimțit la cererile noastre. Și tu vei consimți”. Au adus apoi instrumentul de tortură. Atunci, părintele Filaret s-a rugat Sfântului Nicolae “Sfinte ierarhe Nicolae, ajută-mă, altfel s-ar putea petrece o trădare”. Torturatorul și-a început treaba. L-a dezbrăcat pe mărturisitor până la brâu și a început să îi ardă spinarea. Atunci s-a petrecut un miracol. Părintele Filaret putea simți mirosul de carne arsă, dar nu simțea nici o durere. A simțit o bucurie în suflet. Cel care-l tortura nu putea înțelege de ce stătea tăcut, fără să țipe sau să se crispeze din cauza durerii insuportabile. S-a întors și i-a privit fața. Uimit, și-a fluturat mâna, a bombănit ceva în limba japoneză și s-a depărtat, cucerit de puterea supraomenească de îndurare a mărturisitorului. Părintele Filaret a fost adus aproape mort la rudele sale. Apoi a leșinat. Când și-a revenit a spus “am fost chiar în iad”. Treptat, rănile i s-au vindecat. Doar ochii i-au rămas puțin deformați. Dar de atunci japonezii nu au mai încercat să îi silească pe ortodocși să se închine la idolul lor.

3.Mărturisitor împotriva comunismului

În 1945, armata sovietică a învins pe cea japoneză și mai târziu, comuniștii au preluat puterea în Manciuria. În primele zile ale “loviturii de stat sovietice”, sovieticii au început să ofere emigranților ruși posibilitatea de a obține pașapoarte sovietice. Cei naivi au crezut în promisiunile de “libertate religioasă totală” și au început să își ia pașapoartele în masă. Crunta realitatea le-a fost curând arătată: din aproximativ 50.000 oameni întorși, vreo 14.000 au fost împușcați la Atpor, iar restul de 36.000 au fost deportați în câmpuri de concentrare, mulți dintre ei pierind de foame sau din alte cauze.

La vremea aceea, părintele Filaret era paroh al unei biserici din Harbin. A venit atunci la el un reporter să-l întrebe despre “indulgența” guvernului sovietic de a le oferi pașapoarte emigranților. În ciuda așteptărilor reporterului, părintele Filaret a zis “am refuzat categoric să iau pașaport, de vreme ce nu aveam cunoștință de nici o schimbare ‘ideologică’ survenită în Uniunea Sovietică și, în particular, nu știam cum decurgea viața Bisericii acolo. Oricum, știam multe despre distrugerea bisericilor și persecuția clerului și a credincioșilor mireni. Persoana care mă intervieva s-a grăbit să întrerupă conversația și să plece… “. Curând după aceea, părintele Filaret a citit în Jurnalul patriarhiei Moscovei că Lenin era geniul suprem și binefăcătorul omenirii. Părintele Filaret nu a putut suporta această minciună și de la amvonul bisericii a predicat credincioșilor despre întreaga nedreptate a acestei afirmații rușinoase din cuprinsul unei publicații bisericești, scoțând în evidență că patriarhul Alexei (Simansky), ca editor al jurnalului, era responsabil pentru această minciună. Vocea lui Filaret s-a auzit singură, nici un cleric nu l-a susținut, iar de la autoritățile eparhiale s-a ales cu interzicerea predicării de la amvon, interdicție sub care a rămas destul de multă vreme. Astfel, de pe vremea când era doar un simplu preot, Filaret s-a văzut nevoit să lupte pentru dreptatea bisericii singur, fără a găsi nici o înțelegere din partea fraților lui clerici. Circumstanțele istorice complicate au făcut ca părintele Filaret să se afla la un moment dat în mod involuntar în jurisdicția patriarhiei Moscovei, în calitate de cleric al eparhiei Harbin. Acest fapt a fost pentru el extrem de dureros. Dar niciodată, indiferent în ce parohie a slujit, nu a îngăduit pomenirea autorităților ateiste în cadrul slujbelor divine. Dependența canonică față de falsa patriarhie a Moscovei a fost o mare povară pe sufletul lui.

Spre marea sa durere, tatăl lui Filaret, arhiepiscopul Dimitrie de Hailar, împreună cu alți episcopi se întorc în Rusia în 1947. Parintele Filaret însă a rămas și a continuat de la amvon să spună adevărul despre minciuna înrădăcinată în mitropolia Moscovei și despre Uniunea Sovietică. Era de părere și o exprima cu glas tare că cei care merg voluntar să muncească în țări comuniste unde religia era persecutată, se făceau vinovați de trădarea lui Dumnezeu și a Bisericii. A refuzat să spună ectenii pentru cei plecați spre URSS, considerând că aceasta echivalează cu binecuvântarea unei “bune intenții” de a pleca spre URSS, pe care el nu o considera bună și nu putea minți pe Dumnezeu și nici pe oameni. În acest fel a vorbit și s-a comportat sfântul Filaret în China. O astfel de poziție ireconciliabilă față de mitropolia Moscovei și autoritățile sovietice nu putea rămâne neobservată, parintele fiind deseori chemat și interogat de autoritățile chineze, la una din ele fiind chiar bătut. În octombrie 1960 era să fie chiar ucis. Din pricina interogatoriilor, bătăilor și arsurilor, a rămas pentru tot restul vieții cu o mică înclinare a capului și o mică deformare a părții de jos a feței, corzile vocale având de asemenea de suferit. Un asasin sovietic a fost de asemenea trimis să-l omoare, însă parintele Filaret a scăpat cu viață în mod minunat, Dumnezeu având planuri mai mari cu dânsul.

4.Demascarea falsei biserici și afirmarea Bisericii celei adevărate

Pe 29 martie 1962, sinodul de ierahi ai Bisericii Ruse din afara granițelor (ROCOR) primește o scrisoare din partea arhimandritului Filaret (Voznesensky) către președintele sinodului exprimând regretul lui Filaret pentru faptul că în 1965 intrase sub jurisdicția patriarhiei Moscovei și cuprinzând o declarație de pocăință după modelul stabilit de către sinodul de episcopi ROCOR în 1959. Formularea a fost după cum urmează: “Subsemnatul, fost cleric al patriarhiei Moscovei, hirotonit în treapta de diacon (de către cutare și cutare episcop la cutare loc și dată) și hirotonit în treapta preoției (de către cutare și cutare episcop la cutare loc și dată) și care am slujit (în cutare și cutare parohii) rog să fiu primit în rândul clerului Bisericii Ruse din Diasporă. Mă căiesc sincer că am făcut parte din clerul patriarhiei Moscovei, care se află în cârdășie cu autoritățile urâtoare de Dumnezeu. Mă lepăd de toate actele nelegiuite ale ierarhiei Moscovei în legătură cu ajutorul acordat autorităților urâtoare de Dumnezeu și făgăduiesc ca de acum înainte să fiu credincios și supus ierarhiei canonice a Bisericii Ruse din Diasporă.”

După cum el însuși mărturisește, de-a lungul unei vieți de păstor aflat în circumstanțe istorice dificile, părintele Filaret s-a simțit deseori covârșit de probleme și ispitit de dorința de a lăsa totul baltă, însă l-a oprit de fiecare dată gândul la turma lui neajutorată aflată în pericolul de a cădea în mâinile sovieticilor și de a asculta rugăciunile înaintemergătorilor lui Antihrist. În ciuda unor pericole destul de mari, ieromonahul Filaret refuză cu încăpățânare să părăsească China si să plece în Occident până ce toți membrii turmei sale nu sunt în siguranță. După mulți ani de greutăți, ajunge în 1962 în Australia la Sidney, unde îl cunoaște pe arhiepiscopul locului care îl primește cu bucurie și cu dragoste. Deja din primele săptămâni ale șederii lui Filaret în Australia, arhiepiscopul a început să îi prezinte posibilitatea hirotonirii lui în treapta de episcop. Arhimandritul Filaret se considera el însuși nevrednic de așa o slujire înaltă dar, experiența ascultării monahale nu i-a îngăduit să refuze calea pe care autoritatea bisericească îl chema să pășească. Pe 26 mai 1963, Filaret este hirotonit episcop al orașului Brisbane de către arhiepiscopul Sava de Sidney și episcopul Antonie de Melbourne.

Pe 14/27 mai 1964, fiind deja de mulți ani primul ierarh al ROCOR, mitropolitul Anastasie, din motive de sănătate și de vârstă, a cerul sinodului de ierarhi retragerea. Problema care s-a ridicat a fost cine ar trebui să fie noul întâi stătător. Unii dintre membrii ROCOR îl doreau pe Ioan Maximovici, dar alții se opuneau cu hotărâre. Atunci, pentru a evita agravarea situației și un posibil scandal, chiar o posibilă schismă, ierarhul Ioan și-a retras candidatura și a sugerat ca episcopul Filaret să fie ales întâiul ierarh. După alte surse, sugestia a fost făcută de către arhiepiscopul Sava. Alegerea a fost de asemenea susținută de mitropolitul Anastasie. În acest fel. Episcopul Filaret de Brisbane, a fost ales ca prim ierarh la sinodului ierarhicesc al ROCOR și a fost întronat de către însuși mitropolitul Anastasie printr-o slujbă care, pentru prima oară după mai multe secole, a utilizat textele străvechi de întronare a mitropolitului Moscovei.

Preia în acest fel uriașa responsabilitate de a conduce corabia bisericii ruse drept măritoare din străinătate mergând pe urmele înaintașului său Anastasie, al cărui ultim testament era: “în ce privește patriarhia Moscovei și ierarhii săi…, Biserica Rusă din afara granițelor nu trebuie să aibă nici un fel de comuniune canonică, de rugăciune sau chiar simpla comuniune cu ei, de nici un fel”.

Aproape imediat după întronare, într-o epistolă din 1965 “către episcopii ortodocși și toți cei care prețuiesc credința Bisericii Ruse”, mitropolitul Filaret a clarificat atitudinea lui total lipsită de compromis față de patriarhia Moscovei și marea sa dragoste față de Biserica din Catacombe. El spune: “recent, guvernul sovietic din Moscova și alte părți ale lumii au sărbătorit o nouă aniversare a revoluției din octombrie 1917 care l-a adus la putere. Noi, pe de o parte, ne aducem aminte în aceste zile de începutul unui drum al crucii pentru Biserica Ortodoxă Rusă asupra căreia s-au pornit, după cum și sunt defapt, toate puterile iadului. Întâlnind rezistență din partea arhipăstorilor, a păstorilor, și a mirenilor puternici în duh, puterea comunistă, în lupta sa cu religia, a început încă din primele zile să încerce a slăbi Biserica nu doar prin uciderea acelor conducători ai ei tari în duh, ci și prin intermediul creării artificiale de schisme. Așa a apărut așa-zisa “Biserică Vie” și mișcarea renovatoare care aveau caracterul unei biserici legate de reforma protestant-comunistă. În pofida suportului oferit din partea guvernului, schisma a fost zdrobită de puterea lăuntrică a Bisericii. A fost foarte evident pentru credincioși că “Biserica renovată” era necanonică și că schimbase Ortodoxia. Pentru acest motiv, oamenii nu au urmat-o… O a doua încercare, după moartea patriarhului Tihon și a celorlalți locțitori ai tronului patriarhal, a avut mare succes. Puterea sovietică a reușit în 1927 să rupă în bucăți unitatea internă a Bisericii. Prin încarcerare, tortură și alte metode speciale, a învins voința vicarului locțiitorului patriarhal, mitropolitul Serghie, și și-a asigurat din partea lui declararea totalei loialități a Bisericii față de puterea sovietică, chiar până la punctul în care bucuria și succesul Uniunii Sovietice erau declarate de mitropolit ca fiind bucuria și succesul Bisericii, iar esecurile acesterea erau eșecurile Bisericii. Ce poate fi mai blasfemiator decât o asemenea idee, care a fost apreciată just de către mulți la acea vreme ca pe o încercare de a uni lumina cu întunericul, și pe Hristos cu Veliar.” Mitropolitul Filaret arată în continuare cum, protestul împotriva declarației lui Serghie, i-a costat pe mulți ierarhi închisoarea, surghiunul și chiar moartea. “Curajoasa majoritate a fiilor Bisericii Ruse nu a primit declarația mitropolitului Serghie, considerând că o uniune înre Biserică și statul ateu sovietic, care-și asumase drept scop anihilarea creștinătății în general, nu putea exista din principiu. O schismă însă s-a petrecut. Minoritatea care a acceptat declarația, a format o administrație centrală, așa-numita ‘Patriarhie a Moscovei’ care, în vreme ce era în mod presupus recunoscută oficial de către autorități, în fapt nu a primit nici un drept legal de la acestea vreodată; pentru că au continuat, acum fără opreliști, cea mai cruntă persecuție împotriva Bisericii… Majoritatea, lepădându-se de declarație, au început o existență bisericească ilegală. Aproape toți episcopii au fost torturați și omorâți în lagăre, printre ei fiind și locțiitorul mitropolit Petru și mitropolitul Kiril al Cazanului, care erau respectați de către toți, și mitropolitul Iosif al Petrogradului, care a fost împușcat mortal la sfârșitul anului 1938, precum și mulți alți episcopi și mii de preoți, călugări, călugărițe, și mireni curajoși. Unii dintre episcopi și clerici au scăpat în mod miraculos cu viață pentru a trăi în ilegalitate și a sluji slujbele divine, ascunzându-se de autorități și punând în acest fel bazele Bisericii din Catacombe din interiorul Uniunii Sovietice. Puține știri despre acestă Biserică au venit în lumea liberă. Presa sovietică a păstrat multă vreme tăcerea cu privire la existența ei, vrând să dea impresia că toți credincioșii din URSS stăteau în spatele Patriarhiei Moscovei. Ei au încercat chiar să nege existența Bisericii din Catacombe. Apoi însă, după moartea lui Stalin și demascarea activității lui, și mai ales după moartea lui Hrușciov, presa sovietică a început să scrie din ce în ce mai des despre Biserica secretă din URSS, numind-o ‘secta’ Creștinilor Ortodocși Adevărați. Era se pare aproape cu neputință să se mai păstreze tăcerea despre ei; erau mult prea numeroși și dădeau prea mult de furcă autorităților.” În 1964, la Moscova, la pagina 123-124 a Dicționarului Ateist, se vorbește deschis despre Biserica din Catacombe, arătându-se că a luat naștere în 1923-1924 după declarația mitropolitului Serghie pe care au lepadat-o, reunind elemente ‘monarhiste’ (adică bisericești) și anti-sovietice, care-și țin slujbele în mod ascuns în case, catacombe, biserici și mănăstiri, pastrând întreaga învățătură și întregul specific al slujbelor Ortodoxiei, făcând propagandă împotriva conducerii bisericii ortodoxe de la Moscova, nerecunoscând autoritatea patriarhului de aici, Alexei, succesorul lui Serghie. Se spune în dicționar că aceștia s-ar folosi de ‘mitul lui Antihrist’ care ‘ar conduce în mod presupus lumea de la 1917’. “Adevărații Creștini Ortodocși ‘de obicei refuză să participe la alegeri’, care în Uniunea Sovietică, o țară lipsită de libertate, sunt doar o comedie, ‘și la alte funcții publice; ei nu primesc pensii, nu își lasă copiii să meargă la școală dincolo de primele patru clase…’Aici se află o neașteptată mărturie a adevărului din partea sovieticilor, la care nu mai este nimic de adăugat.”

“Cinstire și laudă adevăraților creștini ortodocși, eroi ai spiritului și mărturisitori, care nu s-au plecat înaintea teribilei puteri care se poate menține doar prin teroare și forță și care s-a obișnuit cu lingușeala abjectă a supușilor. Conducătorii sovietici se întunecă de furie pentru că există oameni ce se tem mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Ei sunt fără putere în fața a milioane de creștini ortodocși adevărați.” “Oricum, în afara Bisericii Ortodoxe Adevărate din Uniunea Sovietică și a Patriarhiei Moscovei, care nu au nici o comuniune, nici de rugăciune, nici de alt fel, una cu cealaltă, există încă și o porțiune a Bisericii Ruse – liberă de opresiunea și persecuția din partea ateilor, Biserica Rusă din afara Rusiei (ROCOR). Ea nu a rupt niciodată legăturile spirituale și de rugăciune cu Biserica din Catacombe din patria mamă. După ultimul război, mulți membri ai acestei biserici au venit în diasporă și au intrat în Biserica Rusă din afara Rusiei, și astfel legătura dintre cele două Biserici s-a întărit și mai mult – o legătură care a fost susținută în ilegalitate până în momentul de față. Pe măsura trecerii timpului, ea se întărește și se stabilește mai bine.”

Mitropolitul Filaret a spus clar ca datoria ROCOR e ca să vorbească în libertatea care i-a fost oferită de Domnul, despre Biserica din Catacombe, să spună adevărul despre aceasta, despre persecuțiile la care este supusă din partea puterii sovietice ateiste anticreștine și să denunțe necanonicitatea așa zisei ‘Patriarhii a Moscovei’, confundată în mod tragic cu biserica ortodoxă canonică a Rusiei. Pentru cei aflati în comuniune cu ‘Patriarhia Moscovei’, “Dumnezeu să-i ierte, pentru că nu știu ce fac”.

5.Mărturisitor împotriva ecumenismului

Mitropolitul Filaret începe aproape imediat după preluarea conducerii Bisericii Ruse din diasporă să se confrunte cu evenimente tulburătoare și fără precedent în istoria bisericii drept măritoare, confruntâdu-se cu o sarcină înfricoșatoare: pe de o parte, nevoit fiind să demaște ‘Ortodoxia Mondială’ (World Orthodoxy) cu care nu se mai putea tolera a fi în comuniune, iar pe de altă, să păstreze unitatea dintre membrii sinodului său dintre care, unii erau mai apropiați în duh de ‘Ortodoxia Mondială’ decât de adevărata Ortodoxie…

În curând, ecumenismul începe a-și arăta adevărata față și a-și dezvălui adevăratele scopuri – aceea a unei noi erezii înfricoșătoare cuprinzând în sine toate vechile erezii, căutând să înghită și Ortodoxia prin distrugerea adevăratului concept de Biserică a lui Hristos, și să creeze o nouă “biserică universală” pentru Antihrist.

O cotitură esențială în viața Bisericii se petrece în 1964 când, prin sfidarea Sfintelor Canoane, patriarhul ecumenic Athenagoras se roagă la Ierusalim împreună cu Papa Paul al VI-lea iar mai apoi, pe 7 decembrie 1965, aceștia procedează simultan la “ridicarea Anatemei de la 1054”. Anatema “ridicată” fusese rostită împotriva ereziei papale pentru a proteja Ortodoxia de învățăturile blasfemiatoare ale acestei erezii care conducea la pierzare. Din păcate, această “ridicare a Anatemei de la 1054” nu survenea în urma întoarcerii romano-catolicilor la credința cea adevărată, ci era simptomul apostaziei celui ce procedase la un asemenea gest.  Prin “ridicarea” anatemei, Athenagoras procalama în mod oficial că Papa și adepții lui fuseseră alungați din Biserică pe nedrept, că Biserica susținuse până atunci în mod eronat că învățătura papistă era eretică, și declara că papalitatea era defapt ortodoxă. În ciuda a ceea ce ar fi fost de așteptat din partea lor, clericii patriarhiei ecumenice susțin această poziție și afirmă că înlăturarea anatemelor reciproce este un gest firesc, canonic și necesar. Bisericile oficiale se alătură mai mult sau mai puțin tacit acestei poziții. Câteva schituri și mănăstiri din muntele Athos întrerup pomenirea patriarhului ecumenic. Vocile critice vin din partea bisericilor tradiționale neoficiale, însă sub slab popularizate și mediatizate.

În acest context critic, Domnul l-a ridicat pe sfântul mitropolit Filaret să explice ortodocșilor ecumeniști care este esența pericolului în care se aruncă aceștia. El scrie mai întâi o scrisoare de protest patriarhului ecumenic. Explică aici foarte clar că “ridicarea” anatemelor nu face decât să pună semnul egalității între adevărul Ortodoxiei și erezia romano-catolică, erezie care, de la 1054 încoace, nu făcuse decât să se adâncească din ce în ce mai mult în neadevăr, prin adăugarea continuă de învățături mincinoase. Această “ridicare” nu este decât un simptom al “indiferenței față de cele mai importante abateri, mai ales față de învățăturile străine Bisericii, dintre care unele demascate fiind de către Sfântul Marcu al Efesului, au constituit motivul pentru care Biserica a refuzat unirea de la Florența”. “Nici o unire cu biserica romano-catolică nu este cu putință până când aceasta nu leapădă noile sale învățături, și nici o comuniune în rugăciune nu se poate restabili fără o hotărâre a tuturor Bisericilor care, în orice caz, cu greu ar putea fi obținută înaintea eliberării Bisericii Rusiei, care în momentul de față există în catacombe…”. Mitropolitul explică în continuare că o unire care nu se fundamentează pe adevăr, nu va fi decât una exterioară și iluzorie, după modelul împăcării confesiunilor protestante în cadrul mișcării ecumeniste.

În ce-a de-a doua epistolă, în 1969, mitropolitul Filaret se adresează tuturor ierarhilor “dintre care unii ocupă cele mai vechi și mai slăvite tronuri”, pentru că, după cum spunea Sfântul Grigorie Teologul “adevărul este trădat prin tăcere” și este cu nepuțință să rămâi tăcut atunci când vezi o abatere de la puritatea Ortodoxiei – pentru că, la urma urmei, orice episcop, în momentul hirotonirii, promite să păstreze Credința și Canoanele Sfinților Părinți și să apere Ortodoxia de erezii. În cuprinsul epistolei, sfântul mitropolit citează cele mai relevante declarații ecumeniste din cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) șidemostrează clar că, în baza surselor patristice și a canoanelor Bisericii, poziția CMB nu are nimic în comun cu Ortodoxia și prin urmare, bisericile ortodoxe nu ar trebui să participe la acesta. El subliniază de asemenea și faptul că vocea mitropoliei Moscovei nu este vocea adevăratei Biserici Ruse care este persecutată și supraviețuiește în catacombe. El îi cheamă pe toți ierahii ortodocși să se ridice în apărarea Ortodoxiei curate.

Pe 16 decembrie 1969, sinodul ‘mitropoliei Moscovei’ a hotărât că “în cazul în care credincioșii de rit vechi și catolicii solicită bisericii ortodoxe să le administreze Sfintele Taine, acest lucru nu este interzis”. Reacția arhiepiscopului Averchie la această nelegiure a fost să afirme că, dacă până în acel moment se mai puteau exprima îndoieli cu privire la ‘ortodoxia’ patriarhiei Moscovei, datorate colaborării ei cu persecutorii credinței și ai Bisericii lui Hristos, datorită celor petrecute, “aceste îndoieli pot fi acum înlăturate: prin însuși faptul că au intrat în comuniune liturgică cu papistașii, a căzut din ortodoxie și nu mai poate fi considerată ca fiind ortodoxă”. Mitropolitul Filaret a fost de acord cu această judecată iar pe 31 martie 1970, sinodul ROCOR prezidat de el, emite o hotărâre prin care mitropolia Moscovei este considerată nu doar schismatică, ci și eretică. Optsprezece luni mai târziu, pe 15/28 septembrie 1971, un decret al sinodului de ierarhi confirmă această hotărâre că patriarhia Moscovei a trădat ortodoxia prin actele ei de intercomuniune liturgică cu romano-catolicii, act eretic și nejustificat sub nici o formă nici de canoane, nici de nevoie, și prin care patriarhia Moscovei se taie singură pe sine din Biserica apostolilor.

Mitropolitul Filaret scrie o a “treia epistolă întristată” în duminica ortodoxiei în 1972, exprimând regretul că deși unii ierarhi au vorbit despre heterodoxia mișcării ecumeniste,nici o biserică ortodoxă nu și-a declarat retragerea din CMB. Scopul scrisorii a fost acela de a “arăta abisul ereziei împotriva conceptului însuși de Biserică în care sunt târâți participanții la mișcarea ecumenică”.

O a patra epistolă, în 1975, era dedicată așa-zisei “mărturisiri de la Thyatheira” a mitropolitului Athenagoras al Constantinopolului – un document conceput într-un duh eretic dar care nu a stârnit nici o reacție din partea liderilor bisericilor oficiale. Mitropolitul Filaret se adresa încă o dată ierarhilor Ortodoxiei Mondiale, știind că “de omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, știind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit.” (Tit, 3: 10-11). Se cuvenea ca, înainte de a accepta anatema aruncată împotriva apostaților, să încerce să îi convingă în ce consta abaterea lor. Dar vai! Nici o convertire nu s-a petrecut din partea oficialilor ortodoxiei mondiale, iar hula ecumenistă a continuat să curgă în șuvoaie. În acest fel a încercat sfântul mitropolit să explice lumii pericolul noii erezii, care cuprindea în sine toate vechile erezii, într-o mare erezie a ereziilor, care încearcă să șteargă complet conceptul de Biserică Ortodoxă ca stâlp și temelie a Adevărului, și să creeze un fel de nouă și stranie biserică. Mitropolitul a arătat că în așa zisele “întruniri ecumenice” începuseră să ia parte și iudeii, unul dintre ei chiar îndrăznind să spună că Domnul Iisus Hristos era fiul nelegitim al unei femei dezmățate…“ Poporul iudeu s-a împotrivit lui Dumnezeu multă vreme… – deci nu e nimic surprinzător în asta. Însă oroarea constă în faptul că, atunci când acela a spus acestea, toți au rămas tăcuți. Mai târziu, unul dintre cei care auziseră această înfricoșătoare blasfemie a întrebat pe un preot ‘ortodox’: “cum de ai putut să taci?” Acesta i-a răspuns: “Nu am vrut să-l ofensez pe acest evreu.” Este greșit să ofensezi un evreu, dar este permis să insulți pe Pururea Fecioara Maria! Uitați-vă unde am ajuns! De câte ori ni s-a întâmplat deja tuturor să nu mai avem râvna să ne ridicăm, atunci când este nevoie, în apărarea celor sfinte ale noastre! Clericii ortodocși adevărați trebuie să se ridice cu râvnă împotriva blasfemiei, după cum a oprit Sfântul Ierah Nicolae gura ereticului… Să ne aducem aminte fraților, că dragostea creștină îmbrățișează pe toți în sine, este milostivă față de toți, vrea ca toți să se mântuiască și îi pare rău pentru toți, și este milostivă și iubește pe toate făpturile lui Dumnezeu; dar când vede un atac conștient asupra adevărului se transformă într-o râvnă aprinsă care nu poate suporta nici o astfel de blasfemie… Și așa trebuie să fie mereu, pentru că orice creștin ortodox trebuie întotdeauna să aibă râvnă față de Domnul”.

Pe lângă aceste epistole întristate, mitropolitul Filaret și sinodul său au luat măsuri concrete pentru a apăra turma lor împotriva ereziei ecumeniste. Era absolut necesat să se clarifice faptul că catolicii și protestanții nu erau în adevărata Biserică. Astfel, în 1971 a fost hotărât ca toți catolicii și protestanții care veneau în Biserica Ortodoxă să fie botezați prin întreita afundare. Această hotărâre a ROCOR a crescut prestigiul acesteia și mulți s-au convertit și botezat, văzând aici adevărata Biserică.

În timp ce mustra apostazia Ortodoxiei Mondiale care participa la CMB, mitopolitul Filaret a căutat cu stăruintă să stabilească relații de comuniune cu bisericile ortodoxe adevărate. Astfel, în decembrie 1969, sub conducerea sa, sinodul ROCOR a recunoscut oficial validitatea hirotoniilor ‘floriniților’ din Biserica greacă vechi calendaristă. În 18/31 decembrie 1969, mitropolitul Filaret, împreună cu sinodul său de episcopi ai Bisericii Ruse din afara Granițelor, editează o scrisoare către arhiepiscopul Auxentie (GOC)afirmând validitatea Floriniților și confirmând faptul că Biserica Rusă din afara Granițelor se află în comuniune deplină cu aceștia: “Dorim să vă aducem la cunoștință că sinodul de episcopi ai Bisericii Ruse din afara Granițelor recunoaște valabilitatea hirotoniilor episcopale ale predecesorului vostru de fericită aducere aminte, răposatul arhiepiscop Akakie (Pappas, cel bătrân), precum și hirotoniile ulterioare ale sfintei voastre Biserici. Prin urmare, luând în considerare și diferite alte circumstanțe, sinodul nostru de ierarhi îi socotește pe ierarhii voștri ca frați întru Hristos aflați în comuniune deplină cu noi. Fie ca binecuvantarea lui Dumnezeu să fie asupra tuturor clericilor și credincioșilor Bisericii voastre…”. Acest document a fost semnat de mitropolitul Filaret și ierarhii Serafim, Vitalie, Antonie, Sava, Nectarie, Andrei și Lavru.

În septembrie 1971, a fost de asemenea stabilită comuniunea cu ‘mateiții’ aceleiași Biserici.

Pe 20 septembrie 1975, mitropolitul Filaret i-a scris mitropolitului Epifanie al Kitionului, liderul bisericii vechi calendariste din Cipru: “încă de la început, biserica noastră a știut căinovația calendarului este inacceptabilă, și nu a îndrăznit să mute granițele stabilite de tradiția patristică, pentru că Calendarul Bisericesc este suportul întregii vieți a Bisericii și este întărit ca atare prin hotărâri ale Sfintei Tradiții. În orice caz, este evident tuturor că inovația calendarului a cauzat schismă în Biserica Greciei în 1924, iar responsabilitatea pentru schismă atârnă exclusiv pe umerii inovatorilor. Aceasta este concluzia la care va ajunge oricine dacă studiază tomul patriarhal (cel din 1583) și ia în considerație faptul jalnic și evident al schismei și pedepsele înfricoșatoare, persecuțiile și blasfemiile la care au fost supuși cei care s-au lipit de evlavia patristică a Sfintei Tradiții. Gândind în acest fel, sfântul nostru sinod a hotărât că noi “părăsim” comuniunea cu modernișii nou calendariști. Noi nu slujim împreună cu ei, nici nu oferim îngăduința sau binecuvântarea clerului nostru pentru o astfel de concelebrare. Pentru a vă asigura de adevărul celor spuse, vă informăm că ori de câte ori este primită în Biserica noastră o comunitate din diaspora, le cerem să urmeze calendarul patristic al Bisericii Ortodoxe…”

În 1977, mitropolitul Filaret a primit sub omoforul său paisprezece preoți ai Bisericii Ruse din Catacombe care erau fără arhipăstor, punând astfel început întoarcerii ROCOR în patria rusă. El avea un sentiment de înaltă prețuire față de faptele mărturisitoare ala celor din catacombe și obișnuia să dea exemplul călugărițelor din catacombe care refuzaseră să urmeze instrucțiunile autorităților ateiste și primiseră pentru fermitatea lor ajutor minunat de la Dumnezeu – ele nu au înghețat după mai multe ore de stat în vânt înghețat în care fuseseră puse cu scopul de a fi omorâte: “Dacă întregul popor rus numărând atâtea milioane oameni ar fi dovedit credința pe care au dovedit-o călugăritele, și ar fi refuzat să se plece jefuitorilor care s-au strecurat în sânul poporului rus – comunismul ar fi căzut într-o secundă, pentru că oamenii ar fi primit același ajutor de la Dumnezeu care le-a salvat în mod minunat pe călugărițele care merseseră la moarte sigură. Dar atâta vreme cât oamenii recunosc această putere și i se supun, chiar dacă o blestemă în sufletul lor, această putere va rămane la locul ei”.

Din toate acestea vedem că mitropolitului Filaret și sinodul său, exprimând vocea întregii Biserici Ruse din afara granițelor, rupe comuniunea cu bisericile oficiale angajate în mișcarea ecumenistă, considerându-le eretice. Prin aceasta, este evident ca ROCOR vede în această “ridicare a anatemei” de la 1054 ca pe un moment de răscruce și de afirmare a ereziei ecumenismului, o negare a credinței mărturisite în Crez într-‘Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică’. Denunță declarațiile și gesturile neortodoxe și eretice înfăptuite de către ‘ortodocșii’ oficiali ai bisericilor de stat ecumeniste și ridică glas cu putere, după modelul marilor Sfinți Părinți ai Bisericii împotriva celei mai perfide erezii a tuturor timpurilor, ecumenismul.

Din acest moment și până la moartea sa, Filaret va căuta să își conducă Biserica în strictă opoziție față de această erezie. Părerea sa personală era că ecumeniștii erau lipsiți de har, însă nu putea face încă afirmația publică din cauza împotrivirii arhiepiscopului Antonie de la Geneva. El va reuși, după cum am văzut, să proclame statutul lor lipsit de har prin: 1) ruperea comuniunii și încetarea tuturor împreună-slujirilor; 2) intrarea în comuniune deplină cu floriniții și 3) proclamarea anatemei împotriva ecumeniștilor.

6.Al treilea Sinod al întregii Diaspore

În 1974, un al treilea sinod al ROCOR a avut loc la mănăstirea Sfânta Treime din Jordanville, New York. După cum la primul sinod, ținut la Karlovtsy în 1921, se definise relația ROCOR cu regimul bolșevic și cu dinastia Romanov, iar la al doilea sinod, ținut la Belgrad în 1938 se definise relația cu biserica din Rusia, al treilea sinod a încercat să precizeze relația cu mișcările ecumeniste și dizidente. După cum a spus mitropolitul Filaret “mai întâi de toate, sinodul al treilea trebuie să își declare, nu doar pentru turma rusă ci pentru întreaga Biserică, conceptul său despre Biserică; să arate care este dogma Bisericii… Sinodul trebuie să determine locul pe care Biserica noastră îl ocupă în cadrul ortodoxiei contemporane, printre celelalte ‘așa-zise’ biserici. Spunem ‘așa-zise’ pentru că, deși se vorbește despre mai multe ‘biserici’, Biserica lui Hristos este Una singură”. Mitropolitul făcea aici aluzie la faptul că credincioșia față de dogma Bisericii celei Una nu era compatibilă cu comuniunea cu “ortodoxia mondială” (World Orthodoxy), adică cu acele biserici locale care participau la mișcarea ecumenică. Totuși, această viziune nu era împărtășită de toți ierarhii ROCOR, unii dintre ei grupându-se în jurul mitropolitului Antonie al Genevei (precum episcopul Lavru de Manhattan, Filotei al Germaniei și Paul de Stuttgart), neliniștiți de ruperea totală a comuniunii cu nou calendariștii din Serbia și Ierusalim, pledând pentru menținerea unor legături minime cu bisericile ortodoxiei mondiale și nu pentru o izolare care aducea a sectarism. Poziția lor pleda pentru menținerea legăturii cu ecumeniștii nou calendariști până la punctul angajării lor în “super-ecumenism” (includerea altor religii în CMB).

O altă problemă importantă care i-a dezbinat pe ierarhi a fost atitudinea care trebuia luată în legătură cu patriarhia Moscovei, aceasta fiind îngreunată de existența fenomenului cunoscut sub numele de “mișcarea dizidentă” din Uniunea Sovietică. Dizidenții erau opozanți curajoși ai regimului sovietic și susținători ai drepturilor omului având o activitate care afectase serios atât sfera politică (de exemplu Saharov și Soljenițîn) cât și sfera religioasă (Soljenițîn din nou, preoții Eșliman, Iakunin și Dudko și mireanul Boris Talantov). Unul dintre cei mai faimoși dizidenți, fusese expulzat din Uniunea Sovietică în 1974 iar acum se întorsese împotriva celui de-al treilea sinod al ROCOR, deși era un membru al Patriarhiei Moscovei, la invitația arhiepiscopului Antonie de la Geneva. El a creat imediat senzație spunând că nu credea în existența Bisericii din Catacombe. El sprijinea statutul liber al ROCOR dar se opunea oricărei condamnări a patriarhiei Moscovei ca fiind lipsită de har. Această luare de poziție li s-a potrivit de minune acelor ierarhi ai ROCOR, ca Antonie al Genevei, a căror atitudine față de evenimentele din Rusia era dictată atât de considerente politice cât și de considerente ecleziologice (mulți dintre membrii europeni ai ROCOR aparținând de fapt de NTS, un partid secret anticomunist ce fusese infiltrat atât de KGB cât și de CIA). Ei erau în mod sincer anticomuniști dar nu erau de acord să nege că patriarhia Moscovei ar fi adevărata Biserică. Cu alte cuvinte, opoziția lor față de Patriarhia Moscovei era mai mult politică și patriotică decât eclezială și dogmatică.

 

7.1 Conflict în sinod: (1) Părintele Dimitrie Dudko

Schismele care au început să se petreacă între mitropolitul Filaret și ceilalți ierarhi l-au determinat pe mitropolit să scrie către unul dintre puținii săi aliații, părintele George Grabble, secretarul sinodului, că se simte singur și dezamăgit și că ia în considerare posibilitatea retragerii sale, pentru că nu dorește să își asume hotărâri cu care nu este de acord în principiu, ca să nu dea răspuns pentru acestea. El a semnalat și prezența unor probleme, precum poziția lui Soljenițîn, în legătură cu care prefera să rămână precaut…

Un alt dizident important era preotul moscovit Dimitrie Dudko, care a condus ședințe deschise care au atras și au influențat pe mulți. Spre deosebire de Soljenițîn, el avea cunoștință despre Biserica din Catacombe, și scria despre ea în termeni laudativi. Totuși, părintele Dimitrie era infectat de idei liberaliste și ecumeniste pe care le-a comunicat desigur și susținătorilor lui. Atitudinea corectă vis-à-vis de persoana lui ar fi fost aprecierea curajului dizidenței sale concomitentă cu încercarea de corectare a abaterilor liberaliste și ecumeniste. Nu trebuia în nici un fel considerat drept preot al Bisericii adevărate și un exemplu de urmat, acordându-i-se aceeași cinstire cu cea a mărturisitorilor din catacombe. Însă exact această greșeală au făcut-o mulți dintre membri ROCOR, conduși de arhiepiscopul Antonie al Genevei, în ciuda recomandărilor stricte ale mitropoliților ROCOR Anastasie și Filaret, de a nu avea nici un contact cu clerul sovietic.

În 1980 părintele Dudko a fost arestat, la fel și Victor Kapitanciuc și Lev Regelson. Apoi Dudko a rostit o dezicere publică la televiziunea sovietică în care a mărturisit că “așa-zisa lui luptă cu necredința” a fost de fapt o “luptă împotriva puterii sovietice”. Regelson a mărturisit că avea “legături criminale” cu corespondenți străini și că a combinat activitățile religioase cu politica, iar Kapitanciuc a mărturisit de asemenea că avea relații cu corespondenți occidentali, spunând că ”am cauzat prejudicii statului sovietic pentru care îmi pare foarte rău”. S-a dovedit încă o dată că mitropolitul Filaret avusese dreptate, deși unii încă mai încercau să denunțe “zelotismul” celor care “l-au judecat”. Dar nu fusese o chestiune de “judecată” de vreme ce nimeni nu s-a bucurat de căderea dizidentului, ci o chestiune de a discerne unde sunt granițele Bisericii și care este atitudinea corectă față de cei care luptau din afara Ei. Mitropolitul Filaret a scris că tragedia lui Dudko se datora faptului că acesta lupta din interiorul patriarhiei Moscovei, adică “din afara Bisericii”. Și a continuat “Ce este ‘biserica sovietică’? Părintele arhimandrit Constantin a spus deseori și cu insistență că cel mai teribil lucru pe care autoritățile luptătoare împotriva lui Dumnezeu l-au făcut Rusiei este apariția ‘bisericii sovietice’ pe care bolșevicii le-au prezentat-o oamenilor ca fiind Adevărata Biserică, ducând adevărata Biserică Ortodoxă în catacombe sau în lagăre de concentrare. Această biserică mincinoasă a fost de două ori anatemizată. Prea fericirea sa Patriahul Tihon și sinodul bisericii tuturor rușilor a anatemizat pe comuniști și pe toți colaboratorii lor. Această anatemă nu a fost ridicată până astăzi și își păstrează puterea de vreme ce poate fi ridicată doar de un sinod al tuturor rușilor, în calitate de autoritate bisericească superioară din punct de vedere canonic. Și un lucru teribil s-a petrecut în 1927 când conducătorul bisericii, mitropolitul Serghie care prin rușinoasa sa declarație apostată a supus Biserica Rusă bolșevicilor și a declarat că va colabora cu ei. În sensul cel mai exact s-a împlinit rugăciunea sa dinaintea declarației: ‘a căzut sub propria sa anatemă’! Pentru că în 1918, Biserica anatemizase pe toți colaboratorii comunismului iar în 1927 intrase ea însăși în compania acestor colaboratori și începuse să laude autoritățile roșii luptătoare împotriva lui Dumnezeu  – să laude fiara roșie despre care vorbește Apocalipsa. Și asta nu e totul. Atunci când mitropolitul Serghie și-a publicat declarația criminală, fii cei credincioși ai Bisericii s-au separat imediat de biserica sovietică, și s-a născut Biserica din Catacombe. Iar aceasta a anatemizat la rândul ei biserica oficială pentru trădarea lui Hristos… Noi îi primim pe clericii Moscovei nu ca pe cei care au harul, ci ca pe cei care-l primesc prin însuși actul unirii. Însă a recunoaște biserica răufăcătorilor ca fiind purtătoare și păstrătoare a harului nu o putem face, bineînțeles. Pentru că în afara Ortodoxiei nu este har; iar biserica sovietică s-a lipsit ea însăși de har.”

7.2 Conflict în Sinod: (2) Biserica Sârbă

O altă pricină importantă de conflict între mitropolitul Filaret și Antonie al Genevei a constituit-o problema relației cu Biserica sârbă. Sârbii intraseră în 1965 în CMB și se aflau sub controlul total al Patriarhiei Moscovei. În ciuda acestei situații, arhiepiscopul Antonie continua să slujească cu sârbii în eparhia sa occidentală, aducând ca justificare ospitalitatea acestora față de ROCOR de dinaintea celui de-al doilea război mondial. El a continuat de asemenea să slujească cu nou calendariștii, ceea ce a dus la părăsirea eparhiei lui de către unele parohii și la ruperea comuniunii cu ROCOR din partea Grecilor vechi calendariști mateiți, în 1976. Episcopii ROCOR hotărâseră defapt să se abțină de la comuniunea cu sârbii deja din 19 mai/ 1 iunie 1967 prin acceptarea de către sinodul de episcopi ROCOR a propunerii făcute de către mitropolitul Filaret.

Drept urmare, mitropolitul Filaret îi scrie arhiepiscopului Antonie din Geneva explicandu-i că este de acord să ofere cinstirea și recunoștința cuvenită bisericii sârbe pentru ajutorul dat ROCOR pe vremea când aceasta “nu avea unde să-și plece capul”, însă aceasta este o situație trecută, care nu se mai regăsește în prezent, de vreme ce biserica sârbă este condusă de patriarhul Pimen ales necanonic, alegere față de care ierarhii sârbi nu au protestat, deși el fusese așezat în scaun de puterea cea urâtoare de Dumnezeu. El explică faptul că deși biserica sârbă recunoaște ROCOR, ea totuși i se opune fățiș și direct prin recunoașterea patriarhului Pimen și a patriarhiei Moscovei, zădărnicind în acest fel eforturile ROCOR de a explica “lumii libere” că patriarhia Moscovei nu este adevărata reprezentantă și capul mult încercatei Biserici Ruse. Dar Biserica Sârbă, recunoscând-o ca fiind ce nu este, comite un păcat grav față de rușii ortodocși.

“Cât de periculoase sunt compromisurile în chestiunile de principiu! Ele lasă oamenii fără puterea de a apăra Adevărul. Ce anume nu poate rezolva patriarhia Serbiei, de nu poate rupe comuniunea cu ierahia sovietică? Pentru că ea însăși pășește pe aceeași cale întunecată și primejdioasă ca și comuniștii urâtori de Dumnezeu.”

Mitropolitul Filaret era cel mai smerit și mai blajin dintre oameni. Totuși, când era vorba despre o chestiune de credință, nu arăta nici o părtinire, nimănui. Astfel, în 1970, arhiepiscopul Averchie de Siracuza și Jordanville, care era un zelot pentru credință și apropiat de mitropolit în vederi, a îngăduit unor monofiziți copți să facă o slujbă în biserica din Jordanville. Mitropolitul Filaret, considerând că biserica din Jordanville fusese pângărită de slujirea ereticilor, a poruncit să fie resfințită. Atunci, într-o scrisoare către arhiepiscopul Averchie, el a subliniat necanonicitatea acestui act accentuând faptul că nu putea fi justificată de nici o iconomie și exprimând teama că fiii binecredincioși ai ROCOR s-ar putea îndepărta de ea dacă s-ar mai petrece astfel de incidente…

8.Anatema împotriva Ecumenismului

Timpul a trecut, devenind din ce în ce mai evident că era cu neputință pentru ortodocși să mai aibă orice fel de comuniune cu “bisericile” Ortodoxiei Mondiale care trebuiau lăsate de capul lor. În 1981, serviciul de presă ecumenic (EN1) a declarat că CMB lucra la un plan de unire a tuturor confesiunilor creștine într-o singură religie. În 1981 la Lima, Peru, a fost născocită o slujbă euharistică inter-religioasă la o conferință în cadrul căreia reprezentanții protestanți și ortodocși din CMB au convenit că botezul, euharistia și hirotonia tuturor confesiunilor erau valide și acceptabile. Însă cea mai mare sminteală s-a ivit la adunarea generală a CMB de la Vancouver din 1983. Erau prezenți aici reprezentanți ai tuturor religiilor existente și totul a început cu un ritual păgân executat de indieni locali. Ierarhii ortodocși au luat parte la aceste ceremonii religioase împreună cu reprezentanți ai tuturor religiilor lumii.

Sinodul ROCOR se reunea de asemenea la vremea aceea în Canada. El a condamnat manifestarea cea mai recentă și mai extremă a ecumenismului: “în decizia sa din 28 iulie/ 10 august 1983, sinodul nostru a explicat că Biserica Ortodoxă Rusă din fara Rusiei (ROCOR) nu participă la Consiliul Mondial al Bisericilor atâta vreme cât acesta din urmă încearcă să-i prezinte pe cei adunați acolo, reprezentanți ai religiilor diferite, ca având un fel de unitate de credință. Această poziție este în realitate o minciună, de vreme ce ei, membri ai diferitelor confesiuni și secte nu au renunțat la motivele de dezacord a unora cu ceilalți, cu atât mai puțin cu Biserica Ortodoxă, în ce privește dogmele și atitudinile fundamentale. În numele unor formule de unificare, aceste diferențe de opinii nu sunt înlăturate, ci sunt puse deoparte. În locul adevărului nezdruncinat de credință, ei încearcă să considere doar părerile, ca nefiind obligatorii pentru nimeni. Ca răspuns la mărturisirea unei singure credințe, ei spun împreună cu Pilat: ‘ce este Adevărul?’ Iar ortodocșii membri ai mișcării ecumenice merită din ce în ce mai mult mustrarea îngerului Bisericii din Laodiceea ‘Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte!’ (Apocalipsa 3:15). O manifestare clară a acestei uniri mincinoase a fost slujirea așa-numitei liturghii de la Lima…” Atunci, sinodul a anatemizat ecumenismul spunând

“ANATEMA celor ce atacă Biserica lui Hristos învăţând că Biserica Sa este împărţită în aşa-zise „ramuri” ce se deosebesc în doctrină şi în felul de viaţă, sau că Biserica nu există în chip văzut, ci va fi alcătuită în viitor când toate „ramurile” – sectele, denominaţiunile şi chiar religiile – vor fi unite într-un singur trup, şi care nu deosebesc Preoţia şi Tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi euharistia ereticilor sunt valabile pentru mântuire; prin urmare, celor ce cu bună-ştiinţă sunt în comuniune cu aceşti eretici mai-nainte-pomeniţi sau celor ce susţin, răspândesc sau păzesc erezia lor ecumenistă sub pretextul dragostei frăţeşti sau al presupusei uniri a creştinilor despărţiţi, Anatema!”

Anatema împotriva ecumenismului a fost primită cu încântare de către adevărata ortodoxie, nu doar din ROCOR, ci și din Grecia și din Muntele Athos și poate fi considerată ca fiind cel mai important act bisericesc al adevăratei Biserici Ortodoxe din a doua jumătate a secolului douăzeci. Celor care se îndoiseră de faptul că ROCOR fusese destul de clară și de fermă în relația cu ecumenismul, le-a pus capăt îndoielilor și ei au reafirmat încrederea lor în ea. Semnificația anatemei era clară: toate bisericile ortodoxe participante deplin la CMB au căzut sub anatemă și au fost în acest fel lipsite de harul sfintelor taine. Mai mult, și cei în comuniune cu ereticii ecumeniști deveneau părtași la aceeași erezie.

De fapt, ecumeniștii căzuseră deja din Biserică iar anatema mărturisea credincioșilor din toată lumea că ecumeniștii se aflau în afara Bisericii. Opozanții despărțirii decisive de “Ortodoxia Mondială” au spus și vor spune multe despre caracterul inoperant al acestei anateme – până la a afirma că ierahii ROCOR nu au acceptat deloc anatema, ci doar că “cei răuvoitori” au introdus-o în textul actelor sinodului. Oricum, acest fapt este improbabil: la urma urmei, nici unul dintre ierarhi nu a renunțat ulterior la această anatemă (au reafirmat-o defapt în sinod în 1998), nici unul dintre ei nu a spus că nu ar fi semnat-o; anatemizarea ecumenismului a fost introdusă în Sinodiconul Duminicii Triumfului Ortodoxiei… Astfel, străduința de o viață a mitropolitului Filaret și-a găsit cea mai înaltă expresie într-un act istoric de semnificație universală pentru întreaga deplinătate a Ortodoxiei – în anatemizarea oficială a “ereziei ereziilor” și a apostaților acestui veac. Era evident că nici un sfat adresat “ortodocșilor” ecumeniști nu ar mai avea nici un efect, și era necesară o cauterizare puternică pentru a stopa întreaga infecție. Într-una din predicile sale, când vorbea despre cei care încalcă învățătura Bisericii, el a explicat semnificația anatemei:

“Biserica declară că ei s-au tăiat din comuniunea cu Biserica, când au încetat să mai asculte de vocea ei maternă. Și aceasta nu este doar pentru informarea celorlalți, ci și ca ei să știe aceasta, ci și pentru binele celor excomunicați. Biserica nădăjduiește că această avertizare amenințătoare va avea efect, în orice caz, asupra lor…”.

“Caracteristica distinctivă a vremurilor noastre”, obișnuia să spună sfântul mitropolit Filaret, “este că oamenii sunt din ce în ce mai indiferenți față de adevăr. O astfel de indiferență a fost dovedită altădată de către Pilat, atunci când Domnul a stat înaintea lui la proces. Înaintea lui Pilat ședea însuși Adevărul, iar el spunea sceptic: ‘Ce este adevărul?’, adică, există? Și dacă există, este departe de noi sau poate că nu există defapt. Și cu o indiferență totală s-a depărtat de El, cel care-i adusese la cunoștință Adevărul, Cel care era El însuși Adevărul. Iar astăzi oamenii au devenit la fel de indiferenți față de adevăr. Ați auzit probabil de mai multe ori pe presupușii creștini vorbind despre unitatea tuturor într-o singură credință, într-o singură religie. Dar aduceți-vă aminte că ceea ce stă în spatele acesteia este exact indiferența față de adevăr. Dacă îi era omului drag Adevărul, nu ar fi apucat-o nicicând pe această cale. Tocmai pentru că adevărul nu interesează pe nimeni, și pentru că oamenii vor să facă aranjamente mai simple și mai convenabile în materie de credință, ei spun “toți trebuie să se unească”. Fraților, trebuie să ne temem de indiferența față de Adevăr. Domnul nostru Iisus Hristos în Cartea Apocalipsei ne arată limpede cât de îngrozitoare este această indiferență față de adevăr. Atunci se îndreaptă către îngerul bisericii din Laodiceea și spune ‘Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece (adică căldicel – nici așa, nici așa, adică adevărul nu-ți este drag)- am să te vărs din gura Mea.’, după cum orice organism aruncă în afară ceea ce îi este neplăcut și vătămător. Să ne amintim întotdeauna că indiferența față de Adevăr este unul dintre marile păcate ale acestui veac al apostaziei. Prețuiește Adevărul, omule! Luptă pentru Adevăr… Așează-l deasupra tuturor celorlalte lucruri din viața ta, omule, și nu îți îngădui niciodată să deviezi de la adevărata cale…!”

9.Întristare și bucurie

Mitropolitul Filaret a fost nevoit să suporte multe calomnii și atacuri, uneori chiar de natură fizică. O dată, un anume arhimandrit a declarat în prezența lui și a celorlalți ierarhi că era nevoie să fie îndepărtat “un asemenea mitropolit nepotrivit”. Altă dată, sfântul ierarh s-a dus în Anglia și a fost întrebat de către ierahul de acolo, arhiepiscopul Nicodim de Richmond și Marea Britanie de ce criticase botezul unui grup de mireni petrecut în eparhia sa. Mitropolitul a afirmat că nu avusese nici o obiecție și a cerut să i se arate scrisoarea. Când a văzut-o, a afirmat că nu o scrisese el – semnătura îi fusese falsificată.

Conform spuselor părintelui Alexie Makrikov, s-au petrecut și câteva atentate la viața mitropolitului. Una dintre ele a avut loc pe când se întorcea cu vaporul de la mănăstirea Lesna din Franța către SUA. Dintr-o dată, focul din cazanul vasului a devenit atât de puternic încât fumul care ieșea pe coș începuse să se coloreze alb-fierbinte. Căpitanul vasului, negăsind nici o posibilitate de a potoli dogoarea focului, s-a îndreptat spre ajutor către mitropolitul Filaret și l-a rugat să se roage, pentru că credea că doar Dumnezeu mai poate salva vasul și pasagerii. Sfântul l-a ascultat pe căpitan și a început imediat să se roage. Au trecut între 20 și 30 de minute iar fumul coșului a început să se răcească și să vireze spre roșu. Iar într-o oră devenise iar negru. Vasul a fost salvat prin mila lui Dumnezeu! Căpitanul s-a întors la mitropolit, i-a sărutat mâinile și i-a mulțumit pentru rugăciunile sale…

În ciuda opoziției unor episcopi și clerici, precum și a dușmanilor din afara Bisericii, mitropolitul Filaret a fost iubit de masele largi de credincioși. El s-a îngrijit îndeosebi de luminarea celor tineri, pe care i-a iubit foarte mult și de care era înconjurat. El i-a învățat pe oameni adevărata smerenie și pocăință: “Uneori oamenii spun despre ei înșiși ‘sunt foarte religios, sunt un credincios profund’ – și spun asta cu sinceritate, crezând că spun asta cu un motiv bun în realitate… Din viața Bisericii vedem că cei care au avut cu adevărat credința cea adevărată se raportau cu smerenie la ei înșiși și credința lor, și întotdeauna au considerat că și au fost conștienți de faptul că au puțină credință… Acela care crede cu adevărat nu se încrede în sine și se vede ca având puțină credință. Cel care nu are în esență adevărata credință, are impresia că credința lui este profundă… Observăm același ‘paradox’ în aprecierea morală, etică și spirituală a unei persoane… Oamenii drepți se consideră păcătoși, în timp ce păcătoșii se consideră ca fiind drepți. În sufletului unui păcătos neluminat de harul lui Dumnezeu, care nu se gândește la viața duhovnicească, care nu cugetă la îndreptare, care nu se întreabă ce răspuns va da în fața lui Dumnezeu, totul s-a amestecat de-a valma și el însuși nu poate recunoaște nimic în învălmășeala asta; numai Dumnezeu atoatevăzătorul poate distinge condiția jalnică a sufletului acestui om. Dar omul însuși nu simte și nu observă, și crede despre el că nu este rău, și că acele pasaje din Evanghelie unde se vorbește despre marii păcătoși nu au nici o legătură cu el. Poate că nu se crede a fi sfânt, dar presupune că nu este nici rău… Cei care-I plac Domnului se văd pe ei înșiși într-un mod cu totul diferit și se apreciază pe ei înșiși și natura lor duhovnicească într-o lumină complet diferită… Noi, fiind oameni obișnuiți, nu ne vedem păcătoșenia și nu îi simțim greutatea. Prin urmare se ajunge până acolo, precum v-am zis: vine cineva la spovedanie și nu știe ce să spună. O femeie abia venită la spovedanie a spus ‘Părinte, am uitat totul’. Ce credeți: dacă cineva simte o durere la mână sau la picior sau la vreun organ intern, și merge la doctor, va uita el că are o durere? Așa este și cu sufletul: dacă arde cu adevărat de sentimentul pocăinței, nu-și va uita păcatele. Bineînțeles, nimeni nu-și poate aminti toate păcatele, până la unul, fără nici o excepție. Dar adevărata pocăință cere fără excepție ca omul să fie conștient de păcătoșenia lui și simte remușcări sincere pentru aceasta… Trebuie însă să ne aducem aminte că numai mila lui Dumnezeu poate deschide ochii omului să vadă adevărata sa condiție duhovnicească și să-l pună în acest fel pe calea adevăratei pocăințe.”

10.Moartea mitropolitului și descoperirea minunată a moaștelor

Pe 8/21 noiembrie 1985, mitropolitul Filaret, de sărbătoarea sfântului conducător al oștilor cerești, sfântul arhanghel Mihail, primul ierarh al Bisericii Ruse din Diasporă adoarme în Domnul. Suferise de cancer. În mașina sa de scris a fost găsită o bucată de hârtie pe care erau scrise următoarele cuvinte ale Domnului adresate îngerului Bisericii din Filadelfia “ţine ce ai, ca nimeni să nu ia cununa ta.” (Apocalipsa 3:11). El a fost cu adevărat un înger al Bisericii din Filadelfia, Adevărata Biserică a lui Hristos, și dreptul acuzator al Bisericii din Laodiceea, biserica indiferenței față de adevăr, biserica lui Antihrist… Au trecut aproape treisprezece ani, și se aranjase ca rămășitele mitropolitului Filaret să fie transferate din cripta unde se aflau sub altarul bisericii cimitirului Adormirii Maicii Domnului al mănăstirii Sfânta Treime într-un nou cavou aflat în spatele bisericii mănăstirii. În legătura cu aceasta, se hotărâse, pentru pregătirea mutării, să se deschidă mormântul. Pe 30 octombrie/ 12 noiembrie 1998, sicriul Vlădicăi Filaret a fost deschis în prezenta unei comisii alcătuite de către arhiepiscopul Lavru care conținea mai mulți clerici ai Bisericii Ruse din Diasporă. Aceștia au deschis mormântul unde fusese așezat mitropolitul aflat la mănăstirea Sfânta Treime din Jordanville, SUA, pentru a pregăti transferul rămășițelor într-un mormânt permanent, construit de curând. La deschiderea sicriului, treisprezece ani după moartea mitropolitului, rămășițele sale pământești s-au aflat neputrezite, sprea mare uimire și mirare a tuturor celor de față!

Ei au găsit întreg trupul vlădicăi acoperit cu o substanță albă. Era un fel de mucegai alb pe hainele lui. Când au curățat acest mucegai, au găsit fața și mâinile Vladicăi complet intacte. S-a observat că trupul și pielea erau chiar într-o stare mai bună și mai luminoase decât ale vlădicăi Ioan Maximovici. Un preot i-a spălat mâinile și fața cu apă și cu vin. El a spus că putea să vadă venele de sub piele, iar barba îi era foarte moale. Fața era de recunoscut, până și gura, la care se putea vedea o mică paralizie pe partea stângă. Au văzut și o porțiune de picior care era complet moale și intactă. Nu s-au uitat la tot trupul pentru că aceasta trebuie să se facă de către o comisie numită de către sinod.

Ceea ce i-a surprins cu adevărat pe cei de față era materialul care înconjura trupul avea încă un luciu alb. Un manager de pompe funebre a remarcat că în general, după 13 ani, materialele se înnegresc. Veșmintele vlădicăi însă străluceau luminos. O metanie aflată în mâinile lui, un chotcki verde, părea a fi nou nouță. Bucata de hârtie din mâini (rugăciunea de iertare a păcatelor) nu avea mucegai și era curată ca o hârtie nouă. Pe mitra sa erau icoane care erau viu colorate și nu arătau semne de estompare sau dezintegrare. Pânza care îi acoperea fața (care se pune peste Sfintele Daruri pe masa altarului) era de asemenea sclipitoare, de parcă ar fi fost nou nouță.

Un singur lucru era afectat de descompunere. Încheietorile de metal ale Evangheliei erau ruginite și s-au desfăcut în bucăți la atingere. Este important de observat acest lucru. Unii au spus că neputrezirea trupului vlădicăi s-ar fi datorat temperaturii scăzute, de “frigider”, în care a fost așezat sicriul. Dar managerul de pompe funebre a spus că nu este deloc cazul aici. Piesele metalice care au ruginit arată prezența umezelii în interiorul sicriului. Hârtia, textilele, aflate în interior nu fuseseră afectate de umezeală deși, în mod normal, ar fi trebuit să fie.

Un alt lucru demn de remarcat este sicriul vlădicăi. Era vopsit în negru, cu o cruce albă. Arăta ca nou nouț, de parcă ar fi fost pictat ieri. Nu era nici un semn de putrezire. La fel și cu mantia ce acoperea trupul, era curată și strălucitoare. O persoană care s-a aflat de față a observat că un nasture de metal era ruginit de la umezeală.

Totuși, reacția mitropolitului ROCOR Lavru la acest miracol evident a fost neașteptată (sau poate, relevantă): el a poruncit ca sicriul cu moaștele să fie din nou închis…

Sicriul a fost mutat cu o mașina către locul destinat. A fost slujită o panihidă de către arhiepiscopul Lavru și 20 de clerici. Nici unul dintre ceilalți ierarhi ROCOR nu au venit la această mutare a moaștelor sfântului mitropolit Filaret. După panihidă, sicriul a fost pus lângă un perete lateral al bisericii și a început privegherea de toată noaptea. În ziua următoare, pe 21 noiembrie, arhiepiscopul Lavru a condus slujirea Sfintei Liturghii în biserică. Cu el au slujit 18 preoți și 11 diaconi, mai mulți clerici care au venit și s-au rugat cu mirenii din biserică. Toți cei de față au fost foarte întristați și îndurerați de faptul că sicriul era ținut închis. În ciuda numeroaselor cereri ale clericilor și mirenilor care veniseră special în Jordanville ca să sărute moaștele Sfântului Ierarh, arhiepiscopul Lavru a refuzat să deschidă sicriul. El a interzis de asemenea cu mare strictețe să se facă copii ale fotografiilor făcute cu ocazia descoperirii sfintelor moaște și de asemenea să fie arătate oamenilor. Acesta le-a cerut celor veniți să se roage pentru pacea sufletului rãposatului întâi stătător până când se va descoperi voia Domnului cu privire la cinstirea lui la un loc cu sfinții. După Liturghie s-a slujit o panihidă iar apoi sicriul cu moaștele sfântului ierarh Filaret a fost purtat într-o procesiune în jurul catedralei Sfintei Treimi și apoi dus în cavoul pregătit, unde arhiepiscopul Lavru a încredințat pământului cinstitele moaște ale sfântului mitropolit Filaret.

Aflarea sfintelor sale moaște reprezintă o dovadă de netăgăduit a apostaziei bisericilor ecumeniste, precum și a neo-ROCORului aflat în decădere de la linia tradiţionalistă mai cu seamă după anul 2001, când s-a petrecut înlăturarea prin forţă de la cârma Bisericii a mitropolitului Vitalie. Atunci, moaştele sfântului au fost reîngropate (!).

Sfântul mitropolit Filaret a fost canonizat de Biserica Rusă autonomă din Suzdal la 1 mai 2001 și de către sfântul sinod al Adevăratei Biserici Ruse la Odessa, pe 1 noiembrie 2008.

11.Încheiere, concluzii

Ce s-a întâmplat la doar douăzeci de ani după moartea lui cu Biserica Rusă din Diaspora l-ar fi întristat cu siguranță pe sfântul mitropolit Filaret. În 21 iunie 2005, cancelaria ROCOR (sub mitropolitul Lavru) informează despre discuții și hotărâri recente intervenite între ROCOR (sub Mitropolitul Lavru) și Patriarhia Moscovei. Printre rezoluțiile comune ale Comisiei de Unificare găsim scandaloasa recunoștere și aprobare a mitropolitului apostat Serghie Stragorodsky. S-a recunoscut din partea Patriarhia Moscovei că “ ‘declarația’ lui Serghie (cum că scopurile Bisericii sunt totuna cu țelurile comunismului, că Biserica trebuie să fie slujitoarea conștiincioasă a Uniunii Sovietice în realizarea țelurilor acesteia) a fost un document forțat care nu a reflectat voința liberă a Bisericii”. Oricum, afirmația nu este totuna cu condamnarea serghianismului și spune în esență că deși ‘declarația’ nu a fost ce-ar fi trebuit să fie, mitropolitul Serghie a făcut un serviciu Bisericii pe care a salvat-o în acest fel, și a rămas defapt conducătorul canonic al Bisericii Rusiei. Nu se pomenește nimic despre faptul că, făcând din Biserică agentul bolșevicilor spre trădarea și condamnarea la chinuri și moarte sub învinuirea de a fi fost “revoluționari politici” pe toți Noii Martiri care nu s-ar fi unit și nu ar fi colaborat niciodată cu comunismul anticreștin, după cum a facut-o, mitropolitul Serghie. Bineînțeles că toate acestea sunt contrare hotărârilor și declarațiilor mitropoliților ROCOR de binecuvântată amintire Antonie, Anastasie și Filaret precum și deciziilor oficiale ale ROCOR de la 1928 și după aceea, conform cărora Serghie a fost un trădător al Bisericii lui Hristos, un uzurpator necanonic, un schismatic, și un apostat și că minciuno-sinodul lui era lipsit de har. Hotărârea comună de unire ROCOR – patriarhia Moscovei a declarat de asemenea că învățăturile ROCOR sub fericiții mitropoliți Antonie, Anastasie și Filaret sunt declarate “invalide” și apoi vor fi ignorate. Din nenorocire, unirea s-a făcut prin asumarea de către ROCOR a vinei pentru schism și căderea lor în genunchi în fața ‘partiarhului’ Moscovei, pentru iertare, gest întristător a cărui semnificație este lepădarea de trecutul glorios al ROCOR și de învățăturile și calea mântuitoate pe care merseseră și se sfințiseră marii lor înaintași (Averchie Taușev, Ioan Maximovici, mitropoliții Antonie, Anastasie și Filaret). Iată cum cade biserica cea fără de păstori adevărați gata să-și dea viața pentru turma lor cea bine-credincioasă, pentru a nu lăsa lupii cei în piele de oaie să intre și să o sfâșie.

Printre realizările sale din perioada în care a fost primul ierarh al bisericii ruse drept măritoare din afara granițelor amintim și canonizarea Sfântului Ioan de Kronstadt (1964), a Sfântului Gherman din Alaska (1971), a Sfintei Xenia cea nebună pentru Hristos (1978) și a noilor Martiri și Mărturisitori din Rusia. Spre deosebire de actul care pare similar din partea patriahiei Moscovei din 2000, acestă canonizare nu a confundat pe adevărații martiri cu cei falși, pe adevărații slujitori ai lui Hristos cu serghianiștii și trădătorii. Influența sa în interiorul Rusiei era foarte mare. Mitropolitul Filaret spunea despre acest eveniment unic „Deși vedem în istoria Bisericii exemple ale martiriului în toate perioadele existenței sale, totuși, înainte de revoluția rusească, folosirea martirajului era ceva legat în principal de perioada primelor secole ale creștinismului, când păgânismul s-a străduit prin sabie și sânge să distrugă Biserica. Vedem altceva astăzi. O dată cu apariția și consolidarea comunismului luptător împotriva lui Dumnezeu din Rusia, a început o persecuție asupra credinței nemaiauzită prin cruzimea și răspândirea ei. După cum a definit-o un scriitor bisericesc, Rusia ortodoxă a fost pe Golgota, iar Biserica Rusă pe Cruce… Biserica rusă și poporul au dat nenumărate cazuri de răbdare martirică a persecuției și de moarte pentru credința în Hristos… nu doar sute de mii, ci milioane de martiri – un fenomen nemaiauzit și cutremurător! Dar în același timp, pământul rusesc este purificat de pângărire prin sângele cel sfințitor al Noilor Martiri care au suferit pentru credință și dreptate. Pământul rusesc a fost spălat din abundență de acest sânge – spălat, sfințit, și curățat de nebunia ateilor și luptătorilor împotriva lui Dumnezeu!… “ “Se apropie ziua slăvirii și canonizării unui nenumărat șir de martiri și mărturisitori ai credinței pe care Biserica Rusă și poporul au făcut-o cunoscută lumii întregi. Aceasta va fi ziua de cea mai mare sărbătoare pentru credința ortodoxă – nu doar pentru Rusia și Diaspora rusă, ci pentru toți oamenii, de oriunde s-ar afla – care sunt fii credincioși ai Bisericii Ortodoxe… Mare și numerous este corul Noilor Martiri Ruși. Este încununat în primul rând de sfintele nume ale preafericirii sale patriarhul Tihon, al mitropoliților uciși Vladimir și Beniamin; mitropolitul Vladimir ocupă un loc special de cinste ca prim martir care a pus începutul acestui cor de martiri. Totodată, un loc cu totul special în corul Noilor Martiri este ocupat de Familia Regală, începând cu Țarul martir, împăratul Nicolae Alexandrovici, care a zis o dată: ‘Dacă este nevoie de un sacrificiu pentru salvarea Rusiei, eu voi fi acest sacrificiu…’. … Mădulare ale Bisericii Ruse din Afara Granițelor! Ne pregătim pentru o mare sărbătoare – o sărbătoare nu doar pentru Biserica Ortodoxă Rusă, ci pentru întreaga Biserică Ecumenică, pentru că întreaga Biserică ortodoxă în toate părțile sale este una care trăiește o singură viață duhovnicească. Să facem din această sărbătoare a credinței ortodoxiei și a frumuseții suferinței martiriului să fie sărbătoarea fiecăruia dintre noi, nu doar a Bisericii în general. Chemăm pe toți membrii Bisericii din afara Rusiei să se pregătească pentru aceasta prin intensificarea rugăciunii, a mărturisirii, și a comuniunii în Sfintele Taine ale lui Hristos, pentru ca întreaga noastră Biserică, cu o singură gură și cu o singură inimă să slăvească pe Cel de la Care coboară toată darea cea bună și tot darul desăvârșit –  cel ce este minunat în Sfinții Săi!”.

Ca om era temperat, ascet, rezervat, blajin, smerit, foarte cucernic, cu o mare dragoste față de turma sa cugetătoare și pentru tineri și copii în special, și foarte dedicat lucrării sfinte a rugăciunii neîncetate. Era întru totul deasupra oricărei josnicii sau patimi, dăruit cu virtuți și daruri duhovnicești, asemenea Marelui Ierarh al Bisericii, Hristos. Epistolele sale întristate, scrise în momente de mare durere pentru istoria ortodoxiei, se constituie în momente de mărturisire a Adevărului Bisericii Ortodoxe după modelul marilor Sfinți ai Bisericii, și sunt bine cunoscute în lumea ortodoxă, dar la noi din păcate se știe despre ele foarte puţin sau deloc. Prin aceste epistole a răsunat încă o dată cuvântul cu putere al Adevărului într-un veac din ce în ce mai întunecat și mai păcătos, încercând să atragă atenţia asupra apostaziei din biserica ortodoxă oficială manifestată prin erezia ecumenistă și să tragă semnalul de alarmă al devierii subtile și treptate de la ortodoxie a acesteia. Glasul epistolelor strigă și astăzi în pustiul împietrit al inimilor noastre.

Este un sfânt aproape necunoscut pe meleagurile noastre, pentru că învăţătura Mitropolitului Filaret – învăţătura curată datorită căreia s-a sfinţit! – deranjează, ea fiind în opoziţie totală cu politica oficială a bisericilor de stat aflate în aceeași „corabie” cu Patriarhia Ecumenică, biserici angajate deplin în ecumenism prin participarea lor deja de durată la Consiliul Mondial al Bisericilor și prin căderile repetate din ortodoxie punctate de recunoașterea în etape a tainelor catolicilor, anglicanilor, monofiziților, adoptarea noii ecleziologii bolnave a CBM și mai nou, prin recunoașterea drept „biserici” a cultelor păgâne.

Învățătura lui este de asemenea nepotrivită cu ideologia din spatele „binevenitei unificări” a Bisericii Diasporei Ruse cu Patriarhia Moscovei şi cu modernismul acesteia, unire

1)                    ilegitimă și necanonică, atâta vreme cât nu s-a pus în discuţie canonicitatea îndoielnică a Patriarhiei Moscovite, a cărei expresie este serghianismul (de care n-a făcut nicicând pocăinţă) şi participarea ei în mişcarea ecumenistă.

2)                    mincinoasă și rușinoasă, de vreme ce s-a făcut prin căderea în genunchi a ierarhilor Bisericii ruse din diasporă în fața moscoviților și prin asumarea vinei pentru schismă de către aceștia, adică prin lepădarea învățăturii străluciților lor înaintași (Ioan Maximovici, Averchie Taușev, mitropolitul Filaret și alții ca ei).

De aceea, sunt mulți cei care nu au nevoie de un cult al Sfântului Mitropolit Filaret, sfinţenia sa fiind însă recunoscută de către adevărații creștini ortodocși, sub numele de Sfântul Mitropolit Filaret, Noul Mărturisitor şi Stâlp al Ortodoxiei. Oile lui Hristos aud însă glasul păstorului cel bun.

Nu se va vorbi niciodată despre întreaga lui viață și învățătură pe site-uri „anti-ecumeniste” și „moderat-conservatoare” care-și permit cu bună știință și cu rea-credință să citeze trunchiat și din alți sfinți ai Bisericii secolului XX precum Ioan Maximovici, Serafim Rose, Averchie Taușev, Ioan Iacob Hozevitul, Mircea Vulcănescu și alții ca ei, în scopul disimulat de a le denatura și confisca învățătura. Adevărul este acolo unde se rostește integral și unde se lucrează la lumină. Acolo unde sunt pete de întuneric, nu este lumina cea adevărată pentru că întunericul nu poate cuprinde lumina.

Să-l rugăm pe sfântul mitropolit Filaret, îngerul Bisericii din Filadelfia, să mijlocească pentru noi cu rugăciunile lui și să ne ajute ca urmându-i exemplul, să păstrăm ceea ce avem, Ortodoxia cea curată, pentru ca nimeni să nu ne fure cununa, în acest veac al apostaziei și al durerilor care anunță apropiata revenire a lui Hristos! Amin!

Sursa: http://ortodoxianecenzurata.wordpress.com