Vieţile sfintelor mai înainte desfrânate

Vieţile sfintelor Maria Magdalena, Pelaghia, Thaisia şi Maria lui Avraam ocupă un loc aparte în literatura spirituală monastică a Răsăritului creştin(sec.IV-VII). Istorii ale unor spectaculoase convertiri sub soarele deşertului, din abisul păcatului la maxima sfinţenie, ele au trezit un interes constant în lumea antică şi medievală, ilustrând dramatic forţa căinţei şi a smereniei în regenerarea creştină a persoanei căzute în prăpastia păcatului.

Istoria Mariei Magdalena a ajuns cunoscută pri intermediul Evangheliilor, istoria Mariei Egipteanca prin intermediul cultului; ele aparţin întregii Biserici şi prin ele adevărul central al mântuirii păcătoşilor este oferit tuturor. Aceste istorii prezentau un interes aparte pentru monahi, a căror viaţă se preocupa, cu precădere, de păcat şi de convertire. Aceste istorii erau povestite şi repovestite în cercurile monastice din Egipt şi Palestina din sec. IV şi formau o parte din literatura scrisă a aşa-numitului apophtegmata şi vitae patrum.

Biserica Ortodoxă pomeneşte la data de 8 octombrie pe două dintre sfintele care mai înainte au dus o viaţă în desfrâu: Sf. Pelaghia şi Sf. Taisia. Viaţa acestor sfinte, figuri exemplare ale pocăinţei, aduc speranţa mântuirii tuturor păcătoşilor, indiferent de ce formă ar fi luat înstrăinarea lor de Dumnezeu.

În ceea ce urmează, m-am oprit a vă aduce la cunoştinţă câteva aspecte din vieţile acestor două sfinte pomenite, Sf. Pelaghia şi Sf. Taisia.

Sfânta Pelaghia

1008_pelagia-penitentPelaghia era o binecunoscută actriţă din Antiohia şi, de aceea, era încadrată de Biserică în categoria persoanelor imorale, ce includea bufoni, mimi, jonleri, clovni, ca şi prostituate. Îmbrăcată frumos, chiar dacă provocator, împreună cu tovarăşii ei tineri, cu slujitori, cu muzică şi cu râsete, ea a trecut odată pe lângă un grup de episcope creştini ce ţineau o conferinţă în aer liber. Episcopii, ne spune povestirea, şi-au ascuns feţele în faţa acestei privelişti, dar episcopul Nonnus, un episcop monah din pustie1, “s-a uitat multă vreme şi intenţionat după ea şi după ce a trecut, încă se uita, iar ochii lui o urmăreau”. Apoi, întorcându-şi capul, s-a uitat spre episcopi şi a spus: “Nu v-a desfătat marea ei frumuseţe? Într-adevăr, pe mine unul m-a desfătat.” Recunoaşterea frumuseţii Pelaghiei ca o creatură alcătuită de Dumnezeu l-a atins pe Nonnus la inimă; ca un om de rugăciune autentic, el a fost în stare să o vadă cu adevărat, în vreme ce ceilalţi episcopi, mai ruşinoşi, conştienţi de înclinarea lor spre plăcere, şi-au ascuns ochii.

“Femeia era îmbrăcată cu haine de mare preţ, împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare, iar împrejurul ei mergeau mulţime de fecioare şi de tineri, îmbrăcaţi frumos şi purtând brăţări de aur. Şi faţa ei era atît de frumoasă, încît oamenii mireni nu se puteau sătura cu vederea frumuseţii ei. Aceasta mergând pe lîngă noi a umplut tot văzduhul de plăcută mireasmă aromată, iar episcopul, văzând-o mergând fără ruşine, având capul descoperit şi pieptul gol, şi-a închis ochii şi, suspinând în taină, şi-a întors faţa ca de la un mare păcat. Iar fericitul Nonnus, privea cu tot dinadinsul spre dânsa, pînă ce a trecut din dreptul privirii lor. Şi după aceasta întorcându-se către episcopi, a zis: „Nu cumva iubiţi voi frumuseţea acestei femei?” Iar el nerăspunzând, Nonnus şi-a plecat capul şi, plîngând, îşi aduna în băsmăluţă lacrimile sale şi îşi uda pieptul cu ele. Apoi, suspinând din adîncul inimii, iarăşi i-a întrebat pe episcopi: „Oare nu v-aţi îndulcit cumva privind frumuseţea ei?” Iar ei tăceau.”

Apoi, Nonnus a făcut în faţa confraţilor săi o paralelă între curtezana care îşi petrece tot timpul îngrijindu-se de arătarea ei cum să placă amanţilor ei şi creştinul călduţ, care-şi petrece numai o mică parte a zilei ca să-şi facă sufletul frumos pentru Hristos.  „Cu adevărat, eu am învăţat mult de la dânsa, că pe această femeie Domnul o va pune la înfricoşata Sa judecată şi o dată cu dânsa vom fi judecaţi şi noi. Pentru că ce socotiţi? Câte ceasuri a zăbovit acea femeie în cămara sa, spălându-se, îmbrăcându-se şi îmbodobindu-se în multe feluri, uitându-se în oglindă şi având toată grija ca să se arate mai frumoasă decât toate femeile înaintea ochilor vremelnicilor săi curtezani?! Iar noi, având în ceruri pe Mirele cel fără de moarte, nu ne îngrijim să ne împodobim sufletul nostru ticălos care este cu totul necurat, gol şi plin de ruşine, nu ne sârguim să-l spălăm cu lacrimile pocăinţei şi să-l îmbrăcăm cu podoaba faptelor bune, ca să se arate plăcut ochilor lui Dumnezeu şi să nu fie ruşinat şi lepădat în vremea nunţii Mirelui”.

Mai târziu însă, când a rămas singur, mirarea sa inimoasă în faţa frumuseţii pe care o văzuse a revenit. El s-a rugat pentru Pelaghia cu atâta tărie, încât Iacob, diaconul său, s-a înfricoşat şi s-a ascuns. “Şi episcopul meu, intrând în cămara sa, s-a aruncat cu faţa la pământ şi plângea, zicând: Doamne Iisuse Hristoase, iartă-mă pe mine, păcătosul şi nevrednicul, căci grija acelei femei pentru împodobirea trupului a întrecut toată grija mea pentru ticălosul meu suflet, pentru că acea femeie, ca să fie plăcută curtezanilor ei celor pierzători, a pus atâta sârguinţă spre a fi frumoasă, iar eu nu mă sârguiesc ca să fiu plăcut Ţie, Dumnezeul meu, ci petrec în lenevie şi în neîngrijire. Cu ce faţă voi privi la Tine, sau cu ce cuvinte mă voi îndrepta înaintea Ta? Vai mie, păcătosul! Pentru că stând înaintea Sfîntului Tău Altar, nu-ţi aduc Ţie podoabele sufleteşti pe care Tu le ceri de la mine”.

În ziua următoare, Pelaghia l-a ascultat pe Nonnus predicând şi a fost mişcată la inimă spre căinţă.  Apoi, după rânduiala milostivului Dumnezeu, s-a întîmplat că desfrînata aceea a intrat în biserică, ea care niciodată nu intrase în biserică şi nici nu şi-a adus niciodată aminte de păcatele sale. Acea desfrânată, auzind învăţătura sfîntului Non, a înţeles frica de Dumnezeu şi, gândind la păcatele sale şi la munca veşnică pentru ele, a început a vărsa pâraie de lacrimi, amintindu-şi de păcatele ei. Şi având inima zdrobită nu putea să se oprească din plâns şi a poruncit la două slugi ale sale, zicându-le:Aşteptaţi aici şi când va ieşi acel sfânt bărbat care a grăit învăţătura lui Dumnezeu, să mergeţi după el şi să vedeţi unde găzduieşte şi, întorcându-vă, să-mi spuneţi„. Iar tinerii i-au îndeplinit porunca şi îi spuseră că acel om găzduieşte lângă biserica Sfântului Mucenic Iulian. Şi ea, îndată, a scris cu mîna ei următoarea scrisoare către fericitul Non: „Sfântului ucenic al lui Hristos, scriu eu, păcătoasa şi ucenica diavolului, această scrisoare: am auzit despre Dumnezeul tău că a plecat din ceruri şi S-a pogorât pe pămînt, nu pentru cei drepţi, ci ca să-i mântuiască pe cei păcătoşi. Şi atît de mult S-a smerit, încât a mâncat şi cu vameşii; El, spre Care heruvimii nu îndrăznesc a privi, a locuit cu păcătoşii şi a vorbit cu desfrânatele; deci, domnul meu, de eşti adevărat rob a lui Hristos, precum aud de la creştini, nu mă lepăda pe mine care voiesc a veni prin tine către Mântuitorul lumii pentru a vedea sfânta Lui faţă”.

I-a scris şi apoi a venit la el şi l-a implorat să primească botezul din mâinile lui. ” Atunci episcopul a învăţat-o credinţa şi a botezat-o în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, a uns-o cu Sfântul Mir şi a împărtăşit-o cu preacuratul şi de viaţă făcătorul Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos pentru iertarea păcatelor. Iar Romana, diaconiţa, i-a fost maică duhovnicească, primind-o din baia Botezului; apoi, luând-o din Biserică, a dus-o în Catechumenie”.

Timp de trei zile, diavolul a venit la ea, ispitind-o. Însă ea, înarmându-se cu semnul sfintei cruci, i-a zis: „Domnul meu Iisus Hristos, care m-a răpit pe mine din ghiarele tale şi m-a făcut mireasă a cereştii Sale împărăţii, Acela să te gonească de la mine”. Şi diavolul îndată a pierit, iar Pelaghia a deşteptat-o îndată pe Sfânta Romana, zicându-i: Roagă-te pentru mine, maica mea, căci mă necăjeşte pe mine diavolul”. Iar maica a zis către dânsa: „Fiică, să nu te înfricoşezi de el, căci acum se teme el de tine şi se cutremură de umbra ta”. De asemenea, toată averea sa a dat-o săracilor, copiilor orfani şi văduvelor, iar pe slugile sale le-a aliberat. „Eu, fiilor, vă eliberez din vremelnicele slujbe, iar voi să vă sârguiţi să vă eliberaţi din robia acestei deşarte lumi plină de păcate. Ca, precum în lumea aceasta am petrecut împreună, aşa să ne învrednicim a fi împreună şi în viaţa cea fericită”. Şi acestea zicând către dânşii, i-a eliberat.

În a opta zi, când trebuia, după obiceiul celor din nou botezaţi, să scoată hainele cele albe primite la botez, fiind duminică, Pelaghia s-a sculat foarte de dimineaţă, s-a dezbrăcat de hainele cele albe în care se îmbrăcase la botez şi s-a îmbrăcat într-o haină aspră de păr. Şi luând pe deasupra o haină veche a fericitului Nonnus, a ieşit în taină din cetatea Antiohiei şi nimic nu s-a mai ştiut de ea.

Ani mai târziu, când diaconul Iacob urma să viziteze Palestina, Nonnus i-a spus să viziteze şi un pustnic cu numele Pelagius. Când Iacob a găsit chilia solitarului, a descoperit că locuitorul acesteia tocmai murise, venerat în întregul ţinut pentru austeritatea şi rugăciunea lui; iar pustnicul era tocmai Pelaghia. Apoi a venit Patriarhul Ierusalimului cu mare mulţime de părinţi şi au început, după obicei, a unge trupul cu arome şi atunci au văzut că famenul era femeie şi, înălţînd glas cu lacrimi, au strigat, zicând: Minunat eşti între sfinţi, Dumnezeule, că ai şi pe pămînt sfinţi ascunşi, nu numai bărbaţi, ci şi femei”. Şi a voit ca să tăinuiască aceasta de popor, dar n-a putut, de vreme ce Dumnezeu nu voia să tăinuiască, ci să arate şi să preamărească pe roaba Sa”.

S-a făcut adunare multă de popor şi au venit şi călugăriţele din mănăstirile lor, cu lumânări şi cu tămâie şi luând în cântări de psalmi cinstitul şi sfântul ei trup, cu cinste cuviincioasă, l-au dus în aceeaşi chilie în care se nevoise şi acolo l-au îngropat.

Ca şi relatarea scrisă despre Maria Egipteanca, istoria Pelaghiei are multe corespondenţe şi surse, dar istoria, aşa cum ni se înfăţişează în relatarea diaconului Iacob, a oferit hrană pentru meditaţie timp de veacuri.

pelaghia-si-anastasia-C
Sf. Pelaghia şi Anastasia

Aceasta este viaţa celei ce a fost desfrânată şi astfel a fost întoarcerea femeii celei piedute, astfel au fost ostenelile şi nevoinţele ei, prin care a plăcut lui Dumnezeu şi prin care fie ca şi noi să câştigăm milă în ziua judecăţii Domnului nostru Iisus Hristos, căruia I se cuvine mărirea cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.


1 Nonnus, menţionat în martirologiul roman pe 2 decembrie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

%d blogeri au apreciat: