Acasă > PATRIARHIA ROMÂNIEI > Dezvăluiri – Rolul nefast al Vaticanului în istoria țărilor românești. Patru scrisori papale către Mihai Viteazul prin care se încearcă convertirea lui la catolicism (texte integrale)

Dezvăluiri – Rolul nefast al Vaticanului în istoria țărilor românești. Patru scrisori papale către Mihai Viteazul prin care se încearcă convertirea lui la catolicism (texte integrale)

Dezvăluiri – Rolul nefast al Vaticanului în istoria țărilor românești. Patru scrisori papale către Mihai Viteazul prin care se încearcă convertirea lui la catolicism (texte integrale)

 

Mihai Viteazul

Nota mea introductivă: Obsesia Vaticanului de a-l converti la catolicism pe Mihai Viteazul, împreună cu poporul său , a avut un rol nefast asupra întregului spațiu românesc. Refuzul lui Mihai a dus la asasinarea sa. Ce s-ar fi întâmplat oare dacă Mihai Viteazul ar mai fi domnit 20 de ani? Care ar fi fost destinul neamului nostru? Ticăloșia Vaticanului, acest centru al crimei mondiale, și-a lăsat amprenta vreme de secole asupra noastră. Încă îi simțim consecințele!…

Daniel Roxin

Motto: „M-am apucat să ridic această mare greutate cu această ţară săracă a noastră ca să fac un scut al întregii lumi creştine”

Mihai Voievod Viteazul

 

Epoca lui Mihai Viteazul este, pentru istoria naţională a românilor, una de importanţă strategică, ce face legătura între străvechimea şi vechimea noastră istorică, antichitatea dacică, mai precis unitatea teritorială, culturală, lingvistică şi religioasă a strămoşilor noştri reali[1], bine conturată sub domnia lui Burebista (82-44 î.de Hs.) şi momentul 1 Decembrie 1918. Epoca lui Mihai Viteazul este o „articulaţie” bine sudată în conştiinţa naţională a românilor şi în structura sa genetică încât nu va putea fi ştearsă niciodată din memoria şi sufletele românilor, cu toate eforturile pe care le fac mulţi denigratori oficiali şi universitari de ieri şi de azi.

Ne-am obişnuit, în ultimii 24 de ani, ca unii mari voievozi, mari conducători ori ierarhi ortodocşi, plini de harul înţelepciunii insuflat de Sfântul Duh, pe care naţiunea română i-a avut de-a lungul veacurilor, fie că au fost asasinaţi ori înlăturaţi de pe scena politică sau religioasă, fie au fost  ignoraţi sau denigraţi într-un mod grosolan în publicaţii cu „pretenţii” sau, mai nou, pe posturi de televiziune, de către diverşi alogeni şi neaveniţi, plătiţi cu funcţii politice, publice, ori posturi universitare. Aruncarea acestor figuri luminoase ale istoriei noastre naţionale în derizoriu are, pentru aceşti indivizi, un scop bine definit, o ţintă precisă care se numeşte prezentul şi viitorul României, cu tot ceea ce ţine de acest Stat naţional[2].

Statul Naţional Unitar Român, a fost creat cu jertfa şi sacrificiul înaintaşilor noştri care au luminat cu fapta şi devotamentul lor întreaga istorie naţională, au apărat vatra neamului în hotarele lui fireşti şi dreapta credinţă a strămoşilor noştri reali[3].

În urmă cu ceva timp am avut plăcerea să studiez lucrarea d-lui profesor dr. Marin Cristian, Mihai Viteazul Restauratorul Daciei şi al Bisericii strămoşeşti[4]. Ulterior studiului acestei lucrări, care aduce un plus enorm de cunoştinţe privind originea şi personalitatea marelui Voievod Mihai Viteazul, am abordat cu interes şi alte publicaţii şi articole ale profesorului Cristian Marin. Ca atare, în revista Atitudini, o revistă cu o ţinută grafică şi mai ales ştiinţifică de mare valoare, publicaţie a Fundaţiei „Justin Pârvu” de la Mănăstirea Radu Vodă-judeţul Neamţ, am găsit, publicat în serial, studiul profesorului dr. Marin Cristian intitulat Mihai Viteazul, apărător al creştinătăţii[5]. Ulterior, revista Studii Slătinene[6], ce apare sub directa îngrijire a d-lui profesor Ivaşcu Ion, profesor de istorie la liceul „Titu Maiorescu” din Slatina, publică, de data aceasta integral, acelaşi studiu. Ceea ce mi-a atras atenţia, pe lângă informaţiile  noi prezentate de autor, este o notă care ne conduce la înţelegerea sfârşitului său tragic din 9/19 august 1601. Nota ne rezumă cerinţa expresă a papei Clement al VIII-lea ca Mihai Viteazul să treacă la religia catolică. În şase ani, din cei opt de domnie, au fost cinci asemenea scrisori către voievodul Mihai, scrisori care ne confirmă că Vaticanul era direct interesat de subordonarea totală a celor  trei Valahii, şi nu în ajutorarea acestora în lupta pentru apărarea creştinismului.

Efortul papalităţii de a-şi subordona Orientul „schismatic” a început imediat după momentul marii schisme din 1054. Nu ne-am propus să abordăm problema din punct de vedere dogmatic, canonic, lăsând acest aspect, foarte delicat, teologilor, profesioniştilor în domeniu, ci facem legătura, pe această temă încă vie, foarte pe scurt, între Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea (din toamna anului 787), anul 794, Marea schismă, cruciadele Apusului în Răsăritul Europei şi domnia lui Mihai Viteazul.

Neînţelegerile dintre biserica creştină de Apus şi cea de Răsărit au apărut cu mult timp înainte de data de 16 iulie 1054 (schisma bisericii creştine produsă la Constantinopol în timpul Sfintei Liturghii în biserica Sfânta Sofia). Biserica creştină de Apus, în anul 794, a fost îndepărtată de la dreapta credinţă prin acţiunea francilor care au condamnat Sinodul VII Ecumenic de la Niceea realizând prin acţiunile lor o serie de ingerinţe în canoanele bisericii creştine[7]. Î.P.S. Ierotheos, mitropolit de Nafpakon şi Aghios Vlasios, legat de acest episod al ocupării scaunului papal de către franci, cu toate urmările sale, afirmă că:  „În orice caz, reiese de aici faptul că despărţirea Romei Vechi de cea Nouă s-a făcut prin ocuparea tronului papal al Romei Vechi de către franci”[8]. Odată cu producerea acestei schimbări în scaunul papal, urmată de schisma din 1054, deci spargerea unităţii creştine, în mod oficial, cel puţin din punct de vedere dogmatic, canonic, calea pentru cucerirea Răsăritului schismatic s-a deschis. Astfel, la 1073 urcă pe scaunul papal de la Roma, Grigore al VII-lea, care va conduce Biserica catolică între 1073 şi 1085, urmând la conducerea acestei biserici după papa Alexandru al II-lea care moare la 21 aprilie 1073[9]. Apariţia acestui nou papă, Grigore al VII-lea, aduce unele schimbări majore în structura bisericii catolice. Mai întâi, sub directa sa prezentare, este adus la cunoştinţa tuturor „celebrul Dictatus papae[10], al cărui principiu fundamental era „supremaţia Bisericii de la Roma şi a episcopului său asupra celorlalte Biserici …[11]. Acest Dictatus, conform explicaţiilor prezentate de Claudio Rendina, în lucrarea citată, reprezenta, „pe de o parte … fundamentarea teoretică a rolului de primat infailibil şi unic al lumii ecleziastice creştine acordat episcopului Romei[12]. Tot în timpul pontificatului său, „după canoanele datorate lui din Dictatus”, papa Grigore al VII-lea, mort în exil, în cele din urmă, dorea „să facă din Europa un stat ecleziastic roman, în care fiecare ţară în parte trebuia să se considere un fel de moşie a Bisericii, în serviciul papalităţii şi toţi suveranii pământului să devină supuşi docili ai pontifului[13]. Totodată, acelaşi papă, Grigore al VII-lea, este considerat teoreticianul „cruciadelor[14]. În timpul urmaşului său, papa Urban al II-lea (1088-1099), începe prima cruciadă[15], iar ultima, a opta, va fi menţionată în 1270 în timpul papei Clement al IV-lea[16]. Care a fost rezultatul final al acestor lungi războaie inutile? Nu peste mult timp, „rând pe rând statele din orient au fost cucerite”[17] de către Imperiul otoman.

În această perioadă a cruciadelor, inclusiv teritorii ale Ţărilor române au fost vizate să fie trecute sub ascultarea Romei confesionale. Unul dintre aceste momente a fost în 1247, după ce regele Ungariei, Bela al IV-lea, acordă Cavalerilor Ioaniţi Banatul şi Severinul pentru a-l coloniza[18]. În studiul lui Ioan Vlăduca, Supremaţia papală şi cruciadele …,  găsim o explicaţie pertinentă privind înfiinţarea acestor ordine cavalereşti. Toate aceste ordine  cavalereşti (cavalerii ioaniţi, deveniţi cavalerii de Malta, templierii etc), sunt produse ale bisericii apusene, ordine „militaro-călugăreşti”[19], create pentru „menţinerea ordinii în rândul populaţiei cucerite şi pentru înlăturarea răscoalelor”[20]. Iată, deci, strategia era completă, urmând doar a fi aplicată în diverse perioade de timp şi în teritorii diferite[21].

Aceleaşi criterii, mai sus arătate, le-a folosit papalitatea şi în subordonarea populaţiilor băştinaşe din cele două Americi[22]. Dar nu intrăm în detalii pe această temă, în scurta prezentare pe care o facem, rezumându-ne la o zonă geografică ceva mai apropiată de noi şi anume Imperiul Bizantin, Constantinopole. Momentul 29 mai 1453, căderea Constantinopolului, a fost unul la care papalitatea a contribuit cu zel, începând cu papa Grigore al VII-lea (1073-1085),  iar apoi prin toate acele cruciade ale Apusului catolic care au dus inevitabil, pe lângă alte aspecte, la slăbirea politică, militară şi economică a Bizanţului. Perioada în care Bizanţul  a primit cele mai grele lovituri  în timpul acestor cruciade care se încheie abia în 1270 a fost perioada cuprinsă între 1204 şi 1261 când latinii „au creat imperiul latin de Constantinopol (1204-1261)…”[23]. Această lovitură de graţie pe care papalitatea, prin „cruciaţii” săi, cu un scop bine definit, a dat-o Bizanţului este cu mult mai bine detaliată în lucrarea profesorilor Constantin Dobrescu şi Ion C. Petrescu[24]. De altfel, autorii acestei excelente lucrări, în baza studiului prezentat şi citat, afirmă că: „Acum însă, orice bizantin îşi dădea seama că sub vălul realităţii se ascundeau, …interesele economice şi politice ale Apusului[25]; „…papalitatea şi întregul sistem feudal occidental nu urmărea altceva decât să-şi extindă hegemonia economică şi politică asupra lumii răsăritene[26]. După căderea Constantinopolului, pavăza creştinismului ortodox dar şi a lumii catolice, a papalităţii, în faţa puhoiului otoman, au constituit-o statele ortodoxe balcanice care, rând pe rând, vor cădea sub loviturile sultanilor otomani. Mari conducători de oşti, reprezentanţi politici, patrioţi autentici ai acestor popoare şi-au condus armatele nu spre cuceriri ci spre apărarea spaţiului lor în care au apărut şi s-au desăvârşit ca naţii, spre apărarea religiei creştine şi cu precădere a celei ortodoxe pentru că Imperiul otoman avea în faţă o lume creştin-ortodoxă, în primul rând. Cei mai de seamă au fost reprezentanţii valahilor nord dunăreni care, aşa cum afirmă Constantin Dobrescu şi Ion C. Petrescu, au dus o veritabilă „Bătălie a Dunării”[27] prin Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Ioan Vodă cel Cumplit (cel Viteaz) şi, nu în ultimul rând, Mihai Voievod Viteazul, întregitorul de ţară,Restauratorul Daciei şi al Bisericii Strămoşeşti[28]. Lupta dusă de aceşti voievozi valahi cu armatele otomane, a avut ca scop apărarea independenţei şi a libertăţii naţiunilor lor, de acest fapt profitând şi statele occidentale aflate sub tutela bisericii catolice. Din păcate, biserica Apusului a fost marcată constant şi pronunţat de o atitudine ostilă răsăritului ortodox, mai ales după sfârşitul secolului VIII (mai precis anul 794), şi asta doar din „convingerile lor idolatre (ale francilor)”[29], în contradicţie vădită cu creştinismul, dreapta-credinţă, ambiţii ce au apărut în zorii evului mediu, după cum afirmă acelaşi înalt ierarh al Bisericii ortodoxe, Î.P.S. Ierotheos, mitropolit de Nafpakos şi Aghios Vlasios: „problemele au început să apară atunci când au luat frâiele puterii francii, un popor barbar şi primitiv care şi-a propus ca obiectiv luarea în stăpânire a tronului papal…[30]. În toată această luptă dusă de popoarele balcanice, ortodoxe, nu poate fi uitată figura de legendă a lui Gheorghe Castriotul, Scanderbeg, eroul albanezilor, contemporan cu celebrii voievozi ai Valahiei, Mircea cel Bătrân, şi Vlad Ţepeş, precum şi cu Iancu de Hunedoara. După moartea sa, Albania intră sub stăpânirea otomană. Rând pe rând, toate aceste popoare balcanice au început să cadă în faţa forţei otomane. Şi bulgarii şi grecii şi sârbii şi albanezii iar statele lor au fost încorporate în vastul Imperiu otoman pentru câteva sute de ani, cu consecinţe din cele mai grave. Cele trei Valahii îşi mai păstrau totuşi o autonomie largă, după moartea lui Mircea cel Bătrân, Voievodul care nu numai că a menţinut o Valahie (Ţara Românească), total independentă faţă de forţele politice, militare şi economice ale timpului, dar a şi întregit-o în hotarele fireşti, fapt ce le-a permis ca în anumite situaţii să aibă un punct de vedere ferm în relaţia cu Imperiul otoman, cu lumea islamică, cel puţin în vremea marilor voievozi, iar prin această atitudine să ajute pe cât posibil şi occidentul catolic. Mihai Viteazul cunoştea foarte bine toate acestea, mai ales că tatăl său, Iane Cantacuzino[31] era urmaş al împăraţilor bizantini[32] şi un foarte fin cunoscător al lumii otomane, fiind trăitor şi la Constantinopol, unde, de altfel, a şi murit şi a fost şi înmormântat în 1592. Lupta marelui voievod valah, Mihai, declanşată la 1594, împotriva Imperiului otoman, cea mai mare urgie a lumii medievale, la un an după ce a urcat în tronul voievodal al Valahiei, a avut mai multe scopuri:  principalul era apărarea Valahiei a cărui domnie o obţinuse la 1 septembrie 1593; al doilea scop l-a constituit unirea celor trei Valahii pentru a putea face faţă atât Imperiului otoman, care dispunea de o forţă politică, militară şi economică nelimitată la acea vreme dar şi pentru a-şi asigura spatele ameninţat de poloni, Habsburgi şi unguri, toate trei având suportul papalităţii; în cel de-al treilea rând, voievodul Mihai avea ca destinaţie eliberarea Constantinopolului şi a Ierusalimului, cu scopul declarat de a sluji creştinătăţii[33]. Toate aceste fapte ale voievodului valah nu au fost înţelese de către papalitate inclusiv de către supuşii acesteia, Habsburgii, polonii şi ungurii care nu au văzut în cele trei Valahii decât un teritoriu de înglobat şi exploatat în folosul papalităţii ori în folos propriu, „căci fiind multe episcopii şi venituri foarte mari (entrate grossissime), va fi spre mărirea şi folosul scaunului apostolic[34]. Din aceste motive, răspunsul atribuit lui Mihai, la solicitările repetate ale papei de a îmbrăţişa catolicismul este nu numai o atitudine demnă de un apostol al creştinătăţii, cu vorba şi cu fapta, dar este un exemplu de urmat pentru toţi conducătorii naţiunii noastre, dincolo de toate amăgirile şi vicleniile contemporane ce propovăduiesc ecumenismul şi globalizarea: „la îndemnul papei de a îmbrăţişa credinţa romană, Mihai ar fi strâmbat din nas şi i-ar fi răspuns, sfătuindu-l să părăsească rătăcirile italice şi să se întoarcă împreună cu poporul său la comuniunea cea adevărată a bisericii greceşti (ortodoxe, n.n.), căci numai aşa va fi cu putinţă alungarea Turcului spurcat din spinarea creştinătăţii[35]. Modul în care a perceput papalitatea acţiunea marelui voievod la cumpăna veacurilor XVI-XVII, răsplata pentru sacrificiul său, al celor trei ţări dacice/româneşti şi al valahilor, în favoarea creştinătăţii, s-a reflectat în crima odioasă din dimineaţa zilei de duminică 9/19 august 1601.

Toate aceste realităţi, contemporane lui Mihai Viteazul, inclusiv din perioada în care nu era încă domn al Valahiei, toate aceste eforturi ale papalităţii din întregul veac al XVI, de a îngloba „schismaticii” răsăriteni în graniţele sale şi cu precădere cele trei Valahii, îi erau cunoscute lui Mihai, în detaliu, după cum am arătat. Cele trei Valahii au fost străbătute de către iezuiţi, în tot acest secol, cu acceptul unora dintre domni, trimişi care aveau rolul de a face propagandă bisericii Apusene, cu un scop bine declarat. Aceste ambiţii ale Apusului catolic şi politic în acelaşi timp, se accentuează odată cu apariţia Reformei îndreptate împotriva bisericii catolice, iniţiate de Martin Luther (1483-1546), Ulrich Zwingli (1484-1531) şi Ioan Valvin (1509-1564)[36]. Odată cu aceste reforme papalitatea înfiinţează, pe lângă ordinele călugăreşti existente, un altul, cel al iezuiţilor (1538), întemeiat de spaniolul Ignatiu de Loyola (1491-1566), cu scopul de a combate protestantismul[37]. Cu toate că iezuiţii care „mişunau” prin ţările ortodoxe[38], depuneau un efort foarte mare în susţinerea unirii „schismaticilor” răsăriteni cu Biserica Romei, ajutaţi fiind şi de către unii dintre domnii din cele două Valahii extracarpatice, din acest secol XVI, cum am arătat, toate aceste eforturi au rămas fără nici un fel de urmare, iar profesorul Nicolae Şerbănescu, un valoros istoric şi teolog, în lucrarea sa, deja citată, afirmă că „poporul român niciodată nu s-a abătut de la credinţa străbună. Dacă unii din voievozii şi chiar din ierarhii săi din acest timp, din anumite calcule politice s-au arătat uneori favorabili propagandei romano-catolice, mai ales, nu trebuie văzut în aceasta – cum fac unii interesaţi – o îmbrăţişare din partea lor a religiei catolice. Ei au rămas toată viaţa dreptcredincioşi şi s-au îngrijit în mod deosebit de Biserica ortodoxă din ţară şi de peste hotare[39]. Un exemplu de acest fel este Petru Şchiopul, voievodul Moldovei între 1582 şi 1591, care, din ambiţii politice, după o legătură aparent „optimistă” pentru papalitate, cum informau trimişii papali, dându-le speranţe într-o viitoare posibilă trecere la catolicism, acesta moare „ca un ortodox” în anul 1594, la Bozen, în Tirol[40]. Mihai Voievod Viteazul nu putea face excepţie de la regulă, mai ales că, în condiţiile date, a rămas mereu singur, doar cu Ţara/Ţările sale, în faţa Imperiului otoman şi a ofensivei Apusului catolic şi politic, iar răspunsul atribuit lui, pe care l-a dat Papei de la Roma, menţionat de P.P.Panaitescu în lucrarea citată, este unul cu atât mai greu în contextul istoric, politic şi economic de atunci, dar şi un exemplu de urmat, azi. Legat de aceste fapte, prezentate anterior, peste timp, părintele Dumitru Stăniloae a surprins în articolele sale, multe aspecte ale ingerinţelor „uniaţilor”, ale Vaticanului, în viaţa de zi cu zi, în epoca trăită de Sfinţia sa, demascând, de fiecare dată, cu o critică blândă, fermă şi adecvată, aceste amestecuri deloc binevenite: „Poporul român este ortodox, şi catolicismul nu-l va putea smulge în veci din această structură a spiritului său”[41] sau „Românii ortodocşi sunt plini de indignare împotriva catolicismului şi a celor ce-l reprezintă la noi, nu din iluzorii presentimente (din motive psihologice), ci pentru că el a produs şi menţine dezbinarea sufletească a neamului. Nu ne trezeşte nici un fel de indispoziţie catolicul din Franţa, sau chiar un preot catolic german din România de pildă, dar nu ne inspiră deloc sentimente bune un misionar al Vaticanului printre români”[42]. Şi multe alte exemple ale eruditului teolog şi profesor pot fi prezentate, de unde rezultă nu numai ingerinţele dar şi agresivitatea acestora în multe planuri ale vieţii sociale şi politice de la noi. 

Ca atare, ofensiva papalităţii asupra Răsăritului „schismatic” a fost o realitate permanentă şi atunci este şi acum, astăzi. În ceea ce ne priveşte, prima fisură pe care papalitatea o reuşeşte în vechea Dacie este cea de la cumpăna veacurilor XVII şi XVIII, când sunt redactate cele două diplome leopoldine, producându-se astfel spărtura compactei unităţi religioase ortodoxe a românilor prin trecerea, într-un mod brutal, violent, a unei părţi a românilor ortodocşi la biserica Romei, fenomen cunoscut în istoria naţională a României ca „Uniaţie[43], cu toate implicaţiile sale profund negative în viaţa politică, socială şi economică a ţării, de atunci şi până azi, inclusiv. De la data asasinării lui Mihai Viteazul trecuseră 100 de ani, aproximativ, până ce papalitatea a reuşit, în Vechea Dacie, ceea ce nu reuşise cu „vorba bună” până atunci. Încercări de subordonare papală a acestor teritorii ale valahilor s-au făcut în mai multe rânduri, după cum am arătat, dar de această dată, reuşiseră, prin forţă, şantaj şi prin asasinate. Din acest motiv, prezentarea acestor scrisori papale, in extenso, „scoase” din colecţiile de documente, arată modul „subtil” să-i spunem, mai degrabă cântecul de sirenă al papalităţii, prin care s-a încercat aducerea sub ascultarea Romei catolice şi politice a „schismaticilor răsăriteni”, în condiţiile în care, aceşti „schismatici”, în loc să beneficieze de ajutorul fraţilor lor creştini, pentru o cauză comună, aşa cum a văzut-o Mihai Viteazul, dar şi alţi voievozi ai Valahiei, dinainte ori de după el, au trebuit să facă faţă atât prozelitismului catolic[44], exercitat prin presiuni destul de mari, în acea perioadă,  dar şi lumii musulmane, Imperiului otoman, care încorporase imense teritorii din Europa ortodoxă dar şi catolică. Răspunsul lui Mihai Viteazul la aceste scrisori, la insistenţele papale, a fost unul ferm cum, de altfel, a fost toată fapta sa în întreaga lui Domnie.

Pentru a înţelege mai bine această situaţie extrem de grea, cu care s-au confruntat valahii şi voievodul Mihai, redăm grupat trei dintre cele cinci scrisori ale Papei Clement al VIII-lea către Mihai, Voievodul Valahiei, prin care-i cere în mod expres, ori subtil, să treacă la catolicism iar o a patra scrisoare ne prezintă refuzul papei de a-l ajuta cu bani pe Mihai, în susţinerea luptei împotriva Imperiului otoman, în schimb îndemnându-l la luptă având ca bază de plecare doar … rugăciunile papalităţii.

O menţiune se impune legată de aceste scrisori şi anume, ele nu reprezintă o noutate, cum am mai spus, fiind publicate, în lucrări de specialitate, după cum se va vedea şi în note, în colecţii de documente. Publicarea lor în acest mod permite să se înţeleagă mai bine „strategia” papală de „susţinere” financiară şi politică a lui Mihai Viteazul în războiul antiotoman în care se angrenase Voievodul Valah, dar cu condiţia trecerii lui şi a neamului său la catolicism. Refuzul lui Mihai, de fiecare dată, direct sau diplomatic, dar cu precizarea că el luptă pentru creştinătate, a făcut din papa de la Roma un adversar consecvent, autor moral, împreună cu Rudolf al II-lea de Habsburg, al asasinării voievodului valah.

I.

Scrisoarea Papei Clement al VIII lea către Mihaiu Vitezul,

vestindu-l că nu poate să-i dee ajutor, şi îmbărbătându-l la luptă.[45]

16 august 1597

 

Către fiul iubit şi bărbatul nobil, Mihai, Voievod al Valahiei

Papa Clement al VIII-lea

Iubitului şi nobilului nostru fiu îi transmitem salutări şi binecuvîntarea papală. Pentru că am văzut din scrisoarea Nobilimii Tale curajul sufletului tău şi zelul în a lupta pentru cauza puterii creştine, punem foarte mult credinţa noastră întru Domnul de partea ta curajoasă împotriva duşmanului turc comun şi foarte potrivnic şi este drept ca la fel să încerce să facă toţi principii creştini, spre salvarea lor şi a altora. Este cunoscut de toată lumea care au fost străduinţele noastre în privinţa acestora, că au fost puse la dispoziţie de către noi ajutoarele soldaţilor şi tu poţi să afli şi tu că nu ne-am cruţat nici propirul sânge, deoarece iubitul nostru fiu şi nobil bărbat, Giovanni Francisco Aldobrandini, nepotul nostru de sînge şi căpitan general s-a oprit cu armata noastră în Ungaria în ciuda oricărei primejdii; chiar am suportat şi continuăm să suportăm cu stăruinţă atâtea cheltuieli, câte puterile naturale ale acestui scaun papal, în fruntea căruia stau cu voia Domnului, nu mai pot susţine mult timp şi, de aceea suferim foarte  mult că suntem împovăraţi de atâtea lipsuri de bani, sub nicio formă, nu ne este îngăduit să punem la dispoziţie ceea ce ne ceri, deşi altminteri simţim o afecţiune binecunoscută faţă de tine. Tu însă trebuie să fi cu sufletul puternic şi viguros, căci, dacă în această provincie s-ar porni legea războiului, nu ne îndoim că ducii noştri îţi vor fi de ajutor atâta cât vor putea. Dumnezeul armatelor să îi vegheze pe cei care luptă pentru bunătatea sa şi să culce la pământ duşmanul cel trufaş. Scrisă la Roma, de Sf. Marcu, sub pecetea lui Sf. Petru, în data de 16 august 1597, în al şaselea an al Pontificatului Nostru.

II.

Scrisoarea Papei Clement al VIII lea către Mihaiu Vitezul,

stăruind să intre în biserica catolică.[46]

12 octombrie 1598

Către fiul iubit şi bărbatul nobil, Mihai, Principe al Valahiei

Papa Clement al VIII-lea

Iubitului şi nobilului nostru fiu îi transmitem salutări şi lumina bogată a graţiei divine. Cu mult mai târziu decât am fi vrut, l-am trimis înapoi la Nobilimea Ta pe Hector Varsi, pe care l-ai trimis la noi, din cauză că, cu câteva zile mai înainte, mai întâi am fost încercaţi de o sănătate potrivnică, apoi am lipsit puţin timp necesar pentru refacerea forţelor. Însă scrisorile tale le-am citit cu plăcere şi pe solul tău l-am ascultat cu bunăvoinţă, iar stăruinţa ta, ardoarea şi perseverenţa cu care este vegheată puterea creştină de către partea ta curajoasă în faţa duşmanului comun şi foarte pornit împotriva numelui creştinătăţii, le încredinţăm cu totul întru Domnul, însă această cauză care se referă la slava lui Dumnezeu şi folosul întregului popor creştin, de care am fost întotdeauna ataşaţi, nimănui nu-i este necunoscută, dar fiind slăbiţi de cheltuieli neîntrerupte şi aproape secătuiţi, în acest an, care deja se apropie de sfârşit, nu îţi putem fi de ajutor, însă în anul viitor, dacă lucrurile noastre vor fi într-o situaţie mai favorabilă, îţi vom da ajutor, ca să înţelegi cât de mult apreciem virtutea ta. În acest timp, te îndemnăm stăruitor să te alături cu tot sufletul la Biserica Catolică Romană, care reprezintă coloana şi baza adevărului; gândeşte-te cu atenţie, după înţelepciunea ta, cât de multe rele grave au urmat după această schismă periculoasă; în special de aici îşi iau duşmanii credinţei forţele; însă la ce lucru fericit pot spera membrele care sunt separate de capul lor? Dumnezeul nostru este un singur Dumnezeu, care a orânduit o singură credinţă, o singură biserică, întemeiată pe preafericitul Petru, căpetenia apostolilor, al cărui loc şi autoritate ne este îngăduit să o deţinem noi, nevrednici şi inferiori. Aşadar, trebuie căutată şi păstrată acea unitate, pe care strămoşii noştri din cele mai vechi timpuri au ţinut-o cu toată tăria, ei, care au recunoscut Sfânta Biserică Romană drept mamă şi învăţătoare şi au venerat-o cu o deosebită pietate. Astfel, odată respinse schisma şi greşelile, atunci abia se va putea spera la milostivirea cea mare a lui Dumnezeu, ca duşmanul cel mai îngrozit şi mai năprasnic, turcul, să nu prevaleze, ci să fie culcat la pământ. Aşadar tu, fiule, stabileşte acest lucru şi săvârşeşte-l  cu binecuvânarea lui Dumnezeu, ca să te alături cu totul Sfintei Biserici Catolice în unitatea credinţei şi iubirii dumnezeieşti, iar în situaţii dificile, pe care le aduce vitregia acestor vremuri, Dumnezeu îţi va fi de fapt ajutorul tău, ca să-ţi păstrezi tăria sufletului tău curajos şi, între primejdiile care te înconjoară, te va păstra sănătos şi nevătămat. Scrisă în Ferrara, în data de 12 octombrie 1598, în al şaptelea an al Pontificatului Nostru.

III.

Iubitului fiu, nobilului bărbat Mihai, principele Valahiei.

Papa Clement al VIII-lea[47]

29 aprilie 1600

Iubite fiu <şi> nobil bărbat, mîntuire şi binecuvântare apostolică. Scrisoarea pe care Domnia ta ne-ai trimis-o în trecuta lună februarie şi în care arăţi osebita rîvnă întru ajutorarea creştinătăţii împotriva turcilor, vrăjmaşi comuni şi atât de cruzi, ne-a fost foarte plăcută şi îţi lăudăm foarte mult acea nobleţe sufletească pe care tu o arăţi, precum şi statornicia <ta>; dar scrisoarea ta ne-ar fi fost, desigur, cu mult mai plăcută dacă ne-ar fi vestit despre tine acel lucru pe care, din voinţă proteguitoare către tine, îl aşteptam cu nerăbdare încă de multă vreme şi, fără îndoială, dorim să fi ascultat de sfatul cel bun, ca lepădând orice schismă şi orice greşeli, să primeşti cu toată inima unirea cu biserica catolică şi apostolică pe care Dumnezeu, tatăl îndurării, a voit să o păstorim noi, nevrednicul, care, deşi nu-i stăm alături prin merite, avem locul şi puterea preafericitului Petru, întîiul între apostoli, pe care domnul Hristos l-a rînduit mai-marele întregii sale biserici şi păstor al tuturor oilor sale şi cel mai mare propovăduitor <al său>. Iar nouă ne este de ajutor şi ne face plăcere să nădăjduim că se va întâmpla aceasta: că, cu voia Domnului , te vei alătura nouă în legătura credinţei unite şi a iubirii <de aproape şi> că, întru nădejdea chemării noastre, vei fi vlăstar al bisericii propovăduitoare şi parte din trupul nostru, şi cu adevărat fiu al nostru iubit întru Hristos, aşa cum sunt şi ceilalţi principi catolici care recunosc şi cinstesc biserica romană drept maică şi povăţuitoare a tuturor bisericilor. Nu se poate spune că este ceva mai de trebuinţă pentru mîntuirea sufletului tău, ceva mai de seamă pentru o glorie trainică, ceva mai presus pentru folosul deplin, decît această singură hotărâre; de fapt, tu ne ceri să-ţi fim de ajutor şi printr-un sprijin bănesc; întotdeauna ne-am zorit să ajutăm creştinătatea <şi> n-am nesocotit pe nimeni, dar totuşi trecătoarele putinţe ale sfîntului Scaun nu sînt atît de mari ca singure să facă faţă unei asemenea poveri şi, împărţite în mai multe locuri, să poată fi îndestulătoare; de aceea încă de multă vreme ne străduim şi ne ocupăm de acestea pe care, dacă Dumnezeu, cu binecuvîntarea sa, ne va îngădui, după cum nădăjduim, să le împlinim, atunci, unindu-se forţele mai multora şi rînduindu-se şi împărţindu-ne poverile, nu va fi greu să le sprijinim pe celelalte şi să purcedem <la alte fapte> strălucite, iar ţie, care, după cum speri, pui la cale <lucruri> mari, să-ţi venim la vreme într-ajutor. Între timp, tu, aşa cum stă bine unui viteaz, păstrează-ţi tăria statorniciei sufleteşti împotriva înverşunaţilor vrăjmaşi şi, mai ales, respectă cu toată rîvna tratatul de sinceră prietenie prin care te-ai legat de fiul nostru preaiubit, Rudolf, împărat ales, să nu cumva să îngădui ca prin vreo <altă> înţelegere să fii abătut de la acea prietenie, căci acest lucru este vrednic de tine şi te umple de slavă, şi, după cum înţelegi tu, în marea ta înţelepciune, este cel mai potrivit pentru mai trainicele temeiuri ale folosului <comun>. Iar Dumnezeu să-ţi lumineze din plin gândul tău cu strălucirea întregii milostiviri şi a luminării dumnezeieşti, aşa încît să nu-şi rămînă nici o umbră în cuget, iar noi şi toţi principii catolici să ne bucurăm pe deplin de adevărata unire a <bisericii> tale cu biserica <romană>, fără de care nu există mîntuire. Dată la Roma, la Sfîntul Petru, <întărită> cu inelul Pescarului*, în ziua de 29 aprilie anul 1600, în al nouălea an al pontificatului nostru.

(*Este vorba de sigilul papal – explicaţia aparţine editorului în nota de subsol).

IV.

Principelui Ţării Româneşti[48]

28 aprilie 1601

Iubite fiu şi nobil bărbat – salutul şi binecuvîntarea <noastră> apostolică. Am primit scrisoarea Domniei Tale, pe care ne-ai dat-o din Praga la calendele lunii aprilie, şi în care era scris amănunţit despre acele lucruri care în zilele anterioare, prin schimbările sorţii, ţi se întâmplaseră. Sufletul nostru este plin de bunăvoinţă faţă de tine şi vrerea <noastră> este cu tine, din care pricină chiar, cu mare stăruinţă te îndemnăm ca, în truda prea împovărătoare pentru credinţa comună şi în acele treburi care ţin de credinţa catolică cea singură adevărată, să te porţi cu suflet curat, cum este potrivit, şi să te arăţi în chip neprefăcut de orice parte, cu inima neprihănită şi cugetul drept, în ce priveşte mântuirea sufletului tău şi întreaga <lui> norocire; atunci, întru aceste lucruri îndestul vom avea chezăşuire despre tine, vom putea fi cu sufletul întreg şi fără teamă şi abia atunci te vom sprijini cu întreagă vrerea şi dragostea şi ţie, orice prilej s-ar ivi, îţi vom fi, cu voia Domnului, într-ajutor, în cele solicitate de tine cu întîietate şi în cele ce le socoteşti potrivite pentru a acţiona cel mai bine; de vei face aceasta şi vei chema mai statornic bunăvoinţa noastră faţă de tine, toate ţi se vor rîndui cu folos şi noroc, cu milostivirea lui Dumnezeu. Dată la Roma, în Sfîntul Petru <întărită> cu inelul pescarului, în ziua de 28 aprilie 1601, în anul al zecelea al pontificatului nostru.

*

În legătură cu domnia marelui Voievod Mihai Viteazul, cu unirea realizată de el a celor trei ţări Dacice/cele trei Valahii, „Pohta ce-a Puhtit-o” Voievodul întregitor de ţară,  în legătură cu dorinţa acestuia, atât de des afirmată, de eliberare a Constantinopolului şi a Ierusalimului, dar legat şi de asasinarea sa, profesorul I. Lupaş concluzionează într-un mod firesc într-unul din studiile sale: „Ce înfăţişare ar fi putut lua istoria neamului nostru, dacă Mihai n’ar fi căzut pradă asasinilor simbriaşi ai lui Basta, duşmanilor săi şi ai poporului nostru!

Ideea de patrie, ideea de neam şi ideea creştină ar fi putut să aibă încă timp de 2-3 decenii un aprig luptător şi un stegar neîntrecut în persoana lui Mihai Viteazul, care după necontenitele răsboaie şi sbuciumări, – dacă s’ar fi putut învrednici de câţiva ani de cârmuire pacinică, – nu ar fi lipsit să se aşeze de pe atunci, temeinic şi durabil,piatra cea din capul unghiului pentru măreaţa clădire a unităţii noastre naţionale-politice…

Oamenii l-au pierdut pe Mihai, dar iată – după neclintita lui credinţă creştinească – l-a răsplătit Dumnezeu!”[49].

Şi concluzia profesorului se poate raporta şi la alţi mari voievozi ori conducători pe care naţiunea română i-a avut, dar care au fost înlăturaţi de la putere ori asasinaţi, la rândul lor, din aceleaşi interese politice ostile naţiunii noastre: Horea, Cloşca şi Crişan, Sfinţii Martiri Brâncoveanu Basaraba, Tudor Vladimirescu, Alexandru Ioan Cuza, Mareşalul Ion Antonescu şi mulţi, mulţi alţii. Nu poate fi omis, din această enumerare sumară, Mihai Eminescu, geniul nostru naţional, dacologul de excepţie, cel mai mare naţionalist român, asasinat şi el, la rându-i[50].

Sperăm că, într-o zi, cât mai curând posibil, ne vom închina, în mod oficial, la icoana marelui Voievod valah[51], spaima lumii otomane, inclusiv după moartea sa, speranţa creştinilor şi a creştinătăţii, a lumii ortodoxe în primul rând, din motivele mai sus arătate, simbolul unităţii noastre naţionale. Amin!

 

 

Iscru Adrian                                                                                                  1 Decembrie 2013

[1].G.D. Iscru, Strămoşii noştri reali: geţii, dacii, tracii, illirii, naţiunea matcă din vatra „Vechii Europe”, Ed. Nicolae Bălcescu şi Mica Valahie, Bucureşti, 2010, ed. a V-a,

[2]. A se vedea pe larg, G.D.Iscru, Naţiune, Naţionalism, Stat Naţional, în revista „Valahia – Dacia Nemuritoare”, nr. 2/oct. 2013, p. 12-13; Ibidem, nr. 3/nov. 2013, p. 12.

[3].Idem, Străvechea noastră dreaptă credinţă monoteistă. Conferinţă susţinută public la Muzeul de istorie al Bucureştiului în data de 23 Mai 2013, orele 15:00. http://www.art-emis.ro/analize/1701-stravechea-noastra-dreapta-credinta-monoteista-1.html  nr. 49/14 iunie 2013 şi http://www.art-emis.ro/analize/1715-stravechea-noastra-dreapta-credinta-monoteista-2.html  nr. 51/21 iulie 2013. A se vedea pe larg şi G.D.I. op. cit.

[4]. Lucrarea a apărut la Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu” în anul 2011, comemorând astfel 410 ani de la asasinarea Voievodului Mihai Viteazul pe Câmpia Turzii.

[5]. Studiul a fost publicat în revista Atitudini, în serial, în numerele 25/10.2012, p. 83; 26/12.2012, p. 70; 27/02.2013, p. 79; 28/04.2013, p.68.

[6]. Studii Slătinene, Anul VI, vol. XI, nr. 2/2012, p. 36-62.

[7]. Î.P.S. Ierotheos, mitropolit de Nafpakos şi Aghios Vlasios, Vechea Romă, Papismul de astăzi, Catolicismul, Nu este Vechea Romă în revista Atitudini nr. 25/10.2012, p. 49-50.

[8]. Idem, p. 50.

[9]. Rendina Claudio, Papii, istorie şi secrete, Ed. ALL,  2008, p. 392.

[10]. Idem, p. 395.

[11]. Idem, s.n.

[12]. Idem, s.n.

[13]. Idem,  p. 399, s.n.

[14]. Supremaţia papală şi cruciadele, Ioan Vlăduca în revista „Atitudini”, nr. 16/aprilie 2011, p. 52.

[15].Idem, p. 53.

[16].Idem, p. 61. 

[17].Idem.

[18].Idem, p. 54.

[19].Idem.

[20].Idem.

[21].A se vedea pe larg studiul conf. univ. dr. G.D.Iscru De la Pax Romana la Imperiul Global – un serial istoric de crime politice împotriva naţiunilor lumii şi a Statelor lor naţionale, Suverane!, în revista Studii Slătinene, Anul IV, vol. XI, nr.2/2012, p. 62-71. Studiul a fos susţinut public şi la Muzeul de istorie al Municipiului Bucureşti.

[22].Pe larg, în lucrarea Istoria descoperirii şi cuceririi Americii, Francisco Morales Padron, Editura Ştiinşifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; Vezi şi G.D.Iscru De la Pax Romana la Imperiul Global…

[23]. Supremaţia papală şi cruciadele, Ioan Vlăduca în revista „Atitudini”, nr. 16/aprilie 2011, p. 57.

[24]. Dobrescu Constantin; Ion C. Petrescu. Căderea Constantinopolului ultima citadelă a creştinismului din sude estul Europei, Ed. Premier, Ploieşti, 2009, p. 45.

[25].Idem, p. 48.

[26].Idem, p. 48.

[27].Idem, p. 171.

[28]. Marin. A Cristian, Mihai Viteazul Restauratorul Daciei şi al Bisericii strămoşeşti, Casa de Editură şi Librărie Nicolae Bălcescu, Bucureşti, 2011.

[29]. Î.P.S. Ierotheos, mitropolit de Nafpakos şi Aghios Vlasios, Vechea Romă, Papismul de astăzi, Catolicismul, Nu este Vechea Romă în revista Atitudini nr. 25/10.2012, p. 49, s.n.

[30]. Idem.

[31]. Marin. A Cristian, op. cit, p. 9, 10 şi următoarele.

[32]. Idem.

[33]. MarinA. Cristian, Unirea Valahiei, Ardealului şi Moldovei, Încununarea Afirmării Conştiinţei Naţionale a lui Mihai Voievod, în „Studii Slătinene”, Anul VII, vol XII, nr. 1/2013, p. 107-140.

[34]. P.P.Panaitescu, Mihai Viteazul, Bucureşti, Fundaţia Regele Carol I, 1936, p. 105-105, Biblioteca Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, cota II 6802, s.n. Autorul îl citează pe Andrei Veress, cu lucrarea Documente privitoare la istoria Ardealului şi Moldovei şi Ţării Româneşti, vol. IV, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1932, p. 315. În notă este prescurtat:Documente, Documente IV, p. 315, (Decembrie 1595). A se vedea şi Gabriel Gheorghe, Studii de cultură şi civilizaţie românească, Fundaţia Gândirea, Bucureşti, 2001, p. 110.

[35]. Ibidem, s.n.

[36].Şerbănescu I. Niculae, Dimensiunea religioasă a personalităţii domnitorului Mihai Viteazul (1593-1601) – premise şi argumente pentru canonizare –,Arhiepiscopia Târgoviştei, 2011, p. 17.

[37]. Ibidem, p. 19.

[38]. Ibidem, p. 21.

[39]. Ibidem, p. 32.

[40]. Ibidem, p. 27, 28, 29.

[41]. Dumitru Stăniloae, Cultură şi Duhovnicie, Opere Complete, vol. 2., Ed. BASILICA a Patriarhiei Române, Buc., 2012, p. 841.

[42]. Ibidem, vol. 1, p. 826, s.a.

[43]. Vezi mai pe larg, Aurel V. David, Studii de Istorie a Înălţării şi Declinului Naţiei Româneşti, 2006, editura Dacoromână, p. 282, 283, 284. Vezi şi Gheorghe Gabriel, Studii de cultură şi civilizaţie românească, Fundaţia Gândirea, Bucureşti, 2001, p. 108. Se observă că aceste convertiri, chiar şi la creştinism, în primele secole, în Europa, ori în cele două Americi, mai târziu, se făceau cu forţa, atitudine ce a rămas înrădăcinată în occidentul politic şi confesional devenind un obicei clasic: „Istoria bisericească este plină de astfel de convertiri cu tăişul sabiei. În realitate, sub masca convertirilor la creştinism – convertiri de acest fel nu sînt cunoscute în aşa-zisa Biserică a răsăritului, ci numai în cea apuseană – s-au ascuns de multe ori lupte pentru putere şi, mai ales, pentru avere” (G.G., op. cit., p. 108, s.n.).

[44]. Şerbănescu I. Niculae, op. cit., p. 22, 48, 49 şi următoarele.

[45]. Documente privitoare la ISTORIA ROMÂNILOR culese de Eudoxiu Hurmuzaki, publicate sub auspiciile Ministeriului Cultelor şi Instrucţiunii publice şi ale Academiei Române, vol. VIII, 1376-1650, p. 199, Bucuresci, 1894, Donaţia Preot Profesor Niculae M. Popescu. Biblioteca Sfântului Sinod-Mânăstirea Antim, Bucureşti, cota III 1427. De menţionat că documentele sunt publicate în latină. Traducerea a fost efectuată de către Movilă Iulia Mădălina, traducător autorizat, pentru limbile spaniolă – latină, al Ministerului de Justiţie cu nr. 15273.

[46]. Idem.

[47]. Direcţia Generală a Arhivelor Statului. Mihai Viteazul în Conştiinţa Europeană, 5, Mărturii, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1990, p. 263-264. Documentele sunt redate în limba latină şi alăturat este redată traducerea în limba română. S-a păstrat ortografia şi punctuaţia existentă în text. Această scrisoare a fost publicată şi în lucrarea prof. dr. Marin Al. Cristian, Mihai Viteazul Restauratorul Daciei şi al Bisericii Strămoşeşti, Ed. Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, p. 323, 324, Bucureşti, 2011.

[48]. Direcţia Generală a Arhivelor Statului-Biblioteca Centrală de Stat, Mihai Viteazul în Conştiinţa Europeană, 1, Documente Externe, p. 650. Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1982. Documentele sunt redate în limba latină şi alăturat este redată traducerea în limba română. S-a păstrat ortografia şi punctuaţia existentă în text.

[49]. I. Lupaş, Studii, Conferinţe şi comunicări, vol. I, p. 135, Ed. Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1928, Biblioteca Sfântului Sinod-Mânăstirea Antim-Bucureşti, cota II 17245, s.a. S-au păstrat ortografia şi punctuaţia existente în lucrarea tipărită.

[50]. Aurel V. David, Eminescu – Prima jertfă politică pe altarul Daciei Mari, în revista „Studii Slătinene”, anul VII, vol. XII, nr. 1/2013, p. 178-193.

[51]. Legat de acest aspect al canonizării marelui Voievod Mihai Viteazul, meritele incontestabile îi aparţin vrednicului de pomenire, Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, cel care s-a ocupat în mod concret de canonizarea lui Mihai Viteazul. După trecerea acestui înalt ierarh în lumea drepţilor, dosarul de canonizare nu a mai fost unul de importanţă majoră. La prima conferinţă susţinută de Mitropolitul Nestor al Olteniei, pe această temă, am participat în mod direct, la Casa Poporului, în Bucureşti.

sursa:  http://adevaruldespredaci.ro

Categories: PATRIARHIA ROMÂNIEI Tags:
  1. Popa Gheorghe
    august 11th, 2015 la 14:14 | #1

    Am fost, sunt si voi continua sa fiu Crestin – Ortodox, insa o intrebare!?:
    ” …si totusi daca Domnitorul Mihai Viteazu accepta rugamintea din „Scrisoarea Papei Clement al VIII lea către Mihaiu Vitezul,,!, „soarta!” Tarii Noastre, ar fi fosta alta mai buna!?

  2. Ana Elisabeta
    august 12th, 2015 la 00:06 | #2

    Nu ştiu cum ar fi fost mai bună soarta ţării dacă conducătorul ei ar fi apostaziat. Poate doar aparent mai bună. Şi nici asta nu e sigur, pentru că un stat român unit ar fi fost o prezenţă destul de puternică ca să fie deranjantă pentru marile puteri, dar nu destul de puternică ca să nu poată fi zdrobită de aceste puteri, dacă-şi pun în gând. Deci nu cred că trecerea la romano-catolicism a lui Mihai Vodă ar fi putut prelungi cu mult existenţa statului român unit de el.

  1. august 10th, 2015 la 00:10 | #1
  2. august 10th, 2015 la 18:07 | #2
  3. august 11th, 2017 la 14:37 | #3

%d bloggers like this: