O floare la mormântul tău, o rugăciune către Dumnezeu

 ” În viață trebuie să trăim între două stări: cu răbdare și cu dragoste! Când ai dragoste trăiești în Domnul; când simți că nu mai ai dragoste, să ai răbdare cu toți și cu toate! Și dragostea va veni din nou…”

Astăzi se împlinesc paisprezece ani de la adormirea Părintelui Galeriu… 10.08.2003 – 10.08.2017… Treisprezece ani! Când citesc doar ca cifra, nu mi se pare decât o perioadă mică; când mă gândesc, mi se pare o veșnicie și îmi revin în minte clipe binecuvântate, iar amintirile îmi umplu golul ce-l simt prin lipsa Părintelui.

Sunt mulți care ar putea vorbi și a spune mai mult decât mine, au petrecut mult mai mult timp cu Părintele;însă scriu aceste rânduri ca și cum aș pune și eu o floare pe mormântul lui.

Nu știu cum aș putea descrie acele clipe, știu însă că binecuvântările lui mă însoțesc și acum. Am spus-o de multe ori că dacă sunt ce sunt, o datorez în întregime Părintelui. Pentru cei ce renasc în Hristos, întotdeauna există un duhovnic ce le schimbă viața și îi ajută să înțeleagă cum lucrează Mântuitorul în sufletul omului, cum își face simțită prezența prin Harul Duhului Sfânt.

Sunt multe lucruri și minuni pe care le-am trăit în scurta perioadă petrecută lângă el și rămân adânc imprimate în sufletul meu. Sunt cuvinte și sfaturi pe care nu le-am înțeles atunci, însă acum îmi rasună puternic în inimă. Și pentru a fi sincer până la capăt, nu am fost un ucenic ascultător! Dar Părintele nu a încetat să mă mângâie, să mă povățuiască, să mă ajute să mă îndrept în fața Domnului…

Printre aceste întâmplări deloc întâmplătoare, aș vrea să împărtașim împreună o discuție avută cu Părintele, într-o vineri seara după slujba Sf. Maslu. Pentru cei care l-au cunoscut, Părintele în timpul spovedaniei se ruga profund, aveai impresia că nu te aude sau nu îți dă atenție. Însă nu era deloc așa, ci din contră era un adevărat mijlocitor pentru tine în fața lui Hristos! Harul Duhului Sfânt lucra în chip tainic și de aceea plecam întotdeauna altfel după o astfel de experiență.

După cateva povețe, Părintele mă dezleaga și mă binecuvântează. Eu îi sărut mana și încep a mă depărta de el. Un gând însă nu-mi dădea pace și mă întorc puțin revoltat:

„- Părinte, de fiecare dată când vin Sfinția voastră nu faceți altceva decât să mă ascultați. Nu m-ați certat niciodată, ci mereu încercați să-mi dați un sfat ce mă va scoate din starea în care mă aflu… Iertați-mă, dar simt că ceea ce fac nu este deloc bineplăcut Domnului!!!”

Părintele se apropie de mine, îmi ia capul cu dragoste și mi-l pune pe umărul său, șoptindu-mi:

„- Așa să faci întotdeauna!…….”

Mărturisesc că am plecat mai răvășit decât mă dusesem, însă rugăciunea lui mă însoțea și cu fiecare pas făcut înțelegeam că înainte de orice trebuia să mă cercetez eu însumi, să-mi cercetez faptele și să mă gândesc dacă ele sunt bineplăcute Domnului. Rolul duhovnicului este să te ajute să te indrepți către Lumină, Lumina este Hristos, iar ajutorul înseamnă să înveți să te cunoști pe tine pentru ca astfel Hristos iți va lumina pașii ca să ajungi la El.

Atunci când duhovnicul ți se alătură în rugăciune, primești putere să continui lupta cu păcatul; atunci când duhovnicul binecuvantează, Harul se revarsă peste toata ființa ta și începi să vezi și cu ochii trupești că cele ce la „la oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință” (Mat. 19, 26).

„De o importanță capitală” îmi răsună în urechi glasul Părintelui, este să se cerceteze omul pe sine. De aici începe totul! Mă pot cunoaște dacă mă uit la chipul Lui, și văzând iubirea din ochii Lui realizez că sunt cel mai important pentru El ca Mântuitor. „Sunt creat după chip, dar SPRE asemănare” ne spunea Părintele. Atunci singurul lucru care mă împiedica să ajung la El este păcatul, iar păcatul de cele mai multe ori nu se vede!

Cu ceva timp în urmă citisem: „Cel ce-și vede păcatele este mai mare în fața Domnului decât cel ce învie morții cu rugăciunea!” Într-una din scrierile Sf. Efrem Sirul, și iarăși nu înțelesesem. După ce Părintele mi-a spus „așa să faci întotdeauna” am înțeles că pentru a fi bineplăcut Domnului trebuie să încep să-mi văd păcatul, să-mi ascult duhovnicul; sa citesc puțin, dar să trăiesc din plin; să cred, dar să ajung să iubesc…

Nu am cuvinte să mulțumesc nici Domnului, nici Părintelui pentru faptul că am avut ocazia să fiu și în toate cele trei zile până la înmormântare cu toata familia lui. Fiecare dintre noi traiește binecuvantârea într-un fel unicșsi de neegalat, în același timp însă pentru toți aceeași binecuvântare este și o responsabilitate cu care trebuie să trăim în viață. Responsabilitatea este acea trăire omenească a cuvântului împărtășit nouă, dar învăluită în ajutorul dat de prezența Cuvântului în inimile noastre.

Și așa cum „la început era Cuvântul si Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul „, tot așa și la începuturile noastre în credință la început a fost cuvântul ce ne-a atins inima, a așezat pe tronul inimii pe Hristos-Cuvântul . Îngăduiți-mi un ultim cuvânt…

În seara dinainte de înmormântare, ieșind din Biserică și mergând să ajut în casă, la intrare mă oprește un reporter cu un microfon în mână și mă roagă să spun câteva cuvinte despre Părintele. M-am blocat la început și am refuzat pe motiv că sunt atât de răvășit încât de trei zile mă hrănesc cu lacrimi, deci nu pot răspunde la întrebări. Ea insista și iși roagă colegul cameraman să înregistreze, iar singurul lucru pe ca mi-l amintesc este ultima întrebare: ” O ultima rugăminte: va aduceți aminte vreun sfat de-al Părintelui ce ni l-ați putea împărtăși și nouă?”… Mărturisesc sincer că în acea clipă parcă am auzit glasul Părintelui în inimă spunându-mi: ” În viață trebuie să trăim între două stări: cu răbdare și cu dragoste! Când ai dragoste trăiești în Domnul; când simți că nu mai ai dragoste, să ai răbdare cu toți și cu toate! Și dragostea va veni din nou…”

Arhim. Siluan Vișan

http://www.crestinortodox.ro/