1 IULIE – POMENIREA PĂRINTELUI IOSIF VATOPEDINUL
Mijlocul unirii mai multora întru unul este dragostea
Un alt motiv, la fel de necesar, care impune rânduiala programului este nestatornicia caracterului omului după căderea lui Adam. Dar şi starea de păcătoşenie, pe care fiecare dintre noi o poartă, toceşte curajul şi hotărârea. De asemenea, şi lipsa de experienţă, neştiinţa, felul necunoscut al războiului nevăzut şi inegalitatea acestei lupte, măresc, cum este şi firesc, descurajarea. Nici un alt factor omenesc nu întăreşte atât de mult reuşita noastră, cum fac hotărârea noastră tare şi stăruitoare şi programul bine rânduit.
În vieţile Părinţilor noştri se distinge, în mod deosebit, stăruinţa lor în rânduială şi în tipic, ca fiind elementele cele mai importante ale modului lor de viaţă. Stareţul nostru nutrea o evlavie deosebită faţă de cartea Sfântului Isaac Sirul, pe care o avea aproape ca pe o carte de rugăciune. Ne spunea pe de rost capitole întregi din ea, mai ales pe cele despre rânduielile şi chipurile vieţuirii noastre monahale, de la „făptuire”, ca lucrare începătoare, până la contemplaţie şi desăvârşire, unde poate ajunge omul. Îmi aduc aminte că de multe ori ne cita din Cuvântul al Şaptelea, „Despre rânduiala începătorilor şi despre cele ce li se cuvin lor”. Iar locul cel mai important, de care şi acum îmi aduc aminte, este următorul: „Oriunde te-ai afla, socoteşte-te cel mai mic şi slujitor al fraţilor tăi”.
(Monahul Iosif Vatopedinul, Cuviosul Iosif Isihastul: nevoințe, experiențe, învățături, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2009, p. 169)
* * *
În problema creşterii copiilor, mai mult decât sfaturile ajută exemplul. Acesta se întipăreşte adânc în sufletul copilului, astfel că, şi dacă copilul se abate pentru o vreme, exemplul are puterea să-l readucă la ceea ce e corect şi bine. Nu e îngăduită forţa constrângerii asupra lui deoarece este vorba de o persoană liberă care are dreptul să facă alegerile ei proprii. Mult ajută de asemenea întâmpinarea lor cu dragoste.
Şi ca să existe dragoste în familie, trebuie mai întâi ca tatăl să o iubească pe mamă, să-i arate iubirea lui efectiv, cedând la toate părerile ei înţelepte şi jertfind judecata lui.
Consecinţa acestei atitudini este ca să se odihnească mama, să îl iubească pe soţul ei şi să se comporte grijuliu faţă de copii.
Fiul unei femei creştine, ajuns la vârsta tinereţii, se întorcea acasă întotdeauna noaptea târziu, însă mama lui l-a aşteptat şi l-a primit călduros de fiecare dată la ora când sosea, până ce acesta – devenind părtaş la neliniştea mamei sale – a încetat să mai întârzie. (Bătrânul Iosif Vatopedinul)
(G. Spiliotis, Părinții duhovnici și copiii. Educația tinerilor în conformitate cu învățătura Sfinților Părinți ai Bisericii noastre, trad. de Ilioniu Georgeta Mariana, Ed. Egumenița, Galați, 2006, p. 35)
* * *
Mijlocul unirii mai multora întru unul este dragostea, care aceasta, în calitate de taină, este aproape de negrăit. Iubirea este Însuși Dumnezeu, „Dumnezeu dragoste este” (I Ioan 4, 8). Dumnezeu nu are dragostea ca pe o simplă trăsătură distinctivă. Este dragostea în ființă, care „nu caută ale sale”, „nu gândește răul”, „nu se poartă cu necuviință„, pe toate le leagă între ele și le proniază, „pe toate le acoperă” și cu dreptate niciodată nu se micșorează sau se face nelucrătoare, sau se pierde, sau slăbește.
Legea se desăvârșește prin „iubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți”. De aceea Sfânta Scriptură rânduiește: „Dacă va cădea un om în vreo greșeală, voi, cei duhovnicești (adică purtătorii iubirii), îndreptați-l pe unul ca acesta cu duhul blândeții” (Galateni 6, 1) și„purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos” (Galateni 6,2). Dacă voim să umblăm „vrednici de chemarea noastră” să izbutim să realizăm iubirea cu cuget smerit și blândețe, „unul altuia dându-ne întâietate” cu dragoste. „Fiți buni între voi și milostivi, iertând unul altuia” (Efeseni 4, 32), supunându-vă între voi cu frica de Dumnezeu.
Interesul personal, cea mai grava consecință a căderii noastre, numai iubirea poate să-l zdrobească și să-l prefacă în faptă dezinteresată. „Nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui” (I Corinteni 10, 24), „toate ale voastre cu dragoste să se facă” (Cor. 16,14), și cel mai important dintre toate: „ vă poruncesc să vă iubiți unul pe altul” (Ioan 15, 17). Iubirea aceasta este canonul și legea necesară vieții, a unității, a armoniei, care sfârșește în Dumnezeu și se face precum este Dumnezeu, nemuritoare și veșnică.
(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, Iaşi, pp. 117-118)