16 oct. 2016: 163 DE ANI DE LA ADORMIREA CUVIOSULUI ARHIMANDRIT NEONIL (BUZILĂ) – Mare stareţ al Mănăstirii Neamţ. VIAŢA ŞI CUVINTE DE ÎNVĂŢĂTURĂ.

ARHIMANDRITUL NEONIL BUZILĂ 

Mare stareţ al Mănăstirii Neamţ 

(1789-1853)

a. Viaţa

Arhimandritul Neonil Buzilă a fost cel mai renumit stareţ al Mănăstirii Neamţ din secolul XIX. Personalitatea sa se impune în istoria monahismului nostru, atât prin înalta sa trăire duhovnicească şi prin înţelepciunea cu care a crescut atâtea suflete în dragostea de Hristos, cât şi prin devotamentul cu care s-a pus pe sine şi întreaga mănăstire în slujba Bisericii, a neamului şi a aproapelui.

Stareţul Neonil s-a născut în satul Valea Seacă-Suceava, în anul 1789. Părinţii săi, deşi săraci, i-au dat o creştere aleasă. În anul 1802, când avea numai 12 ani, a intrat în viaţa monahală, fiind încredinţat unchiului său, arhimandritul Ilarie, din Mănăstirea Neamţ. În anul 1808 a fost călugărit, iar mai târziu, hirotonit diacon şi preot.

Între anii 1827-1832 a fost preot slujitor şi duhovnic la Catedrala mitropolitană din capitala Moldovei, fiind preţuit şi căutat de toţi locuitorii oraşului, „căci era dulce la cuvânt şi la toţi primit şi iubit”. Între anii 1832- 1834, ca stareţ al Mănăstirii Bărboi din Iaşi, s-a îngrijit de reînnoirea acestui sfânt lăcaş, fiind cinstit cu treapta de arhimandrit.

După moartea stareţului Dometian (1834), arhimandritul Neonil este ales stareţ al Mănăstirii Neamţ, pe care o conduce cu înţelepciune timp de doi ani (1834-1835). În urma unor intrigi din afară, este schimbat din stăreţie, apoi reales între anii 1838-1839. După doi ani este înlocuit pentru a doua oară şi surghiunit la Mănăstirile Slatina şi Vorona, datorită caracterului său devotat şi statornic. În anul 1843, arhimandritul Neonil este ales pentru a treia oară stareţ al Mănăstirilor Neamţ şi Secu, pe care le păstoreşte cu o neegalată pricepere timp de încă zece ani. În această scurtă perioadă, deşi suferind, reuşeşte să aducă în marea lavră un viu suflu de înnoire duhovnicească şi culturală.

Stareţ şi duhovnic ales, călugăr învăţat şi scriitor iscusit, iconom devotat al casei lui Dumnezeu şi părinte al săracilor, slujitor adevărat al Bisericii şi fiu credincios al neamului, iată pe scurt marile virtuţi ale stareţului Neonil, specifice, de altfel, Ortodoxiei româneşti.

După şapte ani de suferinţă, marele stareţ Neonil Buzilă, împăcat cu sine, cu oamenii şi cu Dumnezeu, se mută în odihna lui Hristos, plâns de tot soborul, la 16 octombrie, 1853, şi este înmormântat în pridvorul bisericii ctitorite de Ştefan cel Mare, precum se vede până astăzi.

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură

1. Stareţul Neonil şi-a închinat din copilărie viaţa lui Hristos. Învăţătura de carte şi adâncul Sfintelor Scripturi le-a deprins de la renumiţi dascăli ai Mănăstirii Neamţ, ieromonahul Iosif şi schimonahul Platon, iar meşteşugul nevoinţei călugăreşti l-a învăţat de la cei mai buni duhovnici ai soborului. Se spunea despre dânsul, precum însuşi lucrul l-a adeverit, că pe toţi dascălii şi duhovnicii săi i-a întrecut.

2. Arhimandritul Neonil, în toată viaţa sa, a fost foarte râvnitor pentru casa Domnului. În anul 1821, când multe biserici şi odoare erau jefuite şi distruse de răsculaţi, el a fost rânduit de stareţul Mănăstirii Neamţ, arhimandritul Ilarie, să ascundă în pădure icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. După aproape doi ani de zile, tot sfinţia sa a fost trimis să aducă din nou icoana Maicii Domnului în mănăstire.

3. În acelaşi an (1821), când Mănăstirea Secu era incendiată de turci şi tezaurul zidit într-o tainiţă, părintele Neonil, luând poruncă de la stareţ, s-a furişat noaptea sub ziduri împreună cu pustnicul Zosima, a spart peretele şi a ascuns tezaurul cu toate sfintele vase în pădure, salvându-le astfel de foc şi de profanare.

4. Blândeţea inimii sale şi iscusinţa în Sfintele Scripturi au făcut din arhimandritul Neonil un duhovnic renumit în Mănăstirea Neamţ şi în toată Moldova. Mai ales la Iaşi, cât a fost preot la catedrală, ajunsese duhovnic şi sfetnic de taină, atât domnitorului şi mitropolitului, cât şi la o mare parte din locuitorii oraşului. Bogaţi şi săraci, mireni şi călugări, învăţaţi şi oameni simpli, ţărani şi orăşeni, toţi îl căutau şi îşi hrăneau sufletul din învăţăturile sale, „căci era dulce la cuvânt şi la toţi primit şi iubit”.

5. Odată a alergat la arhimandritul Neonil un datornic din oraş care datora Mitropoliei suma de 40.000 lei, rugându-l să mijlocească pentru iertarea lui. Deci, văzând părintele sărăcia datornicului, a mijlocit la mitropolitul Veniamin şi i-a iertat toată datoria.

6. Fiind înzestrat de Dumnezeu cu multe daruri duhovniceşti, arhimandritul Neonil a fost stareţ la Mănăstirea Neamţ timp de treisprezece ani. Deci, văzând că viaţa duhovnicească în Mănăstirea Neamţ era în scădere, a întocmit pentru obştea sa un nou aşezământ călugăresc prin care a îmbinat în chip armonios rugăciunea şi nevoinţa, lucrul mâinilor şi slujirea.
   Cele mai importante reguli de sporire duhovnicească, fixate de stareţul Neonil, erau acestea:
   – mărturisirea zilnică a soborului;
   – participarea obligatorie a fiecărui călugăr şi frate la pravila bisericii, îndeosebi la Utrenie şi la Sfânta Liturghie;
   – îndeletnicirea la chilii cu pravila, cu rugăciunea lui Iisus şi citirea scrierilor Sfinţilor Părinţi;
   – interzicerea cu desăvârşire a oricărui fel de adunări la chilii;
   – săvârşirea ascultării în mănăstire cu dragoste şi fără cârtire;
   – petrecerea soborului în desăvârşită armonie, unitate şi smerenie;
   – interzicerea mâncării de carne în obşte;
   – servirea mesei numai la trapeză. Nimeni nu avea voie să mănânce în chilie, afară de cei bolnavi.

7. Pentru buna chivernisire a bunurilor mănăstireşti şi punerea lor în folosul tuturor, stareţul Neonil a rânduit în aşezământul său următoarele:
   – încetarea oricărui amestec din afară în treburile mănăstirii. Averile ei nu pot fi însuşite sau înstrăinate de nimeni, fără voia soborului;
   – veniturile mănăstirii vor fi folosite, atât pentru întreţinerea soborului şi refacerea chiliilor, cât şi pentru opere de binefacere şi milostenie, ca: zidirea de biserici noi în satele sărace, înzestrarea unor lăcaşuri noi cu cărţi şi obiecte de cult, zidirea de spitale şi şcoli publice, înfiinţarea unor „spiţerii” (farmacii) pentru călugări şi mireni, şi altele:
   – zidirea unei bolniţe noi în Mănăstirea Neamţ, atât pentru călugării din lavră şi schituri, cât şi pentru cei din pustie;
   – deschiderea unei şcoli monahale în mănăstire pentru fraţii începători;
   – tipografia şi legătoria de cărţi să fie mult mărite.
   Aici se vor tipări tot felul de cărţi bisericeşti de slujbă şi învăţătură, din veniturile mănăstirii, care apoi se vor împărţi gratuit la mănăstiri şi biserici de mir. Toate acestea au fost în întregime realizate.

8. Stareţul Neonil a rânduit ca spovedania soborului să se facă zilnic, în fiecare seară, iar împărtăşirea să se facă săptămânal. De asemenea, partici- parea zilnică la Utrenie şi Sfânta Liturghie era obligatorie. Cei care lipseau fără pricini binecuvântate erau pedepsiţi.
   Pentru abateri mici se dădea câte o zi de post şi metanii. Iar pentru abateri mai grave, vinovatul era oprit un timp de la Sfânta Împărtăşanie sau era trimis de canon la altă mănăstire. Prin aceasta, viaţa duhovnicească şi unitatea soborului au sporit mult în Mănăstirea Neamţ, iar dezbinarea dintre fraţi a fost înlăturată.

9. În timpul stăreţiei sale, arhimandritul Neonil, cuprins de râvnă pentru Biserica lui Hristos şi mântuirea neamului, a zidit şi a înzestrat din venitul mănăstirii numeroase lăcaşuri de rugăciune, printre care se pot aminti: clopotniţa Mănăstirii Neamţ, cu paraclisul Buna-Vestire, trapeza şi aripa de sud a incintei; biserica Sfântul Ioan Teologul şi gropniţa din cimitirul mănăstirii; biserica Schitului Vovidenia din apropiere; biserica satului Topoliţa-Neamţ şi biserica satului Preuteşti-Neamţ, ambele înzestrate de stareţ personal; paraclisul Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava din bolniţa mănăstirii; paraclisul Sfântul Lazăr de la Spitalul Târgu Neamţ; incinta Mănăstirii Secu, de două ori mistuită de foc, şi altele.

10. Marele stareţ, fiind foarte milostiv şi iubitor de oameni, a purtat grijă după putere şi de cei bolnavi. Astfel, a zidit în Mănăstirea Neamţ o bolniţă încăpătoare, în locul celei arse în 1841, pentru călugării bătrâni şi bolnavi din lavră, pentru cei ce se nevoiau în schiturile şi pădurile dimprejur şi chiar pentru mireni. Alături a amenajat o farmacie şi a rânduit câţiva călugări „bolniceri” şi un medic. Iar la Târgu Neamţ zideşte, în anul 1852, un spital mare cu etaj pentru 200 de bolnavi, cu paraclis la mijloc, în care slujea zilnic un duhovnic călugăr. Mai zideşte o farmacie mare „cum nu era alta în Moldova”, cu medic plătit de mănăstire. În aceste două spitale, multe suferinţe se alinau şi toţi bolnavii primeau tratament gratuit. Spitalul şi farmacia erau întreţinute de mănăstire.

11. Stareţul Neonil, fiind totodată foarte iubitor de carte şi dorind să ajute la luminarea călugărilor şi a poporului, a zidit în oraşul Târgu Neamţ o şcoală publică cu 4 săli de clasă pentru 200 de copii. A mai construit în satul Vânători-Neamţ o altă şcoală publică cu două săli de clasă, înzestrându-le pe amândouă cu mobilierul necesar şi cu biblioteci renumite. În ambele şcoli, copiii învăţau gratuit, pe cheltuiala mănăstirii. Iar pentru călugări, a întemeiat în mănăstire o şcoală monahală în aripa de sud a incintei, încredinţând-o învăţatului arhimandrit Filaret Scriban. Aici se învăţau: Vechiul şi Noul Testament, Regulile vieţii monahale, Muzica psaltică, Tipicul, Gramatica, Istoria şi limbile greacă şi slavonă.
    Toate ctitoriile stareţului Neonil – chilii, biserici, spitale şi şcoli – se păstrează în stare de funcţionare până astăzi

12. Pentru a pune la îndemâna călugărilor învăţăturile Sfinţilor Părinţi, stareţul Neonil a îmbogăţit mult biblioteca Mănăstirii Neamţ cu tot felul de manuscrise şi cărţi patristice şi de cult, cum nu era altă bibliotecă în Moldova (O mare parte din această bibliotecă a fost mistuită în incendiul din noiembrie 1862). Pe lângă cărţile care se citeau la chilii, stareţul a rânduit să se citească zilnic la biserică şi la trapeză din cuvintele Sfinţilor Părinţi.

13. Cea mai mare operă culturală a stareţului Neonil a fost însă tipărirea de cărţi. Pentru a satisface setea de cunoaştere duhovnicească a tuturor şi pentru a înzestra bisericile şi mănăstirile cu cărţile necesare de cult, el a mărit mult tipografia mănăstirii şi a înlocuit vechile teascuri de lemn cu altele metalice. Activitatea tipografică era susţinută de peste 60 de călugări şi fraţi. Unii traduceau din limba greacă, iar alţii turnau litere, culegeau textul, făceau cerneluri naturale, lucrau la teascuri, corectau paginile tipărite, legau cărţi în piele de miel sau sculptau chenare şi ornamente în lemn de măslin şi de păr.

14. Dragostea pentru Biserică şi neam a stareţului Neonil 1-a îndemnat şi la alte opere de binefacere. Văzând lipsa în care se aflau unele schituri şi biserici din Moldova, trimitea peste tot cărţi de slujbă şi de învăţătură ortodoxă în mod gratuit. Milostenia şi râvna marelui stareţ au trecut până dincolo de hotarele Moldovei, cărţile tipărite în Mănăstirea Neamţ ajungând, atât în Ţara Românească şi Transilvania, cât şi în Muntele Athos, Basarabia şi Balcani.
    Îndată ce a auzit că sute de biserici din Ardeal sunt jefuite şi lipsite de cărţi de cult, a trimis de mai multe ori peste Carpaţi călugări cu cărţi încărcate în care cu boi, la episcopul Andrei Şaguna. Astfel, milostenia şi bunătatea stareţului Neonil se făcuseră cunoscute tuturor.

15. Se spunea despre dânsul că, oricât ar fi fost de ocupat cu grijile de tot felul în mănăstire, nu-şi lăsa niciodată pravila şi canonul călugăresc. Iar de la Utrenie, Vecernie şi Sfânta Liturghie nu lipsea în nici o zi. Ba încă cerceta pe călugări şi fraţi la chilii, la ascultare, la bolniţă, la tipografie, la trapeză. Mergea uneori să cerceteze şi pe călugării din Secu, din Sihăstria, Sihla, Pocrov, Icoana şi din celelalte schituri care erau sub povăţuirea sa. Peste tot ajungea şi pe toţi îi mângâia cu cuvintele sale pline de înţelepciune şi blândeţe.

16. În anul 1847, o holeră cumplită a bântuit Ţara Moldovei, secerând pe cei lipsiţi de ajutor. Atunci mulţi se izbăveau de moarte fugind prin mănăstiri. La Mănăstirea Neamţ, stareţul Neonil a adăpostit în anul acela numeroase familii de orăşeni din Iaşi, dându-le mâncare şi chilii. Spun toţi că nici unul din călugări şi mireni n-a murit de holeră. Cum se îmbolnăvea cineva, stareţul îl trimitea să se închine la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, şi se vindeca.

17. Se mai spune despre acest mare stareţ că în anul 1846, îmbolnăvindu-se de picioare după neştiutele judecăţi ale lui Dumnezeu şi fiind nevoit să stea în chilie până la moarte, niciodată n-a cârtit întru inima sa. Ci de acolo, de pe patul suferinţei, se străduia să conducă obştea mănăstirii, cu toate schiturile şi metoacele sale, care număra până la 600 de călugări. Zilnic veneau la el părinţii din consiliu, egumenii, duhovnicii şi fraţii să-i ceară sfat, şi nimeni nu ieşea din cuvântul lui.

18. De pe patul suferinţei, stareţul Neonil nu înceta a sfătui şi a învăţa pe toţi calea mântuirii, atât prin viu grai, cât şi prin scris. Căci era înzestrat de Dumnezeu cu multă putere în cuvânt.
    – Fraţilor, zicea el, nu pregetaţi a vă îndulci de mireasma cea duhovnicească ce iese din florile cele mirositoare ale raiului celui înţelegător, adică din chinurile şi durerile, sfinţilor mucenici şi din ostenelile şi nevoinţele cuvioşilor părinţi. Pe acestea, Mireasa lui Kristos cea fără prihană, adică sfânta noastră maică, Biserica Răsăritului, le-a sădit şi le-a crescut prin buna- credinţă, spre a le aduce lui Hristos, Mirelui său cel adevărat, miros de bună mireasmă, pe a căror bună mirosire El foarte mult o iubeşte după cea zisă: La mireasma mirurilor Tale vom alerga (Cântarea cântărilor, 1,7).

19. Zicea iarăşi:
    – Pe florile acestea duhovniceşti, adică pe sfinţii cei cuprinşi în mineiele Bisericii, cu dragoste adevărată să-i cinstim ca pe prietenii lui Dumnezeu. Iar dintre toţi, mai cu osebire pe Sfânta Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioară Maria, cu credinţă şi cu bucurie negrăită să o lăudăm, ca pe ceea ce negrăit, prin cuvântul arhanghelului, a zămislit de la Duhul Sfânt pe Fiul şi Cuvântul Tatălui Celui fără de început şi L-a născut cu trup spre mântuirea noastră, a oamenilor.

20. Zicea iarăşi:
    – Fraţilor, primiţi, vă rog, cu creştinească dragoste şi râvnă rugăciunile sfinţilor ce se cinstesc în Biserica dreptmăritoare, că ei sunt mijlocitorii mântuirii noastre întru Împărăţia Tatălui Celui veşnic.

21. Altă dată iarăşi învăţa, zicând:
    – Fraţilor, datorie avem ca şi noi să ne aducem aminte de înnoirile duhovniceşti şi spre mai bine să ne schimbăm din zi în zi, cât ne aflăm întru această viaţă prea scurtă.

22. Zicea stareţul Neonil şi acestea:
    – Să ne înnoim, fraţilor, dezbrăcându-ne, după cuvântul Apostolului, de omul cel vechi prin pocăinţă şi prin mărturisirea curată, şi să ne îmbrăcăm în cel nou prin lucrarea faptelor bune, ca, ieşind din viaţa aceasta îndreptaţi şi gătiţi, după ce se vor strica corturile noastre şi după ce iarăşi se vor ridica prin glasul trâmbiţei celei de apoi, să ne învrednicim a primi rodurile ostenelilor noastre, prăznuind nu o dată în an, ci fără încetare. Nu în corturi şi colibe stricăcioase ca evreii, ci în lăcaşurile cele nefăcute de mână ale celor întâi-născuţi.

23. Apoi adăuga:
    – Să cinstim din tot sufletul pe sfinţii cei din fiecare zi şi mai ales să ne sârguim, pe cât ne va fi cu putinţă, spre urmarea petrecerii lor. Că, făcând aceasta, ne vom învrednici a fi moştenitori desfătării celei veşnice şi Împărăţiei cereşti în Hristos, Domnul nostru.

24. Zis-a iarăşi stareţul Neonil:
    – Să cinstim cu adevărată credinţă pe adevăratul Dumnezeu şi Mântuitor al nostru, Iisus Hristos. Lui să-Î aducem, nu flori pământeşti şi stricăcioase ce se veştejesc, ci nestricăcioase şi cereşti. Adică, pe sfinţii mucenici care s-au înroşit în sângele lor ca nişte trandafiri prea frumoşi. Încă şi pe preacuvioşii părinţi, cei ce prin sudorile şi nevoinţele lor şi-au înălţat sufletele mai mult decât crinii cei binemirositori.

25. În toamna anului 1852, marele stareţ Neonil, simţindu-şi aproape obştescul sfârşit, a încredinţat mitropolitului Sofronie Miclescu testamentul său, însoţit de aceste ultime cuvinte:
    „Eu mor supărat pe sine-mi că am purtat cu nevrednicie numele unuia dintre Apostolii cei mici ai Domnului. Sfârşind dar până la a doua venire a Domnului toată voroava cu Înalt Preasfinţia Voastră şi cu tot omul, întreind şi împătrind lăcrimioara şi nevrednica mea rugăciune ca să nu uitaţi de mine şi de frăţimea aceasta. Binecuvântaţi această călătorie veşnică a mea, iertaţi-mă, dezlegaţi-mă şi Dumnezeu să ne învrednicească ca să ne vedem cu toţii întru împărăţia Tatălui Celui veşnic, întru bucuria Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi întru luminarea darului Preasfântului şi de viaţă făcătorului Duh Sfânt. Amin”.

                                                                                 NEONIL, Arhimandrit şi stareţ al Sfintelor Monastiri Neamţu şi Săcul, 1853, octombrie, 13.

După trei zile, stareţul Neonil, dând tuturor sărutarea cea mai de pe urmă, a trecut cu pace la veşnica odihnă, fiind înmormântat în pridvorul bisericii mari.

Sursa:http://www.sfant.ro