Iubiții mei[1],
cuvântul lui Dumnezeu e o sămânță [σπόρον] [Lc. 8, 11] care rodește, care rodește în orice suflet în care cade. Iar cum însămânțarea grâului se face la noi între 1-10 octombrie[2], a avea azi, 16 octombrie 2016, ca Evanghelie duminicală, Parabola Semănătorului [Lc. 8, 5-15], înseamnă a vedea în relație ogorul semănat cu pământul cel bun [τὴν γῆν τὴν ἀγαθήν] [Lc. 8, 8, BYZ] al inimii.
Căci pentru a avea ogorul semănat e nevoie de oameni, de utilaje și de sămânță bună, roditoare, pe care Dumnezeu să o facă să crească. Așa după cum, pentru a avea inimi bune, inimi duhovnicești, în care cuvântul lui Dumnezeu să rodească, avem Biserica și pe Slujitorii ei, care seamănă cuvântul cel bun în sufletele oamenilor. Căci sufletele noastre, ale tuturor, sunt ogorul unde crește grâul milostivirii lui Dumnezeu, unde cuvântul Lui crește viguros și face spicul mântuirii.
Însă, până la parabola Domnului, avem calupul catehetic, format din 10 întrebări și 10 răspunsuri. Prin care am ajuns la numărul de 40 de răspunsuri catehetice importante pentru toți.
Prima întrebare: De ce a spus Sfântul Apostol Pavlos că trebuie să ne rugăm și cu mintea, nu numai cu duhul [I Cor. 14, 15]?
Mai întâi să traducem I Cor 14, 15, cf. BYZ, pentru ca să știm, în mod concret, ce a spus din punct de vedere literal Sfântul Apostol Pavlos! Căci versetul e următorul: „Așadar, ce este [Τί οὖν ἐστίν]? Ruga-mă-voi [cu] duhul [meu], dar ruga-mă-voi și [cu] mintea [Προσεύξομαι τῷ πνεύματι, προσεύξομαι δὲ καὶ τῷ νοΐ]; cânta-voi [cu] duhul, dar cânta-voi și [cu] mintea [ψαλῶ τῷ πνεύματι, ψαλῶ δὲ καὶ τῷ νοΐ]”. Și prima înțelegere ar fi aceea că rugăciunea cu duhul e altceva decât rugăciunea cu mintea, după cum și cântarea cu duhul e altceva decât cântarea cu mintea. Și că Sfântul Pavlos le preferă pe amândouă și le recomandă pe amândouă tuturor.
Dacă mergem în versetul anterior, în I Cor. 14, 14, găsim scris: „căci dacă am să mă rog [cu] limba [ἐὰν γὰρ προσεύχωμαι γλώσσῃ], duhul meu se roagă [τὸ πνεῦμά μου προσεύχεται], dar mintea mea este fără rod [ὁ δὲ νοῦς μου ἄκαρπός ἐστιν]”. De unde înțelegem că rugăciunea cu limba, adică cu gura, e o rugăciune cu duhul, dar mintea e nelucrătoare atunci, nu gândește înțelegeri teologice, adică e fără de rod duhovnicesc.
Însă care e acea rugăciune cu gura, care să fie în același timp și o rugăciune spusă de duhul nostru, și care să nu însemne gândire și aprofundare teologică? Pentru mine ea esterugăciunea lui Iisus, pe care noi trebuie să o spunem fără gânduri și imagini, și care ne umple duhul nostru de slava lui Dumnezeu, de multă pace și împlinire, în timp ce mintea noastră se bucură fără cuvinte.
Rugăciunea lui Iisus sau una scurtă aidoma ei, nu urmărește reflecția teologică, ci umplerea noastră de har.
Dar când vreau să mă rog și cu mintea mea, înțelegând și aprofundând rugăciunea, atunci mă rog cu rugăciunile cele pline de teologie ale Bisericii. Care, atunci când slujești, te umplu de multă oboseală, pentru că efortul de a le înțelege și de a le aprofunda e mare. Astfel, cel care se roagă cu mintea, iese de la Dumnezeiasca Liturghie obosit, pentru că mintea lui a muncit în continuu să înțeleagă ceea ce citește și slujește. Sau a îmbinat rugăciunea cu mintea cu rugăciunea cu duhul și tot obosit iese de la Slujbă.
A 2-a întrebare: Ce înseamnă cârja episcopală?
După ce candidatul la hirotonia întru Episcop sau ipopsifiul[3] [de la ὑποψήφιος[4]| ipopsifios], cum mai este el numit în Arhieraticonul românesc, a fost hirotonit Episcop, Patriarhul sau Mitropolitul care l-a hirotonit îl îmbracă cu mantia episcopală pe noul Episcop, apoi îi dă în mâna dreaptă cârja arhierească[5].
Iar când îi dă cârja noului hirotonit, el îi spune: „Primește toiagul acesta, ca să păstorești turma lui Hristos cea încredințată ție; și celor ascultători să le fie de la tine toiag de reazem și întărire, iar pentru cei neascultători și nestatornici să-l întrebuințezi pe el, catoiag de deșteptare, toiag de certare”[6].
În limba greacă, textul arată astfel:
L-am preluat din ediția 1891 a Marelui Evhologhion[7], și textul, în traducerea mea, e acesta: „Ia Toiagul, ca să păstorești [pe cea] încredințată ție de Păstorul Hristos! Și celor bineascultători, aceia înăuntru [să stea], sub nuiaua ta, și [să le fie lor] de sprijinire; darcelor neascultători și ușor schimbători, să-l folosești pe el [ca] toiag de înțelegere, toiag de certare”.
Și observăm că această cârja episcopală, oricât ar fi ea de împodobită cu metale scumpe, nu e altceva decât corelativul toiagului ciobănesc, cu care ciobanul își mână oile la păscut.
Pentru că Episcopul este Păstorul oilor celor duhovnicești, adică Păstorul celor credincioși, și, în eparhia sa, Episcopul este sprijinul celor ascultători, dar și cel care îi ceartă spre îndreptare pe cei neascultători și schimbători în firea lor.
Însă, în comparație cu ciobanul de la stână, Episcopul nu își ia la bătaie turma cuvântătoare cu cârja. Canonul al 28-lea apostolic pedepsește cu caterisirea pe Episcopul, Presbiterul sau Diaconul care îi bate pe cei credincioși pentru că păcătuiesc sau îi bate pe necredincioșii care săvârșesc vreo nedreptate[8].
Pentru Episcop, cârja e doar semnul demnității sale de Părinte și de Învățător al Bisericii. După care toți îl cunosc că e Episcop, atunci când slujește în Biserică.
A 3-a întrebare: Ce înseamnă amin, alliluia, ectenie, ecfonis și apolis?
Potrivit Gingrich Greek Lexicon, amin [ἀμὴν] e un cuvânt sintagmatic, transliterat din ebraică în limba greacă, și care se traduce prin: Așa să fie! Căci atunci când noi spunemamin, spunem de fapt că suntem de acord cu cele afirmate liturgic.
Alliluia [ἁλληλουϊά] este un alt cuvânt sintagmatic transliterat în limba greacă din limba ebraică, care înseamnă Lăudați pe Domnul! Și el îndeamnă la cântare, la slujbă, la bucurie liturgică împreună cu Dumnezeu.
Ectenie vine de la substantivul grecesc ἐκτενής [ectenis], care, la rândul lui, se naște din verbul ἐκτείνω [ectino][9], care înseamnă: a întinde[10]. Adică e o rugăciune mai întinsă a clericilor Bisericii. Și de aceea avem ectenie mică[11], ectenie mare[12], ectenie întreită[13],ectenie a cererilor[14] și ectenie a morților[15].
Și aceste ectenii le auziți mereu, la fiecare slujbă, chiar dacă nu știați că ele se numesc astfel. Și toate ecteniile se termină cu un ecfonis, rostit mai tare de către Preot sau Episcop.
Căci ecfonis vine din limba greacă, de la substantivul compus ἐκφώνησις [ecfonisis][16] și înseamnă cu glas. Având sensul: cântat cu voce mai tare, în comparație cu cererile ecteniei.
Pentru ca, la finalul oricărei Slujbe a Bisericii, să avem apolisul[17]. Care vine tot de la un cuvânt grecesc, de la ἀπόλυσις [apolisis][18] și înseamnă eliberare, plecare, pentru că credincioșii sunt lăsați să plece la caselor lor după terminarea slujbei.
A 4-a întrebare: Ce înseamnă că ne-am făcut părtași Sfintelor Taine?
Cu referire la prima rugăciune de după împărtășire. Unde, în limba greacă, se spune: „Mulțumesc Ție, Doamne, Dumnezeul meu, că nu m-ai lepădat pe mine, păcătosul [Ευχαριστώ Σοι, Κύριε ο Θεός μου, ότι ουκ απώσω με τον αμαρτωλόν], ci părtaș a fi Sfintelor Tale pe mine m-ai învrednicit [αλλά κοινωνόν με γενέσθαι των Αγιασμάτων Σου κατηξίωσας]”[19].
Traducerea românească e aproape identică, în afară de faptul că a subliniat că Sfintele…sunt Taine și a rezultat: „ci părtaș Sfintelor Tale Taine m-ai învrednicit a fi”[20].
Însă părtaș [κοινωνόν] vine de la verbul κοινωνέω [chinoneo], care înseamnă a te împărtăși[21]. Și dacă noi ne împărtășim cu Domnul euharistic, și mâncăm Trupul și Sângele Lui, atunci ne unim interior cu El, ne facem una cu El, pentru că El locuiește în noi și noi suntem uniți, în adâncul ființei noastre, cu El.
Așadar, a fi părtaș Sfintelor lui Dumnezeu sau Trupului și Sângelui Său cele euharistice, înseamnă a ne uni cu Domnul și a simți faptul că suntem una cu El, pentru că El ne umple cu slava Lui cea dumnezeiască prin împărtășirea cu El și ne curățește și ne înnoiește și ne sfințește pe noi, iertându-ne nouă păcatele noastre și dându-ne interior arvuna moștenirii Sale. Adică încredințarea de faptul că, dacă vom rămâne, ca acum, după ce ne împărtășim, în slava Lui, vom fi împreună moștenitori cu El ai Împărăției Sale. Căci Domnul ne uneștecu El pentru ca să fim veșnic împreună cu El.
A 5-a întrebare: De ce se închid ușile împărătești și dvera după „Să-I mulțumim Domnului [Εὐχαριστήσωμεν τῷ Κυρίῳ]![22]”?
Dvera[23] e perdeaua de deasupra ușilor împărătești, adică de deasupra acestor uși centrale ale altarului, care sunt în spatele meu. Și ușile și perdeaua se închid înainte desfințirea Cinstitelor Daruri, pentru că e adânc de taină ceea ce se petrece atunci. Credincioșii, de dincolo de altar, trebuie să se roage la unison cu Slujitorii altarului, pentru că aceștia din urmă se roagă Domnului pentru ca să preschimbe Pâinea și Vinul nostru în Trupul și în Sângele Lui cele preadumnezeiești.
Și s-a găsit de cuviință ca întreaga rugăciune pentru sfințirea Darurilor euharistice să fie o taină pentru cei credincioși, un lucru acoperit, pe care doar ierarhia bisericească îl trăiește, pentru ca să nu ne apropiem de Sfânta Euharistie cu îndrăzneală păcătoasă, ci cu smerenie multă și cu umilință duhovnicească.
Și chiar la Paști, când ușile rămân deschise la Liturghie, și apoi în Săptămâna Luminată, Preotul se roagă cu spatele la credincioși și cu fața la Domnul, ca întotdeauna, acoperind astfel taina Dumnezeieștii Euharistii, și arătând totodată că atât credincioșii, cât și Slujitorii altarului, sunt îndreptați către Domnul și nu unii către alții. Căci numai întru El suntemîmpreună și ne înțelegem ca împreună-slujitori și împreună-părtași la împărtășirea cu El.
Așadar, ele se închid, pentru ca să ne spună tuturor că sunt mari și sfinte acele minute, când așteptăm ca Domnul să vină la noi, pe Sfânta Masă. Și că atunci, altarul devine cerullui Dumnezeu, pentru că Fiul lui Dumnezeu Se pogoară pe Masa altarului ca Mâncare și Băutură dumnezeiești. Și dacă altarul devine cer și cerul se pogoară pe pământ, cum să fie simplu de înțeles și de văzut o asemenea mare taină?
A 6-a întrebare: Există oameni fără conștiință?
Cuvântul conștiință e un cuvânt scriptural, adică apare în Scriptură. În limba greacă, conștiința e συνείδησις [sinidisis]. Care este un substantiv compus, format din cu + știință/ înțelegere. Pentru că conștiința e cea care ne înștiințează interior despre ceea ce e bine și ceea ce e rău.
În ediția BYZ a Noului Testament, forma συνείδησις, la N. sg., apare de 3 ori: la I Cor. 8, 7, la I Cor. 8, 10 și la Tit 1, 15. Adică în scrierile Sfântului Apostol Pavlos.
Forma de Ac. sg., συνείδησιν, apare de 16 ori în BYZ: F. Ap. 24, 16; Rom. 13, 5; I Cor. 8, 12, I Cor. 10, 25; I Cor. 10, 27; I Cor. 10, 28; I Cor. 10, 29; II Cor. 4, 2; I Tim. 1, 19; I Tim. 4, 2; Evr. 9, 9; Evr. 9, 14; Evr. 10, 2; Evr. 13, 8; I Petr. 2, 19; I Petr. 3, 16. Adică odată la Sfântul Lucas, de 13 ori la Sfântul Pavlos și de două ori la Sfântul Petros.
Forma de G. sg., συνειδήσεως, apare de 8 ori în BYZ[24], însă prima apariție noutestamentară a cuvântului e cea din In. 8, 9. Unde se spune: „Iar ei, auzind [aceasta], și [fiind] mustrați de către conștiința [lor], au ieșit unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni; și a rămas numai Iisus și femeia fiind în mijloc” [BYZ]. Loc evanghelic din care observăm că toți cei care doreau să o omoare pe femeia adulteră, s-au simțit vinovați, adicăpăcătoși. De aceea nimeni nu a îndrăznit să o lovească cu pietre.
Însă, mai întâi de toate, Evanghelia atestă conștiința ca realitate duhovnicească în om, atâta timp cât ea detectează adevărul interior al oamenilor.
Vorbind despre conștiință, Sfântul Pavlos ne spune că trebuie să ne supunem legilor statului pentru conștiință [διὰ τὴν συνείδησιν] [Rom. 13, 5]. Pentru conștiința noastră. Pentru ca în I Cor. 8, 12, să pună conștiința în relație cu aproapele nostru și să ne spună că, dacă păcătuim împotriva fraților noștri, le lovim conștiința lor, și ducându-i pe ei în ispită, noi păcătuim împotriva lui Hristos, a Domnului nostru. Iar din aceste 3 locuri scripturale pe care le-am citat, observăm că toți oamenii au conștiință.
Iar Sfântul Pavlos, vorbindu-i Sfântului Timoteos, îi spune, că cei care leapădă credința șiconștiința cea bună, au naufragiat pe lângă credință [I Tim. 1, 19]. Adică s-au pierdut.
De aceea, uneori, unii pot să pară oameni „fără conștiință”. Însă insensibilitatea lor morală nu se datorează faptului că nu ar avea conștiință, ci se datorează multei lor păcătuiri, prin care nu țin cont de ce le spune Dumnezeu prin conștiința lor. Pe scurt: toți oamenii au conștiință, numai că nu toți au conștiință bună. Adică nu toți ascultă de conștiința lor, pentru că au căzut din credință și trăiesc în mod păcătos.
Iar problema conștiinței în Scriptură și la Sfinții Părinți trebuie aprofundată și mai mult, pentru că e o problemă vastă. Se poate face o teză de doctorat pe această porțiune de cercetare. Eu aș recomanda cu multă căldură un astfel de subiect.
A 7-a întrebare: Cum trebuie să fie nașii ortodocși?
O întrebare cu referire la nașii de la Botez și de la Nuntă.
Și aș pleca în răspunsul meu de la canonul al 2-lea de la Sinodul al VII-lea Ecumenic, unde se vorbește despre statutul de învățător al Episcopului.
Căci în acest canon se cere celui care vrea să fie hirotonit Episcop a cunoaște toată Psaltirea [πάντως τὸν Ψαλτῆρα γινώσκειν], pentru ca, pe baza Psaltirii, să învețe și pe clerul său[25], adică pe Preoții și pe Diaconii de sub ascultarea sa. Totodată, viitorul Episcop trebuie să cunoască Sfintele canoane [τούς Ἱεροὺς κανόνας], Sfânta Evanghelie [Ἅγιον Εὐαγγέλιον], Dumnezeiescul Apostol [τοῦ Θείου Ἀποστόλου] și toată Dumnezeiasca Scriptură [καὶ πᾶσαν τὴν Θείαν Γραφήν], trăind după poruncile dumnezeiești și învățând astfel poporul său[26], al eparhiei sale.
De ce am citat acest canon cu referire la vocația Episcopului de Învățător al eparhiei sale? Pentru că relația dintre nașii ortodocși și finii lor e una învățătorească, duhovnicească. Rolul nașilor în viața finilor lor e acela de repere duhovnicești. Nașii sunt niște duhovnici fără hirotonie ai finilor lor, care trebuie să îi învețe teologia și viața Bisericii. Cu ei trebuie să se sfătuiască în toate, pentru că, prin înrudirea spirituală a nășiei, nașii au devenit părinții duhovnicești ai finilor lor. Iar tot ceea ce face Episcopul pentru eparhia lui trebuie să facă nașii pentru finii lor: să fie învățătorii și teologii și îndrumătorii pe calea mântuirii ai finilor lor.
Astfel, înțelegem distanța dintre cine sunt nașii de la Botez și de la Nuntă…și cine ar trebui ei să fie. Căci nașii ortodocși ar trebui să fie niște oameni sfinți, copleșitoare repere teologice și morale, profunzi trăitori ai vieții ortodoxe.
A 8-a întrebare: De ce unii oameni se consideră defecți?
Întrebarea a pornit de la o melodie a Deliei Matache[27]. Unde, în finalul refrenului, ea spune că se simte „defectă”. Și mi-am adus aminte de imensele complexe ale oamenilor pentru faptul cum arată, pentru anumite handicapuri genetice pe care le au sau pentru handicapurile pe care le dobândesc în accidente. Și întrebarea e: cine ne naște defecți?
Iar răspunsul e unul teologic. La care ajungem pas cu pas, dacă ne întrebăm despreoriginea celor două elemente ale ontologiei umane: sufletul și trupul. Cine creează sufletul? Dumnezeu. Și El îl creează fără păcat și fără defect. Cine ne creează trupul? Părinții noștri dimpreună cu Dumnezeu.
Iar sufletul e zidit de Dumnezeu în clipa zămislirii omului, sufletul și trupul fiind unite de Dumnezeu în mod tainic, pentru a fi un om nou, care nu a mai existat pe pământ, și pentru a avea împreună un început și un parcurs existențial comun.
Unde apare defectul, handicapul congenital, dacă sufletul nu are defecte? În trup. Pentru că Dumnezeu conlucrează cu părinții la zidirea noului trup, dar El nu înlocuie aportul lor seminal. Și astfel, dacă în mod genetic avem o boală, am primit-o de la părinți, din trupul lor, și nu de la Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu nu a creat bolile, pentru că ele sunt urmări ale păcatului.
De unde învățăm noi patimile? De la părinți și din mediul în care trăim. Iar patimile sufletești, alături de handicapurile fizice, sunt moștenirea neagră primită de la părinți și de la cei pe lângă care noi trăim. Atunci, de ce ne simțim defecți unii dintre noi? Pentru că păcatele și consecințele lor cele pline de moarte sunt cele care ne fac să nu ne simțim bine.
A 9-a întrebare: De ce ne plictisim la Biserică?
Doamna Preoteasă și-a amintit că a auzit două femei vorbind despre Slujba de la Biserică. Și una îi spunea celeilalte: „Ce mult a ținut Slujba la Biserică! A ținut o oră și jumate. Ne plictisisem acolo”. Nu știu despre ce Slujbă era vorba…dar unii oamenii se plictisesc la Biserică, pentru că nu înțeleg ce se petrece aici. Și nu înțeleg ce se petrece, pentru că nu îi interesează Biserica. Căci atunci când vrei să te angajezi undeva, deși nu știi cum e…înăuntru, întrebi încolo și încoace pe cei care deja lucrează în firma respectivă. Iar când vrei să dai examen pentru carnetul de mașină, deși nu îți place să înveți, deși sunt multe semne de învățat, le înveți pentru ca…să fii propriu examenului și să poți să-ți conduci mașina, pe care ți-ai luat-o și să nu intri cu ea în primul zid pe care îl întâlnești.
Tot la fel, nu poți să înțelegi ce se face și ce se spune la Biserică, dacă nu vrei să citești nimic despre viața Bisericii. Căci chiar și dacă nu crezi în Dumnezeu, poți veni la Biserică cu ceva citiri la activ, cu lecțiile învățate, pentru ca să înțelegi câte ceva din ce se petrece înăuntrul Bisericii.
Însă când „te plictisește” viața Bisericii, de fapt te depășește cu mult. Pentru că aici, la Biserică, nu există lucruri „plictisitoare”, nu există lucruri „prostești”, nu există lucruri „fără sens”, ci doar lucruri care depășesc mintea noastră și viața noastră mică, lipsită de duhovnicie.
Pentru că viața Bisericii e plină de învățături și de lucruri dumnezeiești, ea e plină de slava lui Dumnezeu, de prezența Lui cu noi, și ea este pentru Sfinți, pentru oameni plini de teologie și de curăție și nu pentru oameni care vin la Biserică…doar pentru ca să plece cât mai repede acasă.
De aceea, pentru cei care cred în Dumnezeu și se nevoiesc continuu să își sfințească viața, Biserica e cea mai mare bucurie și împlinire și desăvârșire a omului și a lumii întregi. Pentru că Biserica e viața lui Dumnezeu cu oamenii, în care El ne ajută să ne sfințim și să ne îndumnezeim și să învățăm cum să fim cu Dumnezeu pentru toți vecii.
Însă când nu vii la Biserică pentru ca să afli, pentru ca să te curățești, pentru ca să te pocăiești, Biserica și Slujbele ei ți se par „o pierdere de timp”. Numai că tu ai acest sentiment tocmai pentru că ești un om păcătos. Un om care nu vezi și nici nu admiri lucrurile care te depășesc. Adică ești prea mic pentru minunea imensă a vieții Bisericii. Și pentru ca să o înțelegi, trebuie să te faci mic, să te smerești, pentru ca să vezi măreția fără seamăn a prezenței lui Dumnezeu în Biserica Sa și în întreaga lume.
A 10-a întrebare: De ce ne închinăm adesea?
Pentru ca să ne umplem mereu de puterea dumnezeiască a Sfintei Cruci. Să ne umplem de harul dumnezeiesc, de care fug și se cutremură demonii, acei demoni a căror robie asupra oamenilor a fost stricată și noi am ieșit din ea, prin moartea Domnului pe Cruce și prin coborârea Lui în Iad.
Căci Sfântul Vasilios cel Mare, în canonul al 91-lea, în care vorbește despre „Tradiția Apostolilor dată nouă în taină [τῶν Ἀποστόλων Παραδόσεως διαδοθέντα ἡμῖν ἐν μυστηρίῳ]”[28], amintește faptul că însemnarea în chipul Crucii, rugăciunea cu fața spre răsărit și cuvintele epiclezei Liturghiei celei Dumnezeiești sunt predate Bisericii de Sfinții Apostoli[29] și că ele fac parte din Tradiția apostolică.
Iar semnul Sfintei Cruci e semnul distinctiv al ortodocșilor din întreaga lume. Și noi ne închinăm adesea pentru că avem nevoie de puterea Crucii Domnului în lupta noastră cu patimile.
Prin însemnarea trupului nostru cu Dumnezeiasca Lui Cruce, noi mărturisim tuturor că mântuirea noastră s-a făcut prin Patimile Lui cele preacurate, dar că Crucea e cea care ne umple de Învierea Lui, de slava Învierii Sale.
Așadar, dacă ne închinăm Lui, ne închinăm pentru că reactualizăm în noi drumul spre moartea și învierea cu Domnul, pentru ca, dimpreună cu El, să ne înălțăm la cele de sus, în Împărăția Sa.
Semnul Sfintei Cruci e o continuă reactualizare a Botezului nostru, adică a morții și a învierii mistice cu Domnul, dar, în același timp, el este o continuă epicleză interioară, în cadrul căreia primim slava Lui, care ne întărește în eforturile noastre ascetice.
Și astfel am ajuns, cu harul lui Dumnezeu, la numărul de 40 de răspunsuri catehetice. Pentru că Biserica are răspunsuri la toate întrebările vieții noastre, prin luminarea lui Dumnezeu, de la Care vine toată înțelegerea și curata bucurie a vieții creștine, numai că noi trebuie să ne facem vrednici de a înțelege teologia și experiența ei cea îndumnezeitoare. Și, pentru a ne învrednici să înțelegem învățătura Bisericii, trebuie să ne nevoim să cunoaștem, să traducem, să aprofundăm, să ne curățim continuu de patimi.
Însă, așa cum spuneam și altă dată, înțelegerea duhovnicească e pe măsura luminării lui Dumnezeu, iar un text al Scripturii, înțeles duhovnicește, poate avea multiple explicații duhovnicești. De aceea, dacă veți citi mai multe comentarii patristice la un text al Scripturii și veți vedea că unul zice una, altul zice alta, iar al 3-lea pare să îi nege pe cei doi de dinainte, trebuie să știți că toți Sfinții Părinți au dreptate.
De ce? Pentru că fiecare vorbește pe măsura vieții sale duhovnicești, pe măsura cunoașterii sale teologice și pe măsura sfințeniei sale. Însă noi trebuie să punem comentariile lor la un loc și să nu desconsiderăm pe niciunul, pentru că și Sfântul Ioannis Hrisostomos are dreptate și Sfântul Ieronimos Mărturisitorul are dreptate și Sfântul Maximos Mărturisitorul are dreptate când spun una sau alta despre un text al Scripturii, pentru că fiecare vorbește de la înălțimea vieții și a cunoașterii și a experienței sale teologico-duhovnicești. Și așa înțelegem și noi lucrurile: pe măsura noastră și nu la nivelul lor, al Sfinților Lui.
Însă, cine are înfumurarea să creadă că înțelege ceea ce citește „aidoma” Sfinților lui Dumnezeu, acela nu va învăța nimic mântuitor, nimic cu smerenie, nimic cu pace și cu bucurie dumnezeiască în suflet, nici de la Sfinții Lui și nici de la Slujitorii Bisericii lui Dumnezeu. Pentru că el e prea plin de sine…și nu acceptă faptul de a învăța, de la toți cei care cunosc pe Dumnezeu, cele ale lui Dumnezeu.
Însă cel care dorește să învețe, de la toți cei care Îl cunosc pe Dumnezeu, cele ale lui Dumnezeu, e mereu avid de înțelegerile duhovnicești, de răspunsurile teologice, de înțelegerea profețiilor și a minunilor Lui, de înțelegerea oamenilor Lui.
Pentru că teologia se află în oamenii lui Dumnezeu, e una cu viața lor. Iar fiecareactualizează în sine întreaga învățătură, experiență, istorie și Tradiție a Bisericii, în măsura în care le cunoaște și se lasă personalizat de ele.
Ce avem însă în Evanghelia de azi? Avem o parabolă fără cifru [Lc. 8, 5-8], niște Ucenici care Îl întreabă pe Domnul despre parabolă [Lc. 8, 9], El le dă o explicație Apostolilor Lui despre cine trebuie să cunoască „tainele Împărăției lui Dumnezeu [τὰ μυστήρια τῆς Βασιλείας τοῦ Θεου]” [Lc. 8, 10], după care El deschide parabola pentru Apostoli, după cum ai deschide cifrul unui seif, și le spune ce vorbise în mod criptic, tainic, în parabola Sa [Lc. 8, 11-15].
Putea Domnul să lase parabola neexplicată? Putea! El are mai multe parabole neexplicate în Evanghelii și nespus de multe locuri mistice, tainice, profunde în Scriptură, lăsate în mod expre astfel. Iar dacă te dai mare la apă mică, adică lași să-ți vorbească gura vrute și nevrute…fără să fii luminat de Dumnezeu cu privire la acele lucruri, oamenii duhovnicești vor vedea că ești un papagal, că ești un impostor, că ești un neluminat de Dumnezeu în cele de taină ale Sale.
Pentru că cele mistice ale lui Dumnezeu sunt înțelese numai din interior. Numai din relația cu El. Numai prin revelarea și luminarea Lui, în Biserica Sa.
Tocmai de aceea El a lăsat multe locuri grele, acoperite, multe taine neexplicate, multe fraze care par scrise „anapoda”, părute „nonconcordanțe” în Scriptură, vedenii, parabole, sintagme și cuvinte fără nicio lămurire, fără nicio introducere, fără nicio explicație…pentru că: „Vouă v-a fost dat să cunoașteți tainele Împărăției lui Dumnezeu [Ὑμῖν δέδοται γνῶναι τὰ μυστήρια τῆς Βασιλείας τοῦ Θεου]” [Lc. 8, 10, BYZ].
Vouă care? Celor care vă nevoiți să vă sfințiți viața, pentru ca să vă faceți propriicunoașterii celei preadumnezeiești a lui Dumnezeu. Căci Sfinții Apostoli, într-o înțelegere duhovnicească, nu îi reprezintă aici pe cei „privilegiați” în materie de cunoaștere teologică, ci pe cei care se nevoiesc zilnic pentru a se curăți de patimi și pentru a fi proprii revelării și luminării lor de către Dumnezeu.
„Vouă, celor care vă nevoiți zilnic, din răsputeri, pentru a Mă cunoaște și pentru a Mă iubi pe Mine prin toată viața voastră”, ne spune Domnul, „vouă vă voi da să cunoașteți cele dumnezeiești! Pe când celorlalți le vorbesc în parabole [ἐν παραβολαῖς] [Lc. 8, 10] tot timpul, toată viața lor, pentru „ca văzând să nu vadă, și auzind să nu înțeleagă [ἵνα βλέποντες μὴ βλέπωσιν, καὶ ἀκούοντες μὴ συνιῶσιν]” [Lc. 8, 10, BYZ].
De ce face acest lucru Domnul cu ceilalți, cu cei care nu vor să își sfințească viața continuu, pentru a se face proprii cunoașterii Lui? Pentru că asta e răsplata cea dreaptă a lui Dumnezeu pentru cei care vor să cunoască teologie…fără să transpire pentru cunoaștere și fără să Îl iubească pe Cel care ne dăruie întreaga cunoaștere.
Pedeapsa Domnului pentru toți diletanții din spațiul teologic sau care cochetează cu el, care confundă cunoașterea cu citirea și experiența mistică cu mimarea ei, pedeapsa Lui pentru toți membrii Bisericii care cred că teologia e „ușoară” și o înțelege „orice babă” care vine la Slujbe e aceasta: nevederea Lui și necunoașterea Lui.
Căci nu înțelegem parabolele, tainele, lucrurile părut „anacronice” ale Scripturii și ale Părinților Bisericii nu pentru că, în primul rând, nu avem instrumente teologice, adică cărți teologice la îndemână și nu cunoaștem limbile în care au fost scrise acele cărți, ci pentru cănu avem curăție și sfințenie interioară pentru a le citi și pentru a le înțelege. Căci fără sfințenie, poți avea toate cărțile la îndemână, toate dicționarele, toate explicațiile necesare și cu toate acestea…să nu înțelegi nimic, pentru că nu vezi sensul profund al celor spuse.
Aici însă, în această parabolă, Domnule le dă cifrul, le-o explică. De ce? Pentru ca Dumnezeieștii Apostoli să înțeleagă nevoia continuă de a trece de la literă la Duhul Evangheliei, la înțelegerea duhovnicească a celor spuse de Domnul.
Și pe cât de simplă și de concisă a fost explicația Domnului la această parabolă, la fel de simplă și de concisă e și luminarea Lui pentru noi la un loc greu al Scripturii.
Începând explicația parabolei în Lc. 8, 11, Domnul ne-a spus că sămânța Semănătorului ecuvântul Lui. Adică cuvântul propovăduirii Sale.
Însă cuvintele parabolei nu sunt deloc complicate. Parabola ne vorbește de un semănător, de semințe, de o cale, de păsări, de piatră, de spini și despre un pământ bun, în care sămânța a rodit. Cu alte cuvinte ne vorbește despre lucruri comune, banale, știute de toți. Și oricine dintre noi ar putea să spună o astfel de poveste agrară, dacă a văzut cum se seamănă ogoarele.
Însă cuvintele parabolei sunt simple, banale, cunoscute de către toți, adică literalitateaparabolei, însă înțelesul ei, înțelesul ei duhovnicesc mută însămânțarea de toamnă într-un cadru universal, în viața oamenilor, pentru că semințele care cad în diverse locuri cad în sufletele oamenilor, iar grâul care crește în sufletul nostru e mântuirea noastră, e sfințirea noastră, prin care intrăm în Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că finalitatea teologiei estemoștenirea Împărăției lui Dumnezeu.
Cuvintele sunt banale, sunt uzuale, dar înțelesurile lor sunt dumnezeiești. Pentru că cuvântul lui Dumnezeu, sămânța Lui, în aparență e o informație pe care o primești, pe care o stochezi în tine, pentru că o primești pe cale lingvistică, prin cuvânt, dar înțelesul cuvântului e dumnezeiesc, ne duce în Rai, ne duce la Dumnezeu, pentru că ne spune pe cele de taină ale lui Dumnezeu.
Și așa cum Domnul S-a smerit pe Sine până la a lua trupul nostru și a fi printre noi, tot la fel El S-a smerit pe Sine și a pus în cuvintele noastre cuvintele Lui cele dumnezeiești și le-a făcut foc dumnezeiesc, care aprinde sufletele și trupurile noastre cu iubirea Lui.
Pentru că chenoza întrupării Sale se prelungește în chenoza propovăduirii Lui. El părea numai om multora, dar era Dumnezeu și om, după cum cuvintele și predicarea Lui păreau ale unui om, dar ele erau ale lui Dumnezeu întrupat. Și prin aceasta, oamenii puteau să Îl atingă și să I se închine lui Dumnezeu, dar au îndrăznit și să Îl scuipe și să Îl pălmuiască și să Îl batjocorească și să…Îl omoare pe Domnul slavei. De ce? Pentru că El era accesibilpentru ei, era printre ei, datorită marii Lui iubiri față de noi, și de aceea, necunoscându-L, puteau să își permită să Îl desconsidere. Iar acum, când El e de-a dreapta Tatălui, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, când El e Fiul lui Dumnezeu întrupat înălțat întru slava Lui, oamenii se pot comporta la fel față de El: unii Îl pot adora și pot trăi și muri doar pentru El, pe când alții Îl pot minimaliza și desconsidera. Însă cei care ar dori azi…să Îi tragă o palmă sau să Îl scuipe în față pe Dumnezeu…nu Îl mai pot atinge, pentru că El nu mai e la îndemâna tuturor, și de aceea se răzbună pe Biserica Lui, pe Icoanele Lui, pe Scriptura Lui, pe Slujitorii Lui.
În Viețile Sfinților, în ediția românească, pe 11 octombrie e pomenită o minune a Domnului…petrecută în cadrul unei batjocoriri a Sfintei Lui Icoane[30]. Evenimentul s-a petrecut în Beirut, în capitala Libanului de azi[31]. Unde evreii din Beirut (nu ni se spune secolul în care s-a petrecut minunea), găsind o Sfântă Icoană a Domnului, au vrut să Îl batjocorească pe Domnul Cel iconizat, așa după cum au făcut „părinții lor” în vechime[32].
Și astfel…evreii au scuipat Sfânta Icoană, au lovit chipul Lui iconizat, i-au bătut piroane în mâini și în picioarele Sale iconizate, i-au dat oțet să bea…după care au străpuns coasta Lui cu sulița…
Dar când au străpuns cu sulița coasta Lui…din Sfânta Icoană a Domnului astfel batjocorită, spre mântuirea lor, a batjocoritorilor lui Mașiah, nu a ieșit foc pentru ca să-i nimicească, așa după cum meritau…ci „a început a curge sânge și apă. Și frică mare i-a cuprins pe toți evreii care au văzut această preamărită minune”[33]. Însă minunea doar i-a înspăimântat și nu i-a convertit! Și după cum au făcut evreii în mai toată istoria lor, au pus la încercaresângele și apa curse din coasta Lui, a Celui iconizat, pe care le-au strâns întru-un vas…vasul umplându-se.
Și ce au făcut? Au adus un olog și ologul s-a vindecat, după ce a fost stropit cu sângele și cu apa curse din Dumnezeiasca Icoană. Apoi au adus orbi, demonizați, a auzit cetatea de minune și au venit acolo cu slăbănogii și uscații lor și toți s-au vindecat. Și atunci „tot poporul evreiesc care era acolo a crezut în Domnul nostru Iisus Hristos și, căzând înaintea Icoanei Lui, au strigat cu lacrimi, zicând: <Mărire Ție, Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, că faci minuni ca acestea! Mărire Ție, Hristoase, că și noi, deși părinții noștri Te-au răstignit, credem în Tine! Deci primește-ne pe noi care credem în Tine, Stăpâne>”[34]. După care au fost botezați cu toții de Episcopul cetății, dimpreună cu femeile și copiii lor, iar școala lor a transformată în Biserică[35].
Însă hule la adresa lui Dumnezeu și a Bisericii Sale se spun pe fiecare zi și se fac păcate grele, înfiorătoare, prin batjocorirea Bisericilor, a cărților de cult, a Sfintelor Icoane și a sfințiților Slujitori ai Bisericii. Iar Domnul nu răspunde adesea nici cu pedepse, nici cu minuni în fața batjocoritorilor Lui…pentru ca pedeapsa lor veșnică să fie și mai mare.
Așa că, dacă vă luați la ceartă cu Dumnezeu, dacă Îl batjocoriți, dacă vă credeți „mai dumnezei” decât El…și nu vi se întâmplă nimic imediat, trebuie să țineți minte acest lucru: pedeapsa Lui este înfricoșătoare! Pedeapsa Lui e chin veșnic! Pedeapsa Lui va fi incredibil de mare pentru voi!
Iar dacă nu sunteți certați deloc când păcătuiți, e pentru că sunteți fii nelegitimi [νόθοι] [Evr. 12, 8, BYZ]! Pentru că El îi ceartă mereu pe ai Lui spre îndreptarea lor.
…Și ne întoarcem la parabolă pentru a o interpreta duhovnicește!
– Însă de ce trebuie, Părinte, să o mai interpretați duhovnicește, dacă Însuși Domnul a interpretat-o astfel?
– Pentru a dovedi faptul că, tot prin luminarea lui Dumnezeu, tot de la El, putem să primim și o altă înțelegere a parabolei Lui. Și că mai multe înțelegeri ale aceleiași parabole nu înseamnă nicidecum o desconsiderare a exegezelor deja existente în Tradiție, ci o subliniere a bogăției nesfârșite de interpretări duhovnicești pe care o dețin în mod criptic parabolele Domnului.
Care e luminarea lui Dumnezeu pentru mine referitoare la Parabola Semănătorului? Aceasta, care urmează! Și anume, că Dumnezeul treimic este Semănătorul [ὁ Σπείρων], Care seamănă în ogorul sufletesc și trupesc al Bisericii, în ființa noastră, iar sămânța Lui[τὸν σπόρον Αὐτοῦ] e slava Sa cea dumnezeiască și veșnică [Lc. 8, 5].
Iar slava Lui o primim cu toții la Botez, toți creștinii ortodocși, atunci când suntem botezați, mirunși și uniți mistic cu Domnul prin împărtășirea euharistică cu El. Adică slava Lui e sămânța Lui spre viață veșnică pentru toți cei credincioși și nu doar pentru „anumiți credincioși” din Biserică. Și El dă sămânța tuturor, pentru că toți suntem chemați la asemănarea cu Dumnezeu, adică la sfințenie.
Tocmai de aceea El dorește ca slava Lui să cadă pe pământ bun și să crească în om și să îl îndumnezeiască pe om, pentru ca, prin propovăduirea și viața lui, Biserica să strângă „rod însutit [καρπὸν ἑκατονταπλασίονα]” [Lc. 8, 8] de pe urma sfințirii unuia dintre credincioșii săi.
Și observăm cu toții ce se petrece când cineva e Sfânt: el lasă în urmă cărți sfinte, o viață sfântă, o mare operă ctitoricească, mulți oameni convertiți și crescuți de către el, Sfinte Moaște, Sfinte Icoane, o nouă slujbă aghiologică, o nouă pomenire liturgică. De la un Sfânt…se aprinde foc dumnezeiesc în mulți și Biserica se înmulțește, se extinde, se înrădăcinează în și mai mulți oameni. Pentru că slava lui Dumnezeu din el se extinde și la alții, care îl cunosc, care îl citesc, care se închină Sfintelor lui Moaște, care se închină Sfintelor sale Icoane.
Cine e pământul bun? Sfântul plin de vederi și de luminări dumnezeiești. Sfântul plin de daruri dumnezeiești, de harisme nenumărate.
Pentru că slava lui Dumnezeu primită la Botez este lumina dumnezeiască în care vedemcele ale lui Dumnezeu și înțelegem cărțile Lui. Dar pentru ca slava Lui să devină vedere și luminare sfântă pentru noi, noi înșine trebuie să ne facem biserici vii, duhovnicești ale lui Dumnezeu, prin curățirea noastră de patimi.
Și când ortodoxul se curățește cu adevărat de patimi și nu în mod închipuit, fără de veste …Dumnezeu îi iese înainte cu lumina Lui și i Se face cunoscut pe Sine, pentru ca să îl învăpăieze în dragostea lui pentru Sine. Căci rolul primei vederi extatice din viața noastră este acela de a ne încredința despre existența lui Dumnezeu și pentru a ne chema, în mod personal, la comuniunea veșnică cu Sine.
Și prima vedere extatică a lui Dumnezeu înseamnă începutul iluminării noastre duhovnicești. Adică al învățării noastre de către Dumnezeu. Pentru că învățarea Lui are un început, dar nu mai are un sfârșit, fiindcă ea va fi veșnică. Pentru că Dumnezeu în mod veșnic ne va învăța cele ale Lui, fără ca să le epuizeze vreodată.
Iar cele 3 situații descrise de Domnul: 1. căderea lângă cale, 2. căderea pe piatră și 3. căderea între spini [Lc. 8, 5-7] desemnează 3 pericole ale vieții noastre duhovnicești de după primele experiențe mistice din viața noastră.
Căci prima vedere dumnezeiască a Lui e pentru râvna noastră plină de dragoste ca să-L cunoaștem pe El, pentru care ne și nevoim să ne curățim de patimi. Și El ne iese în față, imediat, ca și fiului celui care se pocăia, și ne îmbrățișează cu slava Lui, în mod extatic.
Dar când ajungem să Îl cunoaștem pe El așa cum este El în slava Lui, când viața duhovnicească începe să fie viața noastră datorită vederii Sale și a evlaviei și a cunoașterii care începe să vină în noi, demonii încep o luptă nebunească cu noi, pe viață și pe moarte. Și pentru ca să ne facă să ne îndoim de noua noastră viață, de viață duhovnicească abia sădită în noi, de viața noastră duhovnicească conștientă și de prezența Lui în noi, ei utilizează multe tertipuri, multe viclenii.
Și, mai întâi de toate, ei ne fac să cădem lângă cale, adică să păcătuim în chip și fel. Iar dacă păcătuim cu un păcat anume, ei maximalizează păcatul în noi, și ne fac să cădem pe piatră, adică într-o simțire cruntă a căderii noastre, în care să ne îndoim de…mila lui Dumnezeu. Iar dacă suntem încă neîntăriți în viața duhovnicească, demonii pot să ne facă să credem că răceala adusă de ei în noi, prin păcat, deznădejdea, ariditatea sufletească, urâtul sufletesc sunt profunde în noi și nu mai putem scăpa de ele.
Dar stările demonice post-păcat sunt simple grimase ale demonilor în noi, care trec imediat, care se duc ca norii zburători, dacă noi ne recunoaștem păcatul, dacă ne lăsămconduși de Dumnezeu în pocăință, dacă ne spovedim în scurt timp și dacă ne unim cu Domnul în mod euharistic și în rugăciune și în iubirea pentru oameni.
Piatra păcatului, răceala păcatului, deznădejdea și urâtul aduse de el, nu trebuie să se înrădăcineze în noi! Ci, din prima clipă a păcătuirii, trebuie să înceapă și pocăința noastră senină, încrezătoare în Dumnezeu, care nu trebuie să ne închidă inima și să scoată afară slava lui Dumnezeu, ci trebuie să ne deschidă mereu spre slava Lui. Pentru că viața duhovnicească e viața în simțirea continuă, interioară, a slavei Lui. Iar păcatul de piatră, rece, lugubru, vrea să strice în noi bucuria, pacea, frumusețea continuă a slavei Lui.
Care e al 3-lea pericol? Ca, după ce înveți cum să te lupți cu ispita, după ce înveți să nu mai faci din păcat un capăt de țară, ci să îl tratezi, cu răceală, ca pe o cădere scurtă din relația cu Dumnezeu…să îți iei multe îndatoriri familiale, bisericești, preoțești, administrative pe cap…și să fii ca între spini. Căci munca epuizantă și grijile numeroase sunt spinii cei mai perfizi în viața duhovnicească, care vor să o înăbușe.
Iar dacă nu avem multe îndatoriri, dacă suntem necăsătoriți sau suntem monahi sau credincioși mireni cu serviciul nostru, spinii din viața noastră duhovnicească suntabsorbirea noastră de către ispite, de către gânduri rele, de visele pe care le avem, de către șicanele de tot felul ale demonilor și nu de relația interioară cu Dumnezeu și de rezultatele concrete ale vieții duhovnicești.
Pentru că viața duhovnicească e viața continuă cu Dumnezeu. Adică și când dormi și când ești treaz și când mănânci și când scrii și când slujești și când ajuți pe cineva. Iar viața duhovnicească reală are roade reale și nu se pierde în visări, nu se înspăimântă de demoni și de cursele și lamentările lor, nu se îngrozește de oameni, ci lucrează, lucrează, lucrează în continuu.
Lucrează cum poate și unde poate. Viața duhovnicească scrie cărți, ajută, face minuni, prorocește, slujește, apără dreapta credință, îi înfrățește pe oameni, zidește Biserici, zidește biblioteci, zidește școli, zidește case pentru oamenii care nu au case, zidește spitale, zidește instituții media, pictează Icoane, face copii, face ucenici, face Sfinți.
Pentru că toți trebuie să fim duhovnicești și toți trebuie să fim Sfinți! Iar viața mistică a Bisericii e pentru toți creștinii ei și nu doar pentru unii.
De aceea, pericolele vieții duhovnicești sunt multe, dar 3 sunt cele principale: 1. să nu știi care sunt păcatele și cum să lupți cu ele, 2. să consideri păcatele, ispitele, greutățile de tot felul „mai importante” decât viața cu Dumnezeu și 3. să preferi multe îndatoriri și griji în locul relației continue cu Dumnezeu. Și aceste trei pericole ale vieții duhovnicești au fost incluse în parabola aceasta de către Domnul, după cum am spus puțin mai devreme.
Așadar, iubiții mei, înțelegerile duhovnicești ale Scripturii sunt multiple și sunt pe măsuracelui care le vede! Iar cei credincioși și iubitori de Dumnezeu se bucură de fiecare interpretare duhovnicească în parte, pentru că toate îi conduc la Dumnezeul iubirii noastre.
Dumnezeu să ne întărească să facem voia Lui întru toate zilele vieții noastre! Amin.
[1] Calupul catehetic sau răspunsurile la cele 10 întrebări le-am scris între 7-11 octombrie 2016, și am terminat predica, cu harul lui Dumnezeu, pe 11 octombrie 2016, zi de marți, înnorată, cu 9 grade la ora 9.00.
[2] A se vedea: https://www.gazetadeagricultura.info/plante/cereale/432-grau/673-epoca-optima-de-semanat-grau.html.
[3] Arhieraticon, ed. BOR 1993, p. 85.
[4] Cf. https://dexonline.ro/definitie/ipopsifiu.
[5] Arhieraticon, ed. BOR 1993, p. 100.
[6] Idem, p. 101.
[7] ΕΥΧΟΛΟΓΙΟΝ ΤΟ ΜΕΓΑ, ed. Ierom. Spiridonos Zervos, ed. a 6-a, Ed. to elinicu tipografiu o Finix, Veneția, 1891, p. 175.
[8] Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, ed. a II-a îmbogățită, [fără editură], [fără oraș], 1992, p. 22.
[9] A se vedea: https://el.wiktionary.org/wiki/εκτενής.
[10] Cf. Friberg Lexicon, 8.783, apud BW 9.
[11] A se vedea: https://www.youtube.com/watch?v=zSGfCcPWM4g
[12] Idem: https://www.youtube.com/watch?v=eC3DswUSlvE.
[13] Idem: https://www.youtube.com/watch?v=j5xfSBQIR50.
[14] Idem: https://www.youtube.com/watch?v=Mlny6ub5X8Y.
[15] Idem: https://www.youtube.com/watch?v=WS2APim54wo
[16] A se vedea: http://greek_russian.academic.ru/εκφωνησις.
[17] Care e acesta: https://www.youtube.com/watch?v=w9wtng-xsW8.
[18] Cf.http://users.uoa.gr/~nektar/orthodoxy/prayers/service_litourgy_translation.htm.
[19] Cf.http://www.christopherklitou.com/prayers_of_thanksgiving_after_communion_greek.htm.
[20] Liturghier, ed. BOR 2012, p. 367.
[21] Cf. Friberg Lexicon, 16. 319, apud BW 9.
[22] Cf.http://www.christopherklitou.com/the_divine_liturgy_greek_english_phonetic_transliteration.htm.
[23] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Dveră.
[24] La In. 8, 9; Rom. 2, 15; Rom. 9, 1; I Cor. 10, 29; II Cor. 1, 12; I Tim. 1, 5; Evr. 10, 22; I Petr. 3, 21.
[25] Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, ed. a II-a îmbogățită, [fără editură], [fără oraș], 1992, p. 163/ Κανόνες τῆς ἐν Νικαίᾳ Ἁγίας καὶ Οἰκουμενικῆς Ζ´ Συνόδου, cf.
http://www.churchgoc.org/Library/canons.html#OS7.
[26] Ibidem/ Ibidem.
[27] De la aceasta: https://www.youtube.com/watch?v=3Kw8OUzVyEU.
[28] Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, ed. a II-a îmbogățită, [fără editură], [fără oraș], 1992, p. 394/ ΟΙ ΘΕΙΟΙ ΚΑΙ ΙΕΡΟΙ ΚΑΝΟΝΕΣ, Η ΚΑΝΟΝΙΚΑΙ ΕΠΙΣΤΟΛΑΙ ΤΩΝ ΑΓΙΩΝ ΠΑΤΕΡΩΝ, vol. al 4-lea, Ed. Tis Tipografias G. Hartofilacos, Atena, 1854, p. 283.
[29] Ibidem/ Ibidem.
[30] Viețile Sfinților pe luna octombrie, ed. BOR 1999, p. 125-127.
[31] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Beirut.
[32] Viețile Sfinților pe luna octombrie, ed. cit., p. 125-126.
[33] Idem, p. 126. [34] Ibidem. [35] Ibidem.