18 decembrie: TROPARUL, CANONUL ŞI VIAŢA SF. SEBASTIAN (Gr, Ro, En)

TROPARUL ŞI VIAŢA SF. SEBASTIAN

 18 decembrie

Canon de rugăciune către Sfântul Mucenic Sebastian şi către cei împreună cu dânsul

Troparul Sfântului Mucenic Sebastian şi al celor împreună cu dânsul, glasul al 4-lea:

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Cântarea 1, glasul 1.

Irmosul:

Dreapta Ta cea purtătoare de biruinţă, cu Dum­nezeiască cuviinţă, întru tărie s-a preaslăvit. Că aceasta, Nemuritorule, ca o Puternică a toate, pe potrivnici i-a zdro­bit, cale nouă făcând israeliţilor prin adânc.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Luminat fiind de Strălucirile Preacinstitei Treimi, vrednicule de laudă, arată părtaşi Luminii, cu rugăciunile tale, pe cei ce cin­stesc cu credinţă prăznuirea ta cea luminată şi sfinţită.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Având cuget luminat şi pri­mitor de curate străluciri, ca un mucenic cuminte şi înţelept, ai dorit cu adevărat numai pe Cel Ce este mai presus de toate şi cu credinţă L-ai dobândit pe El, purtătorule de biruinţă.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Cu nevoinţe Dumnezeieşti ai întunecat cu adevărat cugetele trupului şi cu sângiurile pătimirii ai uscat pâraiele cele tul­buri ale mulţimii idolilor, de Dumnezeu înţelepţite, muceni­ce, biruitorule în multe lupte.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Mulţime de mucenici ai adus Ziditorului, surpând cu harul Sfântului Duh, cu Dumnezeieştile tale învăţături, tot temeiul păgânătăţii prigonitorilor; cu care împreună roagă-te să ne mântuim noi.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Prunc născând pe Cel Ce este mai înainte de veci înţeles îm­preună cu Tatăl, ai înnoit legile firii, Preasfântă Fecioară, Maică Preacurată, prin Cinstita, cea mai presus de fire şi Dumneze­iască naşterea ta.

 

Cântarea a 3-a. Irmos: Cel Ce Însuţi ştii…

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Adunând, mucenice, cin­stita oaste şi întărind-o cu armele Dumnezeieştii cre­dinţe, ai surpat cu Puterea Du­hului, taberele vrăjmaşului şi vicleniile tiranilor.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Sprijinitu-ţi-ai picioarele pe piatra cea înţelegătoare a ini­mii tale, cu simţire cucernică, mucenice mult pătimitorule şi nu te-ai lăsat amăgit de măiestriile vicleanului balaur, ci tu­turor te-ai făcut întărire cucer­nică întru Duhul.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Împunsăturile cele cumplite ale săgeţilor le-ai răbdat, legat şi întins pe lemn, mucenice; iar cu Dumnezeiasca Putere a lui Dumnezeu te-ai arătat ia­răşi cu totul nevătămat, ruşi­nând meşteşugirile vrăjmaşu­lui, preamărite.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Arătatu-te-ai Sfinţenie Înţele­gătoare a Celui Ce toate le sfin­ţeşte şi Locaş Preacurat, Ceea ce eşti fără de prihană; că din tine S-a arătat Dumnezeu Întrupându-Se şi s-a făcut cunoscut lumii, în­doit cu firile şi într-un Ipostas, Dumnezeiască Mireasă.

Irmosul:

Cel Ce Însuţi ştii slăbiciu­nea firii omeneşti şi prin milostivire Te-ai închipuit într-însa, încinge-mă cu Putere de sus, ca să strig Ţie: Sfântă este Biserica cea Însufleţită a Slavei Tale celei Preacurate, Iubitorule de oameni.

 

Cântarea a 4-a.

Irmosul:

Munte Umbrit de Darul Cel Dumnezeiesc văzându-te pe tine Proorocul Avacum, cu ochii cei de departe văzători, mai înainte a vestit pe Sfântul lui Israel, Care avea să iasă dintru tine, spre mântuirea şi înnoirea noastră.

Stih: Sfinte Mucenice Tiburtie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Putere ţi-a dat ţie Dumnezeu, Mucenice Tiburtie, ca prin slăbiciunea trupului să biruieşti în luptă pe vrăjmaş; că bărbăteşte ai intrat în foc arzător, mucenice preaputernice şi ai primit în schimb Roua Cea Cerească.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Împreunatu-te-ai cu slujito­rii cei de sus, o, Sfinte Tiburtie, ca un slujitor al lui Hristosşi ai înăl­ţat jertfe curate întru Duhul, lucrătorule de cele sfinte, lauda şi strălucirea mucenicilor. Pen­tru aceasta, cu bucurie te cinstim pe tine.

Stih: Sfinte Mucenice Castul, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Spânzurat fiind, strujit cu ghiare de fier, înconjurat de nă­vala asprelor chinuiri şi vârât în groapă, unde a primit Dum­nezeiescul sfârşit, viteazul Mucenic Cas­tul se veselea.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Săvârşind vindecări cu Sfân­tul Duh, fericite, spre luminarea celor ce priveau la tine, neamu­rilor ai vestit cu bună cucerni­cie mântuirea, cu Dumnezeias­că cuviinţă, Sfinte Mucenice Sebastian şi ai să­vârşit alergarea prin mucenicie.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Din toate neamurile numai pe tine te-a ales Dumnezeu, Cel mai presus de fiinţă şi Fiinţă a luat, făcându-Se Om ca noi, Ziditorul fiinţei omeneşti, Născătoare de Dumnezeu, Stăpână, cea cu totul fără de prihană.

 

Cântarea a 5-a.

Irmosul:

Cel Ce ai luminat cu Lumi­na venirii Tale, Hristoase şi ai Strălucit cu Crucea Ta marginile lumii, luminează cu lumina cunoştinţei Dumnezeirii Tale inimile celor ce Te laudă cu dreaptă credinţă.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Căile şi cărările tale ducând numai către Domnul au ocolit calea cea rea a vrăjmaşilor şi multora s-a făcut cale dreaptă şi sfântă, mucenice al lui Hristos, preacinstite.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Sfinţii Mucenici Marcelin şi cu Marcu grăiesc cu iscusinţă şi preaînţelepţeşte înaintea judecătorului, de mântuitoarea venire a lui Hristos; şi amândoi fiind legaţi, li se stră­pung picioarele cu piroane, fiind măriţi ca nişte mucenici.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cu tărie închipuind Patimile Celui ce a ucis patimile noastre, Mucenicii Marcelin şi Marcu cu lancea sunt împunşi şi purtând cunu­nă, dănţuiesc cu Cetele celor fără de trupuri.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Prealuminate Nor al Soare­lui, Ceea ce eşti cu totul fără de prihană, depărtează norii su­fletului meu, cu rugăciunile tale şi luminează-mi cugetul cel întunecat de lenevie, ca să te laud pe tine, Prealăudată.

 

Cântarea a 6-a. Irmos: Înconjuratu-ne-a pe noi…

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Arătatu-te-ai cu tărie de cuget neînduplecată, preacinstite, când te băteau fără de cruţare cu toiege şi când te străpungeau cu multe săgeţi; pentru aceea, bucurându-te, te-ai mutat către Lumina Cea Neînserată, mucenice.

Stih: Sfinte Mucenice Sebastian, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Te întărea pe tine Hristos, când te luptai şi te războiai cu demonii şi când erai chinuit cu bătăi cumplite, Sfinte Mucenice Sebastian şi te uitai către Dânsul cu ochii ini­mii, nebiruite mucenice.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cu pârghiile cele tari ale preaînţeleptelor tale cuvinte ai sur­pat rătăcirea, ai sfărâmat locu­rile de închinare ale vrăjmaşi­lor şi templele idoleşti le-ai surpat şi pe tine însuţi te-ai ridicat locaş Dumnezeiescului Duh.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Înnoit-ai firea noastră cea stricată prin călcarea poruncii, născând pe Cel Ce a înnoit toate numai cu Dumnezeiasca voire, Ceea ce eşti între femei Binecu­vântată, de Dumnezeu cu har Dăruită.

Irmosul:

Înconjuratu-ne-a pe noi adâncul cel nemăsurat şi nu este izbăvitor; socotitu-ne-am ca nişte oi de junghiere; mântuieşte pe poporul Tău, Dumnezeul nostru, că Tu eşti celor neputincioşi Tărie şi Îndreptare.

 

CONDAC, glasul al 4-lea. Podobie: Cel Ce Te-ai Înălţat…

Cu roşeala sângiurilor tale vopsindu-ţi haina pătimirii, te-ai îmbrăcat ca şi cu o porfiră, Prealăudate Sebastian. Pentru aceasta te-ai şi sălăşluit împreună cu Hristos întru Împă­răţia cea de sus şi fără de sfârşit, împreună cu cei ce au pătimit cu tine şi au primit cununi, înţelepte. Cu care împreună dăn­ţuind, pomeneşte-ne totddeauna şi pe noi.

 

Cântarea a 7-a.

Irmosul:

Pe tine, Născătoare de Dumnezeu, credincioşii te cunoaştem Cuptor Înţelegător; că precum a mântuit pe cei trei Tineri Cel Preaînalt şi pe mine, omul întreg, în pântecele tău m-a înnoit; Dumnezeul părinţilor Cel Lăudat şi Preaslăvit.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Cu Puterea cea tare întărindu-se pătimitorii tăi, Hristoase, pe vrăjmaşul l-au biruit; înşe­lăciunea au călcat în picioare şi trupurile şi le-au dat chinurilor; cântând: Dumnezeul părinţilor, Cel Lăudat şi Preaslăvit.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Purtătorii de biruinţă, mu­cenicii cei luminaţi de Dum­nezeu: Mucenicul Sebastian, Sfântul Marcelin, Lăudatul Marcu, Sfinţii Tiburtie şi Castul cel Preaînţelept nevoindu-se şi toţi cei împreună cu dânşii, bine s-au mutat către cer, cântând: Dum­nezeul părinţilor, Cel Lăudat şi Preaslăvit.

Stih: Sfinte Mucenice Tiburtie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Bărbăteşte ai intrat în foc, Nevoitorule Tiburtie, primind de sus, ca şi tinerii, Roua Du­hului şi cântând cu preadulce cântare: Dumnezeul părinţilor, Cel Lăudat şi Preaslăvit.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Spânzurându-te ca o mieluşea, ai sugrumat pe vrăjmaşul cu strunele răbdătoarelor tale osteneli, prealăudată şi după moarte vieţuieşti, Muceniţă Zoe, cântând: Dumnezeul părinţilor, Cel Lăudat şi Preaslăvit.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Pe tine te numim, Curată, Năstrapă de aur, Preasfântă Masă a Dumnezeieştii Pâini a vieţii, Loc de sfinţenie şi Scaun Preaînalt, pe care S-a odihnit Dumnezeul părinţilor, Cel Lău­dat şi Preaslăvit.

 

Cântarea a 8-a. Irmos: În cuptor tinerii lui Avraam…

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Voind a muri lumii şi tu­turor celor din lume, te-ai învrednicit de Viaţa Cea Adevărată, pururea cinstite, strigând cu osârdie: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnu­lui pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Stih: Sfinte Mucenice Castul, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pusu-te-au pe tine cei fărădelege, în chip cumplit, în groapa cea mai de jos, îngropându-te şi ucigându-te, Prealăudate Cas­tul, cel ce cântai cu căldură: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Fericită viaţă ai câştigat ca una ce ai numele vieţii, Sfântă Muceniţă Zoe, că ai părăsit prin sugru­mare viaţa cea trecătoare, cân­tând: Binecuvântaţi toate lu­crurile Domnului pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Înfrumuseţatu-te-ai, născând pe Dumnezeu şi Stăpânul, Care luminează, Preacurată, neamul oa­menilor cu Dumnezeieşti Fru­museţi; Căruia strigăm: Bine­cuvântaţi toate lucrurile Dom­nului pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Să lăudăm, să binecuvântăm şi să ne în­chinăm Domnului cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

Irmosul:

În cuptor, tinerii lui Avraam, ca într-o topitorie, au stră­lucit cu frumuseţea dreptei cinstiri de Dumnezeu, mai curat decât aurul, grăind: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

 

Cântarea a 9-a. Irmos: Chipul Naşterii tale…

Stih: Sfinte Mucenice Sebastian, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca să te învredniceşti de Dumnezeiasca Lumină, de Mărirea şi de Frumuseţea Cea Veşnică, vrednicule de laudă, Sfinte Mucenice Sebastian, bărbăteşte ai răbdat chinurile, durerile şi moartea; pentru aceasta toţi te fericim.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Arătatu-te-ai în mijlocul ce­lor împreună luptători, ca un soare în mijlocul stelelor, mu­cenice, iar acum Dumnezeiasca boltă a Bisericii se luminează cu preasfinţitele străluciri ale sfinţitelor tale nevoinţe şi toată nebunia cea îndrăzneaţă a dia­volului se risipeşte.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Iubind pe Hristos, Sfinţii Mucenici Tiburtie, Marcelin, Marcu, Zoe şi Castul, pătimesc împreună cu învăţă­torul lor şi de Dumnezeu Înţelepţitul Sebastian şi culeg deo­potrivă cununile biruinţei, rugându-se totdeauna pentru noi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Ridicatu-s-a, sălăşluindu-se în Locaşurile Cele Luminoase, ceata cea îndumnezeită a mu­cenicilor şi se veseleşte în ceruri, pururea rugându-se Iubi­torului de oameni pentru noi, cei ce îi fericim pe ei totdeauna.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Se înspăimântă Oştile cele înţelegătoare, văzând că Dum­nezeiasca Strălucire a Tatălui este ţinută în chip de netâlcuit în braţele tale, având asemă­narea ta; ca să îndumnezeiască pe oameni, Fecioară Maică, Neispitită de nuntă.

Irmosul:

Chipul Naşterii tale celei Preacurate, l-a arătat rugul cel aprins care nu se mistuia; şi acum, te rugăm, să stingi cuptorul ispitelor, cel sălbăticit asupra noastră, ca neînce­tat să te mărim pe tine, Născătoare de Dumnezeu.

 

SEDELNA, glasul 1. Podobie: Mormântul Tău…

Având cuvântul deopotrivă de strălucitor cu viaţa lumina­tă, ai tras cu sfinţenia mulţime de necredincioşi către dreapta cinstire de Dumnezeu; cu care împreună ai luptat bucurându-te, suferind răutatea tiranilor. Pentru aceasta, astăzi să­vârşind preasfinţită pomenirea ta şi te lăudăm pe tine.

 

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul 1.Podobie: Mormântul Tău…

Marie, Cinstit Locaş al Stăpâ­nului, ridică-ne pe noi cei căzuţi în prăpastia cumplitei deznădăjduiri, a greşelilor şi a necazuri­lor; că tu eşti Mântuirea păcă­toşilor, Ajutătoare şi Apărătoare Tare şi miluieşti pe robii tăi.

 

SEDELNA Sfintei Cruci şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul 1. Podobie: Mormântul Tău…

O, Minune înfricoşătoare, o, Taină nouă, striga Fecioara cea Curată şi fără de prihană, când Te-a văzut pe Tine, Doamne, în­tins pe Lemn. Cum de eşti osân­dit ca un vinovat la moarte pe Cruce de făţarnicii judecători cei fărădelege, Judecătorule al tuturor şi Cuvinte!

Sfîntul Sebastian, bărbatul cel binecredincios, s-a născut în cetatea Narvoniei, iar în Mediolan a crescut şi a învăţat carte. El era atît de plăcut şi iubit păgînilor împăraţi Diocleţian şi Maximian, încît l-au făcut voievod al ostaşilor lor celor mai de aproape şi i-au poruncit ca totdeauna să fie înaintea lor, pentru că era bărbat viteaz şi priceput, plin de înţelepciune, în cuvinte adevărat şi în judecăţi drept, iar în sfaturi mai înainte văzător. În lucrurile cele ce i se încredinţau lui şi în slujbe era credincios şi cu bărbăţie, însemnat în bunătate şi în toată rînduiala obiceiurilor era foarte ales. Pe acesta îl cinsteau ostaşii ca pe un părinte şi toţi cei din palatul împărătesc foarte mult îl iubeau şi îl cinsteau, căci era cinstitor de Dumnezeu, adevărat şi om drept; că pe care îl miluise Dumnezeu cu darurile sale, acela de toţi să se iubească şi să se cinstească.

În toate zilele slujea lui Hristos cu osîrdie, rugîndu-se şi păzind sfintele Lui porunci. Şi aceasta o făcea în taină, ca să nu afle păgînii împăraţi credinţa lui în Hristos; nu de munci temîndu-se, nici iubind averea, ci numai pentru aceasta tăinuia sub hlamida stăpînirii pămînteşti pe ostaşul lui Hristos, ca să ajute creştinilor, care în acea vreme erau foarte izgoniţi şi munciţi. Pentru că pe care nu putea să-i ceară şi să-i elibereze din legături şi din munci, nici să le facă vreo uşurare, pe aceia îi întărea cu cuvinte folositoare, ca să-şi dea sufletele cu bărbăţie pentru Domnul lor, cu al Cărui sînge erau răscumpăraţi şi să-şi verse sîngele lor privind către veşnicele răsplătiri, care vor fi după muncile vremelnice de aici. Apoi se sîrguia a cîştiga lui Dumnezeu sufletele pe care diavolul se nevoia a le răpi spre pierzare.

Deci, precum grăieşte Scriptura, întărind mîinile cele slabe şi genunchii cei slăbănogiţi ai credincioşilor şi pe cei slabi la suflet, care se îndoiau şi se temeau de munci, pe aceia îi învăţa şi-i făcea să fie cu bărbăţie şi îi deştepta către nevoinţă. Apoi, văzînd pe mulţi înaintea sa nevoindu-se şi alergarea săvîrşindu-şi şi credinţa nevătămată în muncile cele grele păzindu-şi şi către primirea cununilor celor veşnice mergînd – se aprindea însuşi cu dorinţa de a pătimi pentru Hristos şi aştepta pînă cînd îi va arăta lui Domnul vreme lesnicioasă spre aceasta. Deci, a dobîndit vremea întru care nu i-a mai fost cu putinţă a tăinui văpaia dragostei şi a rîvnei celei dumnezeieşti ce ardea înăuntru şi cu dinadinsul s-a arătat pe sine tuturor cine era; căci n-a răbdat mai mult a se ascunde lumina în întuneric. Şi a fost vremea aceea astfel:

Doi bărbaţi cinstiţi şi de bun neam, Marchelin şi Marcu, fraţi după trup şi împreună născuţi, au fost prinşi mărturisind pe Hristos şi mult timp au fost ţinuţi legaţi. La aceştia adeseori mergea fericitul Sebastian şi îi mîngîia pe dînşii, vorbind despre sfînta credinţă şi despre cele folositoare, sfătuindu-i să se lepede de înşelăciunile lumeşti cele degrabă trecătoare şi să nu se teamă de muncile cele vremelnice. Iar ei, ascultînd sfatul lui cel sănătos, răbdau cu bărbăţie rănile cele aduse asupră-le de către cei ce-i chinuiau şi erau neclintiţi în credinţă; apoi au fost osîndiţi la tăiere cu sabia.

Dar s-a dat astfel de poruncă, că, dacă într-acel ceas, cînd vor pleca capetele sub sabie, vor vrea să jertfească zeilor, apoi să-i elibereze la casele lor, la părinţi, la familiile şi copiii lor, căci încă erau vii părinţii lor. Pe tată îl chema Tracvilin, iar pe mamă o chema Maria, fiind amîndoi bătrîni. Şi au rugat părinţii şi toţi ai casei lor pe Agresta Hromatie, eparhul cetăţii Romei, să mai îndulcească zilele vieţii lui Marchelin şi a lui Marcu treizeci de zile, în care timp ar putea să-i sfătuiască să se închine zeilor, pentru că părinţii, femeile şi tot neamul lor, erau întru întunericul relei credinţe păgîneşti. Deci, dîndu-le vremea cea cerută, i-au înconjurat părinţii, femeile, copiii, rudeniile şi prietenii lor, cu multă tînguire rugîndu-i să se miluiască pe ei şi pe aceştia şi să facă după plăcerea împăraţilor.

Tatăl lor, intrînd în temniţă, se tînguia, zicîndu-le: „O! fiii mei prea iubiţi, nu vă pare rău de ticăloasele mele bătrîneţi? Care alt toiag şi ajutor al bătrîneţilor mele voi avea eu? Cine mă va căuta pe mine lipsitul întru slăbiciunile mele? Cine îmi va îngropa ticălosul meu trup şi cine va moşteni averile mele? Fie-vă jale şi milă de mine, tatăl vostru, o, fiii mei, care v-am născut şi v-am crescut. Pentru ce vă duceţi de voia voastră la moarte? Pentru ce nu vă întristaţi de tinereţile voastre, de bătrîneţile mele, de femeile voastre şi de copiii care jelesc în tot ceasul fără mîngîiere? Pentru ce vă lipsiţi de toate cele frumoase ale lumii, de viaţa cea preadulce şi să mănînce vrăjmaşii bogăţia voastră, iar eu să mă păgubesc într-o zi de toată averea, de viaţă, de fii şi de lumina ochilor mei”.

Zicîndu-le acestea, tatăl a început împreună cu maica lor a se boci fără mîngîiere, smulgîndu-şi părul capului şi faţa zgîriindu-şi-o, zicînd: „Aduceţi-vă aminte, fiii mei prea iubiţi, de ostenelile ce am suferit, născîndu-vă, legănîndu-vă, crescîndu-vă şi hrănindu-vă, eu, ticăloasa de mine”.

Acestea şi multe altele ziceau părinţii lor, ca să-i pornească către milostivire şi împreună pătimire. Femeile lor plîngeau şi se boceau asemenea şi, purtînd copiii lor în braţe, ziceau: „Soţii noştri prea iubiţi! Pentru ce vă arătaţi către noi şi către voi atît de nemilostivi? Dacă aţi avut o socoteală ca aceasta nebună, ca să vă omorîţi fără de vreme şi în zadar, pentru o nădejde deşartă a vieţii ce va să fie, care nu ştiţi de este adevărată, pentru ce ne aruncaţi pe noi în munci? Cum vom vedea noi moartea voastră cea amară şi nedreaptă? Cum vom suferi văduvia noastră, ticăloasele de noi? Cum vom hrăni pe copiii voştri? Fie-vă milă şi vă înduraţi de noi! Dacă nu vă este milă de trupurile voastre, apoi omorîţi-ne pe noi mai întîi, ca să nu vedem sfîrşitul vostru, căci nici o zi nu voim să trăim în urma voastră, ci vom ruga pe schingiuitori să ne taie şi pe noi cu aceeaşi sabie. Sau, dacă nu ne vor asculta, noi înşine ne vom tăia singure”.

După ce au zis acestea, femeile, rudeniile şi prietenii lor, au făcut pe mulţi ascultători să lăcrimeze; şi, mai ales, mucenicilor – ca nişte oameni şi ei trup fiind – li s-a făcut milă de femeile şi copiii lor şi vărsau multe lacrimi.

Atunci Sfîntul Sebastian, care se întîmplase acolo în acea vreme, văzîndu-i pe ei aproape de cădere şi de pierzare a sufletelor, fiindu-i milă de dînşii, apoi, cunoscînd că şi vremea mărturisirii sale a sosit ca şi altora să ajute şi singur să iasă la nevoinţa pătimirii, a făcut semne tuturor să tacă şi a zis: „O, ostaşii lui Hristos cei tari! O, luptători prea iscusiţi ai oştirii celei dumnezeieşti! Iată că şi prin tăria sufletelor voastre şi cu bărbăţie v-aţi apropiat de biruinţă. Iar acum, pentru ticăloasa momire de la ai voştri, voiţi a lepăda jos cununile cele veşnice? Să înveţe prin voi bărbăţie ostaşii lui Hristos a se înarma cu credinţă. Să nu voiţi a vă lepăda semnul biruinţei voastre, pentru lacrimile femeii şi nu slăbiţi punerea picioarelor voastre pe grumajii vrăjmaşilor, pentru ca nu, iarăşi luînd putere, să se ridice spre război, care, deşi întîi era cumplit asupra voastră, mai pe urmă însă mai cumplit se va arăta.

Deci ridicaţi, în pătimirile acestea pămînteşti, cu preaslăvire, steagurile nevoinţei voastre şi nu vă lipsiţi de Hristos pentru o nefolositoare tînguire copilărească. Căci aceştia pe care îi vedeţi plîngînd, s-ar fi bucurat acum de ar fi ştiut cele ce ştiţi voi; căci ei socotesc că numai aceasta singură este viaţa, care, luînd sfîrşit, nici o parte nu rămîne celui viu, trupul fiind mort. De ar fi ştiut că este altă viaţă fără de moarte şi fără de durere, în care împărtăşeşte bucuria cea de-a pururea, cu adevărat s-ar fi sîrguit împreună cu voi a merge către aceea şi viaţa aceasta vremelnică întru nimic socotind-o, pe cea veşnică ar fi poftit-o. Pentru că viaţa aceasta de acum este degrabă trecătoare şi atît de nestatornică, încît nici către cei ce o iubesc pe ea nu poate vreodată să-şi păzească credinţa; căci, de la începutul lumii, cei ce au nădăjduit spre dînsa s-au păgubit şi pe toţi cei ce au poftit-o, i-a înşelat; apoi şi-a bătut joc de toţi cei ce s-au mîndrit cu dînsa, pe toţi i-a minţit şi pe nici unul nu l-a făcut cu nădejde; în fine, cu totul s-a arătat că este minciună. O! de-ar fi umblat numai cu minciuna şi să nu se fi dus în rătăcirea cea cumplită! Dar ce este mai amar, că viaţa aceasta pe iubitorii ei îi duce către toată fărădelegea. Aceasta pe iubitorii de pîntece îi îndulceşte cu îmbuibare şi cu băutură. Pe iubitorii de patimi, la desfrînare şi la toată necurăţenia îi îndeamnă.

Viaţa aceasta îndeamnă pe tîlhari să fure, pe cel mînios să se iuţească, pe cel mincinos să înşele. Aceasta seamănă între bărbaţi şi între femei despărţire; între prieteni, vrajbă; între cei blînzi, gîlceavă; între cei drepţi, nedreptăţi; între fraţi, sminteli. Aceasta ia de la judecători judecata dreaptă, de la cei curaţi, întreaga înţelepciune; iar de la meşteri, cinstea şi, ca să nu pomenim pe cele mai cumplite ale ei, apoi ea duce către mari fapte rele pe iubitorii săi, încît uneori ucide frate pe frate, fiu pe tată şi prieten omoară pe prieten. Oare cu a cui îndemînare se fac acestea? Cu al cui sfat? Cu ce fel de nădejde şi gînd se săvîrşesc nişte fărădelegi ca acestea?

Oare nu pentru viaţa aceasta de acum, pe care prea mult iubind-o, oamenii se urăsc unul pe altul? Pentru că fiecare îşi caută lui singur petrecerea cea mai cu bune plăceri. Căci pentru ce înjunghie tîlharul pe călător, bogatul năpăstuieşte pe cel sărac, cel mîndru face strîmbătate celui smerit şi cel vinovat de tot răul goneşte pe cel nevinovat? Cu adevărat toate răutăţile acestea le lucrează cei ce slujesc vieţii acesteia de acum, care poftesc a petrece şi a se îndulci cu dragostea ei multă vreme; ea, sfătuind la toate răutăţile pe poftitorii şi slujitorii săi, îi dă pe ei fiicei sale celei născute dintr-însa, adică morţii celei veşnice, în care au căzut şi oamenii cei dintîi pentru aceasta. Căci, creaţi fiind spre cîştigarea vieţii celei veşnice, s-au dat pe sine întru dragostea vieţii vremelnice; apoi s-au făcut robi plăcerii pîntecului şi tuturor dulceţilor. După aceea au căzut în iad, nimic neducînd cu ei din bunătăţile cele pămînteşti. Această viaţă de acum vă înşală pe voi, o, prieteni iubiţi?”

Apoi a zis către părinţii mucenicilor: „Pe aceşti iubiţi ai voştri, care merg către viaţa cea veşnică, să-i întoarceţi înapoi cu sufletul vostru cel nedrept? Aceasta vă invită pe voi o! cinstiţi părinţi, ca să daţi înapoi cu tînguirile voastre cele fără de socoteală pe fiii voştri care aleargă către ostăşirea cea cerească, către cinstea cea nestricată şi către prietenia Împăratului celui veşnic?. Aceasta vă sileşte pe voi, o! femei ale sfinţilor, ca prin momelile voastre să răzvrătiţi minţile cele muceniceşti şi să-i abateţi de la scopul lor cel bun? Prin sfătuirile voastre le mijlociţi moarte în loc de viaţă şi robie în loc de mîntuire. Pentru că, de se vor învoi cu sfaturile voastre, apoi puţină vreme vor vieţui cu voi, iar după aceea va fi nevoie a se despărţi de voi; şi astfel se vor despărţi, încît nu veţi putea să vă mai vedeţi unul cu altul acolo, fără numai în muncile cele veşnice, unde văpaia arde sufletele necredincioşilor, unde şerpii tartarului mănîncă buzele hulitorilor, unde aspidele rup piepturile închinătorilor de idoli, unde este plînsul cel amar şi suspinarea cea grea, unde nu se mai conteneşte tînguirea în munci.

Deci daţi loc acestora ca să scape de muncile acelea, după aceea sîrguiţi-vă şi voi a vă izbăvi de acelea, spuneţi-le iarăşi a se sîrgui către cununa cea gătită lor. Nu vă temeţi, căci nu se despărţesc de voi, ci merg ca să vă gătească vouă în cer lăcaşuri strălucite, întru care cu dînşii şi cu fiii voştri vă veţi sătura de bunătăţile cele veşnice. Dacă aici vă mîngîie casele cele frumoase de piatră, cu cît mai vîrtos vă vor mîngîia pe voi frumuseţile curţilor celor de sus, unde mesele de aur curat strălucesc, unde cămările sînt zidite din pietre scumpe, cu mărgăritare împodobite şi cu slavă strălucite; unde-s grădinile de-a pururea înflorite cu flori nevestejite, unde-s cîmpuri verzi şi îndestulate cu izvoare de ape dulci; unde văzduhul este întodeauna cu mireasmă bună negrăită, unde este ziua cea neînserată, lumina cea neapusă şi bucuria cea nesfîrşită; unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, nici un fel de vedere urîtă, nici o grea mirosire, nici o auzire a vreunui glas de întristare, de plîngere şi de înfricoşare. Ci toate se văd frumoase, toate au miros ca nişte aromate, toate se aud înveselitoare. Acolo cîntă neîncetat cetele îngerilor şi ale arhanghelilor, slăvind pe Împăratul cel fără de moarte într-un glas.

Deci, pentru ce să treceţi cu vederea o viaţă ca aceasta şi să o iubiţi pe cea vremelnică? Au doară pentru bogăţii? Acelea pier degrabă, iar cei ce voiesc a le avea lîngă ei veşnic, să audă ce răspund către dînşii bogăţiile lor: aşa ne iubiţi pe noi, ca să nu ne despărţim de voi niciodată; însă a merge în urma voastră, după ce muriţi voi nu putem; iar a merge înaintea voastră, vieţuind voi, putem; însă numai dacă ne veţi porunci voi, adică de ne veţi trimite înaintea voastră. Lacomul împrumutător şi lucrătorul de pămînt cel osîrduitor să vă fie vouă chip, căci acela dă omului aur în datorie, ca îndoit să ia de la dînsul; iar celălalt, feluri de seminţe seamănă în pămînt, ca să le poată lua însutit. Deci datornicul dă împrumutătorului îndoit aurul său şi pămîntul creşte sămînţa semănătorului însutit; iar bogăţiile voastre pe care le veţi încredinţa lui Dumnezeu, oare nu le va da vouă îndoit de multe?

Astfel trimiteţi acolo bogăţia voastră înainte şi apoi sîrguiţi-vă a merge şi voi degrabă. Pentru că ce foloseşte viaţa aceasta vremelnică? De ar trăi cineva o sută de ani şi apoi cînd va veni ziua cea de pe urmă, au nu se văd toţi anii cei trecuţi şi toate dulceţile vieţii, ca şi cum n-ar fi fost niciodată? Numai că rămîn nişte urme ca ale unui călător străin, care ar fi găzduit la noi într-o zi. O! cu adevărat nebunul şi acela care nu ştie nici unele din aceste bunătăţi, numai acela nu poate iubi această viaţă prea frumoasă. Cu adevărat al celui fără de pricepere este lucrul acesta a se teme de pierderea acestei vieţi pieritoare, spre a primi pe cea pururea viitoare, întru care îndulcirile, bogăţiile şi veseliile se încep, ca să nu se sfîrşească niciodată, ci fără sfîrşit rămîn în veci. Căci cel ce nu voieşte să iubească o viaţă ca aceasta pururea fiitoare, acela şi pe aceasta vremelnică în deşert o pierde şi cade în moartea cea veşnică. Apoi se ţine legat în iad, unde este focul cel nestins, supărarea cea de-a pururea şi muncile cele neîncetate, unde vieţuiesc duhuri cumplite, cu capete de şerpi, ai căror ochi slobod săgeţi de foc, ai căror dinţi sînt mai tari ca fildeşul, cu cozile de scorpie, cu glasuri ca ale leilor răcnesc şi numai la vedere sînt înfricoşătoare şi aduc mare frică, durere cumplită şi moarte amară.

O! de-ar fi cu putinţă a muri într-acele înfricoşări şi munci, dar ce este mai cumplit, căci de aceea vieţuiesc ca să moară neîncetat. Pentru aceea nu se mistuieşte pînă în sfîrşit, ca fără de sfîrşit să se muncească. De aceea rămîn întregi ca în veci să se învenineze de muşcările balaurilor. Apoi mădularile cele muşcate iarăşi se înnoiesc, ca iarăşi, să fie spre mîncarea şerpilor celor înveninaţi şi a viermilor celor neadormiţi.

O! prieteni, o cinstite femei ale sfinţilor! Nu doriţi a întoarce această doime sfîntă de la viaţa cea fără de sfîrşit, către acel fel de moarte înfricoşată şi fără de sfîrşit! Nu-i atrageţi de la bucurie către tînguire! Nu-i sfătuiţi a merge de la lumină la întuneric! Nu-i chemaţi de la odihna cea dulce la muncile cele amare! O! doime sfîntă, Marcheline şi Marcu! Nu vă lăsaţi să vă înşele duşmanul cel viclean care v-a adus o ispită ca aceasta prin casnicii voştri! Nu vă aruncaţi în muncile cele nesfîrşite şi nu vă daţi în mîinile diavolului! Nu vă înşelaţi cu dragostea acestei vieţi vremelnice, cu frumuseţile acestei lumi văzute şi dulceţile cele deşarte ale vieţii! Nu vă lăsaţi biruiţi de rugămintea părinţilor, de tînguirea femeilor, de lacrimile copiilor, de momelile prietenilor şi ale rudeniilor! Aduceţi-vă aminte de cuvintele Domnului: Vrăjmaşii omului sînt casnicii lui. Căci nu ne sînt prieteni aceştia care ne despart pe noi de Dumnezeu, ci vrăjmaşi. Dragostea lor către noi nu este adevărată, ci mincinoasă, de vreme ce dragostea lui Dumnezeu şi împărăţia cerurilor cea gătită celor ce iubesc pe Dumnezeu o jefuiesc şi de atîtea bunătăţi ne lipsesc pe noi.

Deci, nu lăsaţi ca să vă ia din mîini plata aceea pentru care v-aţi ostenit atîta! Căci iată, cu adevărat ca şi cum în mîinile voastre ţineţi acum bunătăţile cele gătite vouă. Iată, acum staţi lîngă uşile cămării celei cereşti. Iată, acum cununile vi s-au împletit şi Hristos, puitorul de nevoinţe, vă aşteaptă ca să vă încununeze şi să vă preamărească înaintea sfinţilor îngeri. Iată, acum a sosit sfîrşitul alergării voastre. Deci, nu vă întoarceţi înapoi ca femeia lui Lot, ca să nu vă faceţi stîlp neînsufleţit, căci veţi pierde sufletele voastre. Nu vă întoarceţi cu mai multă dragoste către părinţi, către femei, către copii, ca să nu fiţi nevrednici de Hristos, care a zis: Cel ce iubeşte pe tatăl său sau pe maică-sa, sau pe fiu sau fiică, mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine. Să nu fiţi aşa de nepricepuţi, ca după ce aţi început cu duhul, acum să sfîrşiţi cu trupul. O! de aş fi avut parte de Hristos, Dumnezeul meu, ca mai înainte de voi, să-mi vărs sîngele pentru El; ca voi să fi privit la pătimirea mea şi moartea mea să vă fi fost vouă pildă spre a vă pune sufletele pentru Domnul vostru şi al meu”!

Acestea şi altele multe grăind Sfîntul Sebastian, îndată l-a strălucit o lumină dumnezeiască din înălţime şi faţa lui era ca a îngerului, încît s-au spăimîntat necredincioşii de slava feţei lui. Apoi au fost văzuţi de unii şapte îngeri, îmbrăcînd pe fericitul Sebastian cu haină strălucită şi un tînăr prea frumos, zicîndu-i: „Tu, totdeauna vei fi cu mine”. Acestea s-au făcut în casa lui Nicostrat, unde erau închişi Marchelin şi Marcu. Iar femeia lui Nicostrat, cu numele Zoe, care de şase ani îşi pierduse glasul dintr-o boală cumplită, a rămas mută, dar puterea auzului şi a înţelegerii o avea nevătămată. Aceasta, auzind toate cele grăite de Sebastian şi înţelegîndu-le bine, apoi, văzînd şi strălucirea feţei lui, a căzut la picioarele lui, rugîndu-l să i se dezlege limba ei. Iar fericitul a zis: „De sînt rob al lui Iisus Hristos şi de sînt adevărate toate cele ce a auzit această femeie din gura mea şi prin ele a crezut, să poruncească Domnul meu, ca să se dezlege buzele şi limba, precum odinioară a proorocului Zaharia”.

Acestea zicînd, a făcut semnul Sfintei Cruci peste gura femeii şi îndată ea a început a vorbi cu mare glas zicînd: „Fericit eşti tu, binecuvîntat este cuvîntul gurii tale şi fericiţi sînt cei ce cred prin tine în Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu. Că eu am văzut cu ochii mei pe înger, pogorîndu-se din cer către tine şi ţinînd o carte deschisă înaintea ochilor tăi, din care citeai cuvîntul tău. Deci, binecuvîntaţi sînt cei ce cred cele grăite de tine şi blestemaţi sînt cei ce se îndoiesc măcar de un cuvînt din cele auzite. Că precum luceafărul răsare şi izgoneşte întunericul nopţii şi aduce lumină ochilor tuturor, aşa lumina cuvintelor tale a gonit toată întunecarea, atît a neştiinţei, cît şi a orbirii mele şi mi-a răsărit ziua cea luminată a credinţei celei drepte; apoi ai deschis amuţirea de şase ani a gurii mele, spre lauda lui Dumnezeu”.

O minune ca aceea văzînd toţi cei ce erau acolo, s-au plecat spre a crede în Hristos. Iar Nicostrat, bărbatul Zoii, văzînd atîta putere a lui Hristos, a căzut la picioarele sfîntului, cerînd iertare că prin porunca împăratului a ţinut legaţi şi închişi pe cei doi. Şi, luînd legăturile de fier din mîinile lor, le cuprinse genunchii şi-i ruga a merge liberi. Apoi zise: „O! cît aş fi fost de fericit dacă aş fi putut să fiu legat pentru sănătatea voastră; căci, cu vărsarea sîngelui meu pentru voi, aş fi spălat păcatele mele şi, izbăvindu-mă de moartea cea veşnică, aş fi dobîndit viaţa aceea care a voit a ne-o vesti Dumnezeu, prin gura domnului Sebastian”.

Iar cînd ruga pe sfinţi să meargă la ale lor, i-au zis aceia: „Paharele pătimirilor noastre nu voim a le lăsa ţie; iar Domnul nostru Iisus Hristos este bogat şi îndurat; El este puternic să te învrednicească şi pe tine de un pahar ca acesta, dacă cu adevărat îl pofteşti. Că de vreme ce vouă necrezînd încă, vi s-a dăruit lumina cunoştinţei adevărului, cu cît mai vîrtos acum, crezînd tot ceea ce veţi cere, vi se va da; pentru că dumnezeiasca bunătate totdeauna este gata a da în dar cele dorite, mai ales celor care cred în El fără îndoială. Credinţa voastră, acum din învăţătură s-a început. Şi într-un ceas aţi învăţat ceea ce ar fi putut cineva să înveţe într-un an. Şi precum vedem, nimic nu vă opreşte pe voi cei ce credeţi în Domnul nostru a fi gata de a muri pentru El. Nici părinţii, nici fiii, nici bogăţiile, ci îndată treceţi cu vederea cele ce aţi iubit totdeauna şi căutaţi ceea ce niciodată nu ştiaţi, alergînd pe cărările cele neştiute, căci îndată aţi venit către Hristos şi prin dorinţă aţi intrat acum în cele cereşti, de vreme ce nici o mîngîiere nu căutaţi pe pămînt! O! cît de mare laudă este lucrul acesta! O! cît este de următor faptei bune! Dar cu Hristos nu v-aţi unit în apa Botezului, apoi începuturile ostăşirii n-aţi văzut şi acum luaţi arme pentru Împăratul Cel adevărat şi pe ostaşii Lui dezlegîndu-i din legături, singuri vă faceţi ai Lui; iar pentru cei ce vor să fie omorîţi, nu vă temeţi singuri a vă da la moarte”.

Zicînd acestea, sfinţii s-au umilit toţi în inimile lor şi plîngeau, căindu-se de neştiinţa lor cea de mai dinainte pentru că voiau să întoarcă pe ostaşii lui Hristos de la nevoinţa cea bună. Atunci a zis Marcu: „Învăţaţi-vă, o! părinţi prea iubiţi, o femei şi prieteni, învăţaţi-vă a sta cu bărbăţie împotriva vrăjmaşului, luînd pavăza credinţei, cu care veţi putea stinge săgeţile cele aprinse ale duşmanului. Scoală-se şi iuţească-se asupra noastră slugile diavolului, ori cu ce muncă vor voi, rupă trupurile noastre, că trupul îl vor putea omorî, dar sufletul, cel ce se luptă pentru biruinţă, nu-l vor putea birui. Iar pentru uciderea şi ruperea trupului să nu băgăm seamă, pentru că mai slăviţi îi fac pe ostaşi rănile ce se primesc pentru Împăratul ceresc. Se iuţeşte asupra noastră diavolul cu mare mînie, căci singur se munceşte văzînd răbdarea noastră; aduce asupra noastră felurite munci şi ne îngrozeşte cu multe chinuri, pentru a ne înfricoşa şi a ne rupe de la nevoinţa cea bună. Şi unde nu sporeşte nimic cu muncile, acolo cu vicleşug momeşte; făgăduieşte viaţă, ca pe viaţă s-o ia; făgăduieşte cinste, ca să necinstească; făgăduieşte bogăţii, ca să sărăcească; dă slavă, ca să umple de ruşine; făgăduieşte neîntristare, ca să arunce în primejdie şi necaz neîncetat.

Acestea sînt războaiele lui meşteşugite, acestea sînt sfaturile cele amăgitoare ale lui, adică a scoate trupul din munci, iar pe suflet a-l omorî cu păcatele. Iar noi să mergem împotriva lui, să trecem cu vederea trupul, ca să ajutăm sufletul; că pentru ce să ne temem a muri vremelnic, nădăjduind a vieţui veşnic? Pentru ce să ne fie jale de această viaţă, nădăjduind a dobîndi pe cea bună? Să se teamă că vor muri acei care nu vor vedea viaţa în veci. O! cît de mulţi iubitori ai acestei vieţi, întîmplarea fără de veste i-a pierdut! Fulgerul i-a lovit, marea i-a înecat, prăpăstiile i-au înghiţit, sabia i-a înjunghiat. Şi pe această viaţă cu durere au pierdut-o, ticăloşii, iar pe cealaltă nicidecum n-au aflat-o. Deci aceia să se tînguiască pentru viaţa aceasta, aceia să se cutremure de moarte. Iar nouă ce durere să ne fie de moarte şi ce purtare de grijă să avem pentru viaţa aceasta? Noi, care avem viaţă gătită de la Iisus Hristos şi bunătăţi nevăzute de ochi, neauzite de urechi şi neajunse la minte”.

Grăind Sfîntul Marcu acestea, toţi se înaripară cu dorinţa vieţii ce va să fie, iar de aceasta de acum se îngreţoşau. Toţi se aprindeau cu dragostea lui Hristos, iar lumea au început să o urască şi mulţumeau lui Dumnezeu că le-a luminat întunericul şi le-a deschis ochii minţii şi, scoţîndu-i din calea pierzării, le-a arătat calea mîntuirii. Şi aşa, cei ce veniseră ca să întoarcă pe sfinţii mucenici de la Hristos, s-au întors singuri către Hristos. Şi cei ce aşteptau să vîneze pe alţii în pierderea lor, singuri s-au vînat spre mîntuire. Iar Nicostrat, cu femeia sa Zoe, stăruiau zicînd: „Nu vom mînca, nici nu vom bea, de nu ne vei da taina credinţei creştineşti”.

Sfîntul Sebastian i-a zis: „Schimbă-ţi cinstea ta şi începe mai vîrtos a fi slujitor al lui Hristos, decît eparhului. Deci ascultă sfatul meu: Pe toţi cîţi îi ai prin legături şi prin temniţe adună-i la un loc, că eu voi chema pe preotul lui Dumnezeu şi de la acela te vei învrednici Sfintelor Taine, împreună cu toţi care vor voi să creadă. Că dacă diavolul se sîrguieşte atît de mult spre a întoarce de la Hristos pe sfinţii săi robi, cu atît mai vîrtos sîntem datori a ne sîrgui să scoatem de la diavol, pe aceia care cu nedreptate i-a făcut ai săi şi să-i dăm iarăşi Ziditorului”. Nicostrat răspunse: „Dar pot să se dea sfintele tîlharilor, celor osîndiţi la moarte şi celor fărădelege?” Sebastian zise: „Mîntuitorul nostru a venit pentru cei păcătoşi în lume şi a arătat taina Botezului, prin care se spală păcatele şi fărădelegile omeneşti şi se dă darul cel dumnezeiesc. Deci, la începutul întoarcerii tale, acest dar să aduci lui Dumnezeu: îngrijeşte-te pentru mîntuirea altora şi-ţi va fi ţie ca răsplătire o cunună mucenicească, avînd împreună cu tine flori neveştejite de multe fapte bune”.

Auzind acestea Nicostrat, a mers la Claudie logofătul şi i-a poruncit ca să trimită la casa lui pe toţi cei ferecaţi cu fiare. Punîndu-i înainte, Sfîntul Sebastian le-a dat cuvînt de învăţătură mîntuitoare. Apoi sfîntul, aflîndu-i pe dînşii plecaţi spre a crede şi lesnicioşi spre a primi darul cel dumnezeiesc, a poruncit să-i dezlege din legături pe toţi. După aceea a mers la Sfîntul Policarp, preotul, care se ascundea pentru prigoană şi i-a spus lui toate cele ce s-au făcut. Sfîntul Policarp, mulţumind lui Dumnezeu, a mers cu Sebastian în casa lui Nicostrat şi, văzînd adunarea celor ce crezuseră în Dumnezeu, a zis: „Fericiţi sînteţi voi toţi care aţi ascultat cuvîntul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, care a zis: Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, că sînt blînd şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre; căci jugul meu este bun şi sarcina mea este uşoară. Deci acum voi, fraţilor, care voiţi să vă spălaţi prin apa Botezului, ca să vă faceţi fii iubiţi ai lui Dumnezeu, aveţi trebuinţă de pocăinţă, ca, prin ea să dobîndiţi iertarea păcatelor celor de mai dinainte. Dar acum cînd arătaţi o osîrdie ca aceasta către Hristos, Dumnezeul nostru, căci, crezînd întru El, gata sînteţi a muri pentru dînsul şi de unde, mai înainte aţi vrut să întoarceţi pe alţii, acum singuri aceasta o voiţi, să ştiţi că acum aţi luat iertare şi aţi cîştigat biruinţă asupra vrăjmaşului celui nevăzut.

Ştie Hristos, Dumnezeul nostru, a scoate lumină din întuneric şi din vasele cele lepădate a scoate vase alese. Aşa a făcut din Saul pe Pavel, din depărtat a făcut apostol şi din prigonitor, învăţător. Aşa şi pe voi acum, v-a făcut din păgîni creştini, din necredincioşi robi credincioşi şi din vrăjmaşi prieteni, de a căror întoarcere, toată adunarea diavolilor, fiii întunericului, plîng şi se tînguiesc; iar cetele sfinţilor îngeri, fiii luminii, se bucură şi se veselesc de luminarea voastră. Deci, să se apropie fiecare din voi şi să-mi dea numele său în scris şi, mai înainte de luarea Botezului, să ţineţi post. Postiţi pînă în seară şi cînd va apune lumina cea materială, atunci va răsări lumina cea nematerială prin Sfîntul Botez”. Atunci s-au umplut toţi de bucurie şi s-au pregătit pentru Sfîntul Botez.

Aceasta făcîndu-se, a venit Claudie logofătul în casa lui Nicostrat şi l-a chemat la eparh: „S-a mîniat eparhul, înştiinţîndu-se că ai chemat toţi legaţii în casa ta şi mi-a poruncit să te chem; deci vezi ce vei răspunde lui”. Venind Nicostrat la eparh şi întrebat fiind de cei legaţi a răspuns: „Din porunca măriei tale, am luat pe doi creştini, ca să-i păzesc în casa mea, pe Marchelin şi pe Marcu, cărora, pentru ca să le fac frică mai mare, am adus la dînşii pe alţi legaţi şi ferecaţi greu, ca privind la aceia şi cunoscînd ce fel de pătimiri îi aşteaptă, poate s-or supune poruncii tale”. Iar eparhul l-a lăudat pentru aceasta şi l-a liberat, zicînd: „Mare dar vei lua de la părinţii lor, de se vor întoarce prin tine la gîndul nostru, ca apoi să fie liberaţi întregi şi sănătoşi”.

Întorcîndu-se Nicostrat cu Claudie acasă, i-a spus despre Sfîntul Sebastian, că fiind prieten împăraţilor, este creştin şi desăvîrşit în dumnezeiasca învăţătură şi întăreşte numele creştinilor întru a sa credinţă; apoi arată că viaţa aceasta de acum este vremelnică şi degrabă pieritoare, vestind alta după moarte, veşnică şi mai bună. Şi i-a mai spus cum a strălucit faţa lui cu lumină cerească, cum a vindecat pe femeia lui de amuţirea cea de şase ani şi a făcut-o de grăieşte limpede. Acestea zicîndu-le, Claudie a zis: „Doi copii ai mei foarte mici sînt bolnavi, unul este răcit, iar celălalt peste tot trupul este rănit; deci îl voi ruga pe el ca să-mi vindece fiii, pentru că nu mă îndoiesc, că cel ce a putut să dezlege limba celei mute de şase ani, va putea să vindece şi pe fiii mei”.

Acestea zicînd a mers degrabă la casa sa şi, luînd amîndoi copiii pe mîinile sale, a venit în casa lui Nicostrat şi, căzînd înaintea picioarelor sfinţilor lui Dumnezeu, adică Sebastian şi Policarp, a zis: „Fără îndoire, cred cu toată inima cum că Hristos, pe Care Îl cinstiţi voi, este Dumnezeu adevărat; iată am adus aici pe aceşti doi copii ai mei bolnavi, ca prin voi să se mîntuiască de moarte”. Iar dumnezeieştii bărbaţi au zis către dînsul: „Degrabă fiecare dintre dînşii vor primi vindecare de orice boală vor avea, în vremea cînd vor intra în sfînta baie a Botezului”. Atunci Claudie a strigat: „Cred în Hristos şi voiesc a fi creştin!”

Pregătindu-se toţi pentru Sfîntul Botez, se scria numele fiecăruia şi se da preotului; şi, mai înainte decît toţi, şi-a dat numele Tracvilin, tatăl lui Marchelin şi Marcu; iar după dînsul alţi şase prieteni ai lui: Ariston, Criscentian, Evtihian, Urban, Vitalie şi Iust. După aceştia, Nicostrat cu fratele său, Castorie şi Claudie, logofătul; după dînşii, doi fii ai lui Simforian şi Felix; apoi Marchia, mama lui Marchelin şi Marcu, Simforosa, femeia lui Claudie şi Zoe, a lui Nicostrat; apoi toată casa lui Nicostrat, bărbaţi şi femei, pînă la treizeci şi trei de suflete; iar la sfîrşit toţi cei ce erau prin legături, şaisprezece la număr. Însă numărul tuturor celor ce s-au botezat de Sfîntul Policarp era de şaizeci şi patru. Iar primitor din botez era Sfîntul Sebastian şi ale femeilor erau primitoare Beatrix şi Luchina.

Mai întîi de toţi au fost aduşi copiii lui Claudie, în sfînta baie a Botezului şi îndată s-au vindecat de neputinţele lor, încît nici urme de răni ce au avut pe trupurile lor n-au rămas. După aceştia s-a adus Tracvilin, care era cuprins nu numai de neputinţa bătrîneţilor, ci şi cu boala podagrei şi a hiragriei, încît abia putea a se purta de mîinile altora şi, dezbrăcînd hainele de pe dînsul ca să-l bage în sfînta baie a Botezului, îl durea foarte rău trupul. Şi l-a întrebat pe el Sfîntul Policarp: „Crezi, fără îndoială, cum că unul născut, Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos este puternic a-ţi da sănătate şi a-ţi ierta păcatele?” Iar Tracvilin a răspuns: „Cred că Hristos, Fiul lui Dumnezeu toate le poate, însă eu numai aceasta voiesc de la bunătatea Lui, ca să mi se ierte păcatele, iar de durerea trupului nu bag seamă”. Toţi cei ce stau împrejur au plîns de bucurie şi rugau pe Domnul, ca să arate roada credinţei lui.

Începînd Botezul, l-a întrebat: „Crezi în Tatăl şi în Fiul şi în Sfîntul Duh?” Şi cînd a răspuns: „Cred”, îndată – încă fiind cuvîntul pe buzele lui – i s-au dezlegat mîinile şi picioarele şi i s-au întărit pulpele şi gleznele lui, încît toată neputinţa bătrîneţilor s-a depărtat de la dînsul, devenind ca vulturul şi a strigat: „Tu eşti unul Dumnezeu adevărat, pe Care această lume ticăloasă nu Te ştie!” După dînsul toţi ceilalţi s-au botezat cîte unul. Apoi şaisprezece zile din vremea cea dată lui Marchelin şi Marcu, le-a petrecut lăudînd pe Dumnezeu în psalmi ziua şi noaptea, întărindu-se şi pregătindu-se, către nevoinţa mucenicească, pentru numele lui Hristos.

Împlinindu-se treizeci de zile Agrestie Hromatie, eparhul cetăţii Romei, chemînd la sine pe Tracvilin, tatăl lui Marchelin şi Marcu, l-a întrebat despre fiii lui: „Plecatu-s-au, oare, ca să se depărteze de la creştinătate?” Iar Tracvilin a răspuns: „Pentru facerea ta de bine nu este destul nici un cuvînt al gurii mele, spre a-ţi mulţumi. Căci de nu ai fi oprit tu cu blîndeţe, răspunsul cel de moarte dat asupra fiilor mei şi de nu i-ai fi lăsat atîtea zile, apoi eu m-aş fi lipsit de fii, iar ei n-ar mai fi avut tată. Dar acum se bucură împreună cu mine, toate rudeniile şi iubiţii prieteni, încă şi măria-ta, precum mi se pare; căci morţilor s-a dăruit viaţă, celor supăraţi veselie, iar celor întristaţi li s-a întors mîngîierea”.

Atunci eparhul, socotind că fiii lui se vor închina zeilor, a zis: „Deci, veniţi în ziua cea de pe urmă, ca fiii tăi să pună tămîia cea datoare zeilor”. Auzind acestea, Tracvilin a zis: „Prea luminate bărbat, de ai fi pus întrebarea ta pentru mine şi pentru fiii mei în cumpăna judecăţii celei drepte, ai fi putut cunoaşte ce fel de putere este numirea creştinească”. Eparhul a zis: „Te îndrăceşti, Tracviline?”. Iar Tracvilin a zis: „Pînă acum mă îndrăceam cu trupul şi cu sufletul, dar, cum am crezut în Hristos, îndată am primit sănătatea sufletului şi a trupului meu”. Eparhul a zis: „Iată, precum văd eu, pentru aceasta am lăsat şi am dat vreme fiilor tăi, ca nu numai să-i întorci de la rătăcire, ci să te întoarcă şi pe tine către a lor rătăcire”.

Tracvilin a răspuns: „Rog a ta strălucire, ca însuşi acest nume rătăcire să-l judeci şi să vezi ce lucruri se cuvine a le numi cu acest nume – rătăcire”. „Spune tu mai bine căror lucruri este potrivit numele de rătăcire” a zis eparhul. Atunci Tracvilin a răspuns: „Întîia rătăcire este a lăsa calea vieţii şi a umbla pe calea morţii”.

Eparhul a zis: „Şi care este calea morţii?” Iar Tracvilin a zis: „Dar nu ţi se pare că aceasta este calea morţii, a da nume dumnezeiesc oamenilor celor muritori de rînd şi a se închina chipurilor lor, cele făcute din lemn şi piatră?” Eparhul a zis: „Dar nu sînt zei cei cărora ne închinăm noi?” Tracvilin a răspuns: „Cu adevărat nu se cuvine a avea zeu pe acela pentru care se citeşte în cărţile de obşte că sînt răi, nedrepţi şi cumpliţi, că au avut părinţi fărădelege, că ei au vieţuit în necuvioşie, nedreptate şi în minciuni, încît au murit ticăloşeşte. Au doară, mai înainte pînă a nu împărăţi Cron peste cretani şi mînca trupurile fiilor săi, mai înainte de acea vreme, zic, nu era Dumnezeu în cer? Apoi după aceea Critul, avînd împăratul său cerurile, nu aveau Dumnezeu? Cu adevărat rătăcesc cei ce zic că Die, fiul lui Cron, stăpîneşte tunetele şi aruncă fulgerele, căci era ca un om, pe care îl stăpînea răutatea şi pofta trupească. Pe cine n-a prigonit acela, căci nici pe tatăl său nu l-a cruţat? Sau cu ce nelegiuiri nu s-a spurcat acela, care şi pe soră-sa cea născută dintr-un pîntece, şi-a luat-o femeie? În toate zilele prin tîrguri, prin uliţe, prin case şi prin tot locul se povesteşte în cărţi de necurata Ira, căci se spune că sora lui Die este şi femeia lui. Iar răpirea lui Ganimet, copilul cel frumos, au doar se tăinuieşte şi de către înşişi închinătorii lui Die? Deci, nu crezi, prea luminate bărbat, că rătăceşti, cinstind pe zeii cei plini de nişte fapte rele ca acestea, pentru care legile romanilor la multe feluri de pedepse îi dau pe oameni? Pe unii ca aceştia îi cinsteşti tu şi, lăsînd pe Atotputernicul Dumnezeu, Care împărăţeşte în ceruri, zici pietrei: „Dumnezeul meu eşti tu!”, iar lemnului: „Ajută-mi mie!”. Zis-a eparhul: „De cînd a început a se huli zeii şi a întoarce oamenii de la închinarea lor, cu multe întîmplări rele se primejduieşte împărăţia romanilor”.

Tracvilin a zis: „Nu este aşa, ci de vei citi scrisorile lui Livie, vei afla acestea, că din oastea romanilor care adusese jertfă diavolilor, într-o zi au căzut mai mult de patruzeci şi două de mii. Nici aceasta nu este tăinuită de către tine, cum că francii au luat Capitoliul şi toată puterea romanilor s-a făcut lor de batjocoră. Multe cetăţi nespusă robie şi diferite feluri de ucideri a răbdat cetatea Roma, mai înainte de a cunoaşte oamenii pe Dumnezeul cel adevărat. Iar acum, de cînd a început a se cinsti nevăzutul şi adevăratul Dumnezeu, de cei ce cred în El, împărăţia romanilor este fără de tulburare şi fără de supărare; căci Dumnezeu, pentru aleşii Săi, a îngrădit-o cu pace. Dar un Dumnezeu atît de bun, nu se cunoaşte de voi şi toate facerile de bine care se fac de Ziditorul, se socotesc că sînt de la zidire”.

Aşa vorbind între dînşii, au început cuvînt despe Iisus Hristos Domnul şi i-a spus Tracvilin cum Fiul lui Dumnezeu S-a pogorît pe pămînt, nedespărţindu-se de ceruri şi S-a îmbrăcat cu trup ca să mîntuiască sufletele omeneşti de pierzare. Apoi toate cele ce Tracvilin le-a ştiut de la sfinţii Sebastian şi Policarp şi mai ales din darul lui Dumnezeu, Care înţelepţeşte pe omul credincios, pe acelea le-a spus înaintea eparhului, însuşi Domnul dîndu-i gură şi înţelepciune şi nimeni n-a putut să i se împotrivească şi nici cel ce se împotrivea lui să-i răspundă. Şi i-a mai spus că multă vreme a zăcut în podagră şi hiragră, la toate mădularele lui şi îndată fără de veste s-a făcut sănătos, cu darul lui Hristos, în vremea cînd a crezut în El cu inimă bună.

Avînd şi eparhul boala podagrei de demult, a poruncit celor ce stăteau înainte ca să ia pe Tracvilin şi să-l ducă, iar noaptea, a trimis în taină şi l-a chemat la dînsul rugîndu-l şi plătindu-i, ca să-i spună doctoria cu care s-a vindecat”. Iar Tracvilin a zis: „Să ştii, măria-ta, că Dumnezeul nostru foarte rău Se mînie asupra celor care vor a vinde sau a cumpăra darul Său. De voieşti să te vindeci de boala ta, apoi crede în Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi te vei tămădui, precum mă vezi şi te văd. Că eu abia eram purtat de alţii şi unsprezece ani de grea boală am fost la toate venele şi încheieturile şi alţii îmi aduceau mîncarea la gură. Iar cînd am crezut în Hristos Dumnezeu, îndată am dobîndit tămăduire şi cu darul Mîntuitorului meu sînt întreg şi sănătos”.

Eparhul a zis: „Rogu-mă ţie să aduci la mine pe acela ce a fost mijlocitor sănătăţii tale, căci dacă va putea să-mi dea şi mie vindecare, apoi şi eu mă voi face creştin”. Deci, mergînd îndată, Tracvilin a chemat pe Sfîntul Policarp şi apoi pe Sebastian şi au învăţat pe Agrestie Hromatie, eparhul şi pe Tivurtie, fiul lui, sfînta credinţă în Iisus Hristos. Si au sfărîmat pe toţi idolii care erau în casa lui, mai mulţi de două sute: pe cei de lemn i-au ars, pe cei de piatră i-au sfărîmat, iar pe cei de aur şi de argint i-au tăiat bucăţele şi i-au împărţit la săraci.

Deci sfărîmaţi şi zdrobiţi fiind idolii, s-a arătat eparhului un tînăr frumos şi preastrălucit, zicîndu-i: „Domnul nostru Iisus Hristos, întru care ai crezut, m-a trimis la tine ca să primeşti sănătate în toate mădularele tale”. Atunci eparhul, îndată cu cuvîntul s-a făcut sănătos şi, sculîndu-se, a vrut să cadă la picioarele celui ce se arătase, ca să i le sărute. Iar acela a zis către dînsul: „Vezi să nu te atingi de mine, pentru că încă nu eşti spălat cu Sfîntul Botez de necurăţia idolească”. Acestea zicîndu-i, s-a făcut nevăzut.

Atunci eparhul cu fiul său, au căzut la picioarele sfinţilor strigînd: „Unde este adevăratul Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos unul născut Fiul Atotputernicului Dumnezeu pe care îl propovăduiţi voi, o! buni învăţători?” Iar sfinţii au sfătuit pe eparh să lase dregătoria eparhiei să nu mai facă judecăţi, în care era dator să cerceteze pe creştini să-i judece, să-i muncească, nici să meargă la priveliştea păgînilor, ci să se îndeletnicească întru învăţătura înţelepciunii duhovniceşti; apoi degrabă a făcut el aceea. Iar cînd s-a apropiat de Sfîntul Botez a fost întrebat: „Crezi întru Unul Dumnezeu?” El a zis: „Cred”. „Te lepezi de idoli?”. Şi a zis: „Mă lepăd”. „Te lepezi de toate păcatele tale?” a zis preotul. Atunci el a răspuns către preot: „De la început trebuia să mă întrebi. Deci, mă voi îmbrăca iarăşi în hainele mele şi nu voi primi Sfîntul Botez, pînă ce mai întîi nu mă voi lepăda de păcatele mele. Mă voi împăca cu aceia cu care am avut vrajbă. Pe care i-am mîniat, către aceia voi arăta dragoste. Iar de la cei ce au mînie asupra mea, de la aceia voi cere iertăciune. Toate datoriile datornicilor mei le voi ierta. Iar de am luat de la cineva ceva cu sila, aceluia voi întoarce îndoit. După moartea femeii mele am avut două ţiitoare, pe acelea le voi da după bărbat cu zestre de nuntă. Voi libera robii şi roabele. Toate lucrurile dregătoriei mele şi ale casei le voi rîndui după Dumnezeu şi atunci cu îndrăzneală voi zice: Mă lepăd de toate păcatele mele şi voi primi Sfîntul Botez. Aceste cuvinte ale lui au plăcut sfinţilor şi s-a amînat botezul o vreme, pînă a împlinit cu fapte toate cele spuse. Apoi i-au botezat pe amîndoi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, împreună cu toată casa, încît s-au făcut pînă la o mie patru sute cei din nou luminaţi, bărbaţi şi femei.

În acea vreme era mare prigoană asupra creştinilor, încît nu era cu putinţă nici bucate a cumpăra, nici apă a-şi scoate cineva, de vreme ce cu sfatul păgînilor, pretutindeni erau puşi idoli mici şi străji multe prin tîrguri, pe uliţe, pe la fîntîni, pe la izvoare, pîraie; încît toţi care ar fi vrut să cumpere ceva de-ale mîncării sau să ia apă, mai întîi trebuiau să se închine idolilor ce erau acolo. Şi aceasta au scornit-o păgînii, ca să-i prindă mai lesne pe creştini şi să-i dea la munci. Văzînd credincioşii aceasta, erau într-o mare mîhnire, pentru că nu le era cu putinţă a căpăta de undeva mîncare sau băutură, fără închinare la idoli, de care fugind, mai bine răbdau foamea şi setea decît să se închine lor.

Atunci Hromatie a poruncit tuturor credincioşilor, care erau în Roma, să ia pe ascuns din casa sa mîncare şi apă, căci era foarte bogat şi se adunau credincioşii în casa lui spre lauda lui Dumnezeu. Atunci era episcop al Romei fericitul Gaie, cu neamul din Dalmaţia, rudenia lui Diocliţian; acela săvîrşea liturghia în casa lui Hromatie şi împărtăşea cu dumnezeieştile Taine pe poporul cel nou al lui Hristos. Iar pentru goana cea mare, care era asupra creştinilor, Hromatie a ieşit din Roma la oarecare moşii ale sale, pe care le avea în Campania, pentru că se temea ca nu cumva să se afle la Roma de credinţa lui în Hristos şi voia să vieţuiască acolo fără grijă şi mai cu libertate să ţină sfînta credinţă. Deci, porunci creştinilor, că toţi ce vor să se dea în lături de la prigoana asupra creştinilor şi să vieţuiască fără grijă, să meargă cu el la moşiile sale, făgăduind acolo tuturor hrană destulă. Atunci era nevoie ca împreună cu creştinii să meargă unul din cei doi sfinţi, spre mîngîierea şi întărirea credinţei şi s-a făcut neînţelegere între cei doi sfinţi, Sebastian şi Policarp, pentru că fiecare dintr-înşii voia să rămînă la Roma, pentru cîştigarea cununii cele muceniceşti. Atunci a zis sfîntul episcop Gaie: „Dacă amîndoi voiţi a muri pentru Hristos, vă veţi da în mîinile muncitorilor şi veţi lipsi atunci pe poporul credincios de mîngîierea cea duhovnicească, din care cauză mie mi se pare sfinte Policarp, ca cel ce ai treapta preoţiei şi eşti plin din destul de înţelepciune dumnezeiască, să mergi împreună cu domnul Hromatie, ca să mîngîi cu învăţătura pe creştini, să-i întăreşti pe cei ce se îndoiesc şi să-i hrăneşti pe ei cu dumnezeieştile Taine”.

Auzind acestea, Sfîntul Policarp s-a supus poruncii şi a plecat împreună cu Hromatie şi cu alţi creştini din Roma. Deci, în ziua duminicii, săvîrşind episcopul Sfînta Liturghie, a zis către credincioşi: „Domnul nostru Iisus Hristos, ştiind neputinţa firii noastre, două căi a arătat celor ce cred într-însul; una mucenicia, iar alta mărturisirea; pentru că cel ce nu va putea să meargă pe cea mucenicească, acela să alerge pe cea a mărturisirii. Şi de voieşte cineva, să meargă cu fiii noştri duhovniceşti, cu Hromatie şi cu Tivurtie; iar cine va vrea să rămînă aici, în cetate, pot să rămînă şi nici un loc al depărtării nu va despărţi pe aceia care sînt împreună cu darul lui Hristos; iar eu , deşi nu vă voi vedea cu ochii cei trupeşti, dar cu ochii mei dinăuntru, totdeauna veţi fi împreunaţi”.

Zicînd episcopul acestea, Tiburtie a strigat: „Mă rog ţie, părinte, să nu ies de aici, căci doresc foarte mult pentru Dumnezeul meu, de ar fi cu putinţă şi de o mie de ori să fiu omorît, ca să dobîndesc viaţă veşnică”. Episcopul, bucurîndu-se de credinţa lui şi de o rîvnă ca aceea, a lăcrimat şi ruga pe Dumnezeu ca toţi cei ce rămîn împreună cu dînsul să poată a se nevoi şi să se învrednicească cununei muceniceşti. Deci cu episcopul au rămas Marchelin şi Marcu şi tatăl lor Tracvilin, sfîntul Sebastian şi tînărul cel frumos cu trupul şi mai frumos cu sufletul, Sfîntul Tiburtie; asemenea şi Nicostrat protoschiniarul, cu fratele său Castorie şi cu femeia sa, Zoe şi Claudie, cu fratele său Victorin şi cu fiul său Simforian, care a fost vindecat de boala apei; numai aceştia au rămas în Roma, iar toţi ceilalţi au plecat cu Hromatie şi cu Policarp. Iar după ducerea lor, sfîntul episcop a hirotonisit diaconi pe Marchelin şi Marcu, iar pe tatăl lor, Tracvilin, l-a sfinţit preot şi pe Sfîntul Sebastian, care purta cele ostăşeşti, l-a făcut apărător al Bisericii.

Dar de vreme ce nu avea loc tăinuit în care ar putea săvîrşi Sfînta Liturghie, pentru aceasta petrecea la un oarecare dregător împărătesc, cu numele, Castul, lîngă palat. Pentru aceea şi-au ales petrecerea lor acolo, pentru că şi Castul era creştin în taină, împreună cu casnicii săi; iar pentru că legea închinării de idoli era pretutindeni, nu lua seama la cei ce vieţuiau în palatele împărăteşti – că nimeni nu gîndea că s-ar înrădăcina credinţa creştinească chiar în palat – De aceea sfinţii puteau cu înlesnire a se tăinui la Castul, săvîrşind dumnezeieştile slujbe. Deci stînd ei acolo, ziua şi noaptea o petreceau în rugăciuni, lacrimi şi post şi rugau pe Dumnezeu ca să-i învrednicească de cununa cea mucenicească. Veneau la dînşii femei şi bărbaţi pe ascuns, cei ce văzuseră tămăduirile făcute de dînşii; căci cu rugăciunile lor se da bolnavilor sănătate, orbilor vedere şi duhurile cele necurate se alungau din oameni; pentru aceea mulţi dintre dînşii primeau sfînta credinţă în taină.

Odată, mergînd Sfîntul Tiburtie în cale, a văzut pe un om care căzuse de pe casa sa şi se rănise rău; toţi ai casei plîngeau; pe acela l-a făcut întreg şi sănătos cu rugăciunea sa şi omul acela a trecut la creştini cu toată casa şi s-au botezat.

Sosind vremea pătimirii sfinţilor, mai întîi fericita Zoe, femeia lui Nicostrat, a ieşit la nevoinţă, căci, rugîndu-se ea lîngă mormîntul Sfîntului Apostol Petru, a fost prinsă de cei ce pîndeau pe creştini şi dusă la judecată, unde, fiind silită să aducă tămîie idolului Aris nu s-a supus. Pentru aceea a fost aruncată în temniţă întunecoasă şi acolo a fost chinuită cu foame şase zile. După aceasta a fost scoasă şi spînzurată de păr, deasupra unui fum ce ieşea din gunoi şi, astfel, şi-a dat duhul în mîinile lui Dumnezeu, iar trupul ei a fost aruncat în Tibru. Sfînta Zoe s-a arătat în vedenie Sfîntului Sebastian şi i-a spus despre sfîrşitul său; iar el, dacă a spus aceasta lui Tracvilin, acesta a strigat: „Iată femeile ne întrec! Deci, pentru ce să mai trăim noi?” Apoi a mers în acelaşi loc, la mormîntul Apostolului şi acolo a fost ucis de păgîni cu pietre şi aruncat în Tibru. Nicostrat şi Castorie, împreună cu Claudie, cu Victorin şi cu Simforian, au fost prinşi şi aduşi la eparhul cetăţii, cel cu numele Favian, pe cînd căutau trupurile sfinţilor pe malul Tibrului. Pe aceştia, eparhul silindu-i către jertfă zece zile, pe de o parte cu momeli, pe de alta cu îngroziri şi munci şi nesporind nimic, a poruncit să-i înece în rîu, legîndu-le cîte o piatră mare de grumaji.

Pe Sfîntul tînăr Tiburtie l-a arătat, pe ascuns, păgînilor un mincinos creştin, cu numele Curtuat, care era lup îmbrăcat în piele de oaie; şi, prinzîndu-l, l-a adus legat la judecată, la acelaşi eparh Favian, împreună cu Curtuat cel ce părea creştin. Deci Curtuat, venind la judecată, îndată s-a arătat vicleşugul său, căci numai cu chipul se arăta a fi creştin, iar înăuntru era plin de păgînătate. Acesta a fost martor şi văditor al lui Tiburtie, cum că el numea diavoli pe zeii romanilor. Dar sfîntul se arăta adevărat şi cu mare bărbăţie mărturisitor al numelui Domnului nostru Iisus Hristos. Şi a zis către dînsul judecătorul: „Nu face aşa de mare ruşine neamului tău, atît de cinstit, că eşti fecior de părinte slăvit şi ţi-ai ales viaţa creştinească necurată şi urîtă, căreia îi urmează ocară şi munci, moarte şi defăimare”.

Sfîntul Tiburtie a răspuns: „O! preaînţelepte bărbat şi judecător al Romei! De vreme ce nu voiesc a cinsti şi a avea între zei pe desfrînata Venera şi pe amestecătorul de sînge Die, pe mincinosul Ermis şi pe mîncătorul de fii Cron, de aceea îmi zici că ocărăsc neamul meu? Dar eu îţi spun că am înmulţit cinstea neamului meu, cinstind pe unul adevărat Dumnezeu, care împărăţeşte în ceruri, închinîndu-mă şi numindu-mă rob al lui. Tu mă îngrozeşti cu munci? Ce lucru înfricoşat ne este nouă creştinilor a pătimi pentru Dumnezeul nostru prin sabie? Dar prin aceea ne vom dezlega de temniţa cea trupească şi vom dobîndi cereasca libertate. Sau prin foc? Dar noi, mai mare văpaie poftind, am stins văpaia în trupurile noastre şi apoi de acestea să ne temem? Sau de surghiunie? Dar Dumnezeul nostru este pretutindeni şi oriunde sîntem noi cu Dumnezeu, acolo este locul nostru”.

Atunci Favian a poruncit să aducă mulţime de cărbuni aprinşi să-l pună desculţ pe sfînt deasupra lor; apoi a zis către dînsul: „Sau adu tămîie zeilor noştri pe aceşti cărbuni sau te suie desculţ pe ei”. Iar Sfîntul Tiburtie, însemnîndu-se cu semnul Sfintei Cruci, s-a suit deasupra lor desculţ şi umbla pe dînşii ca pe nişte flori roşii şi moi şi a zis către judecător: „Lasă necredinţa ta şi cunoaşte că Dumnezeul meu este adevărat, Care porunceşte stihiilor şi tuturor zidirilor; iar tu de poţi, în numele lui Die al tău, pune mîna în apă fiartă şi să vezi nu vei primi arsuri? Iată eu, în numele Domnului meu Iisus Hristos, umblu pe acest foc ca pe nişte flori rourate, precum vezi, pentru că Ziditorului nostru toată făptura Îi slujeşte”. Judecătorul zise: „Cine nu ştie că Hristos al vostru va învăţat meşteşug de vrăjitorie?” Sfîntul răspunse: „Taci, ticălosule, nu îndrăzni a pomeni cu hulă, prin buzele tale cele purtătoare de venin numele cel atît de mare şi înfricoşat; nu face urechilor mele atîta necaz, ca să te aud lătrînd asupra numelui Domnului meu”.

Atunci Favian, mîniindu-se, l-a osîndit la moarte şi a fost dus la drumul ce se numea Lavicansc, departe ca de trei stadii de cetate. Şi acolo, rugîndu-se lui Dumnezeu, a fost tăiat şi îngropat în acelaşi loc de un creştin oarecare, unde s-a arătat poporului mare dar dumnezeiesc, prin rugăciunile Sfîntului Tiburtie.

După aceasta, acelaşi Curtuat, care numai cu chipul era creştin, a vestit păgînilor despre Castul, Marchelin şi Marcu. Deci, Sfîntul Castul, după cea de a treia întrebare şi de trei ori spînzurare şi muncire, fiind aruncat într-o groapă şi astupat cu pămînt de viu s-a săvîrşit; iar pe Marchelin şi pe Marcu i-a pus Favian la butuc, le-a pironit picioarele cu cuie de fier şi le-a zis: „Veţi sta astfel pînă cînd veţi aduce închinare zeilor”. Dar pironiţi fiind pe un lemn, cîntau: Iată ce este bun sau ce este frumos, fără numai a locui fraţii împreună. Şi au stat aşa o zi şi o noapte, cîntînd şi rugîndu-se; iar a doua zi au fost împunşi cu suliţele în coaste, chiar în acelaşi loc; şi aşa şi-au primit sfîrşitul muceniciei.

Săvîrşindu-şi aceşti sfinţi pătimirea lor, s-a aflat şi de Sfîntul Sebastian, despre care a spus eparhul împăratului. Deci, chemîndu-l la sine Diocleţian, i-a zis: „Eu totdeauna te-am avut între cei dintîi în palatele mele, iar tu, cugetînd cele împotriva sănătăţii mele, te-ai făcut vrăjmaş mie şi duşman zeilor mei, deşi pînă acum ai tăinuit această răutate”. Sfîntul Sebastian a zis: „Eu pentru sănătatea ta am rugat totdeauna pe Hristos şi am cerut pace împărăţiei romanilor şi m-am închinat împăratului ceresc, socotind că este lucru cu nedreptate a se închina cineva pietrii şi a căuta ajutor de la dînsa, că aceea este lucru arătat cum că este lucru al celor fără de minte”.

Atunci, mîniindu-se Diocleţian, a poruncit să-l ducă afară din cetate şi să-l lege de stîlp gol, în mijlocul unui cîmp şi să-l străpungă cu săgeţi. Deci fiind pus el acolo, ca o ţintă, mulţime de ostaşi au săgetat cinstitul său trup şi înconjurîndu-l unii de o parte şi alţii de alta i-au umplut tot trupul de săgeţi; apoi, părîndu-li-se că a murit, s-au dus lăsîndu-l aşa legat şi plin de săgeţi. Cînd femeia Sfîntului mucenic Castul, cu numele Irina, s-a dus noaptea să ia şi să îngroape trupul Sfîntului Sebastian, l-a găsit viu şi l-a dus în casa sa; apoi în puţine zile s-a tămăduit de răni şi s-a făcut cu totul sănătos. Şi, adunîndu-se la dînsul creştinii în taină, îl rugau să iasă din Roma, precum au făcut şi alţi creştini, ca să nu cadă iarăşi în mîinile păgînilor. Iar el, făcînd rugăciune, s-a dus şi a stat pe scările palatului Eliogavalilor, şi cînd treceau pe acolo împăraţii, văzîndu-i sfîntul, a strigat: „Popii zeilor voştri o, împăraţilor, vă tulbură pe voi cu vrăjile lor cele necurate, dîndu-vă ştiri mincinoase despre creştini, care ar fi potrivnici împărăţiei romanilor. Dar vedeţi că mult vă folosesc creştinii, pentru că se roagă în rugăciunile lor pentru cetatea aceasta; căci nu încetează a se ruga pentru împărăţia voastră şi pentru sănătatea tuturor ostaşilor romani”.

Acestea grăind sfîntul, a căutat spre dînsul Diocleţian şi a zis: „Oare tu eşti Sebastian pe care nu demult am poruncit să te omoare cu săgeţi?” Sfîntul a răspuns: „Pentru aceasta a binevoit a mă învia Domnul meu Iisus Hristos ca să fiu viu către voi şi înaintea întregului popor să fiu martor nedreptăţii voastre, căci cu judecată nedreaptă aţi ridicat prigoană asupra creştinilor, robii lui Hristos”. Atunci Diocleţian a poruncit să-l prindă şi să-l ducă la hipodrom.

Acolo sfîntul răbdător de chinuri, cu mare glas proslăvind pe Hristos, iar pe idoli şi rătăcirea romanilor ocărîndu-le, a fost bătut cu beţe pînă la moarte şi a trecut în glasul bucuriei către Hristos, puitorul de nevoinţe, ca să primească cununa biruinţei, pentru nevoinţa sa cea bună. Iar sfîntul lui trup l-au aruncat păgînii noaptea în groapă adîncă cu noroi, ca să nu-l afle creştinii şi să-l ia. Dar sfîntul s-a arătat în vedenie Luchiniei, femeia cea dreptcredincioasă şi a zis: „Să te duci la groapa cea cu noroi, care este aproape de Chirca şi vei găsi acolo trupul meu spînzurat în cuie şi, luîndu-l, să-l duci în Catacombe şi să se îngroape în uşa peşterii, lîngă mormintele apostoleşti”. Şi îndată acea fericită femeie, luînd slugile sale, s-a dus în miezul nopţii la groapa cea arătată şi, luînd cu bună cucernicie trupul cel mucenicesc, l-a îngropat cu cinste, la locul unde i se poruncise, lăudînd pe Hristos, Dumnezeul nostru, a cărui slavă este în veci. Amin.

Γεννήθηκε στὰ Μεδιόλανα τῆς Ἰταλίας, τὸ 250 μὲ 256 μ.Χ. Οἱ γονεῖς του τὸν ἀνέθρεψαν μὲ μεγάλη χριστιανικὴ ἐπιμέλεια. Καθὼς ἦταν καὶ ἀπὸ γένος διακεκριμένο, εἵλκυσε τὴν εὔνοια τοῦ αὐτοκράτορος Καρίνου, ποὺ γρήγορα τὸν ἀνέδειξε σὰν στρατιωτικό. Ἔπειτα, ὁ Διοκλητιανὸς τὸν ἔκανε ἀρχηγὸ τοῦ πρώτου συντάγματος τῶν Πραιτοριανῶν.

Φιλάνθρωπη ψυχὴ ὁ Σεβαστιανός, ἀπὸ τὴν θέση αὐτὴ πολλὲς φορὲς ὑπῆρξε προστάτης τῶν φτωχῶν καὶ τῶν πασχόντων χριστιανῶν. Πρόθυμα ἐπίσης, βοηθοῦσε στὶς ἀνάγκες τῆς Ρωμαϊκῆς Ἐκκλησίας. Γι’ αὐτὸ καὶ ὁ πάπας Γάϊος τοῦ ἀπένειμε τὸν τίτλο τοῦ ὑπερασπιστὴ τῆς Ἐκκλησίας.

Ὅταν ὅμως ἄρχισε ὁ διωγμὸς κατὰ τῶν χριστιανῶν, συνελήφθη μία ὁμάδα χριστιανῶν. Ὁ Σεβαστιανός, προκειμένου νὰ τοὺς ἐμψυχώσει τὴν ὥρα ποὺ αὐτοὶ δικάζονταν, πρὸς γενικὴ κατάπληξη ὅλων δήλωσε ὅτι εἶναι χριστιανός. Ὁ Διοκλητιανὸς διέταξε τὸν θάνατό του. Καὶ ὁ Σεβαστιανὸς δὲν ἄργησε νὰ πέσει κάτω, τρυπημένος στὸ στῆθος ἀπὸ βέλος. Τὸ σῶμα του παρέλαβε κάποια εὐσεβὴς χήρα, ἡ Λουκίνα. Διαπίστωσε ὅμως, ὅτι ἀνέπνεε ἀκόμα.

Ἀφοῦ τὸν περιποιήθηκε, μετὰ ἀπὸ λίγες ἡμέρες ὁ Σεβαστιανὸς ἀνέκτησε τὴν ὑγεία του. Ἀλλὰ καὶ πάλι ἐπεδίωξε καὶ συνάντησε τὸν Διοκλητιανὸ καὶ τὸν ἤλεγξε γιὰ τὴ σκληρότητά του. Τότε αὐτὸς διέταξε καὶ τὸν μαστίγωσαν μέχρι θανάτου.
Ἔτσι, ὁ Σεβαστιανὸς ἔγινε παράδειγμα ἀγωνιστικότητας γιὰ τὴν πίστη «ἄχρι θανάτου».

Ἀπολυτίκιον. Ἦχος α’. Τῆς ἐρήμου πολίτης.
Συγκλήτου σφαλλομένης παριδὼν τὰ συνέδρια, Σεβαστιανὲ πανολβίαν, συναγείρεις συνέλευσιν, Μαρτύρων ἀληθῶς πανευκλεῶν, σὺν σοὶ καταβαλόντων τὸν ἐχθρόν, μεθ’ ὧν θείας συναυλίας ἀξιωθείς, φαιδρύνεις τοὺς βοῶντάς σοι· δόξα τῷ δεδωκότι σοι ἰσχύν, δόξα τῷ σὲ στεφανώσαντι, δόξα τῷ ἐνεργοῦντι διὰ σοῦ, πᾶσιν ἰάματα.

Κοντάκιον. Ἦχος δ’. Ὁ ὑψωθεὶς ἐν τῷ Σταυρῷ.
Τῆς εὐσεβείας διαπρέπων τῷ ζήλῳ, μαρτυρικὸν συνασπισμὸν συναγείρεις, ὧν ἐν τῷ μέσῳ ἤστραψας ὡς ἄστρον φαεινόν· ὅθεν καὶ τοῖς βέλεσιν, οἷς ἐτρώθης τὸ σῶμα, τοῦ ἐχθροῦ κατέτρωσας, τὴν καρδίαν καιρίως, Μεγαλομάρτυς Σεβαστιανέ· ὅθεν Χριστός σε, ἐνθέως ἐδόξασε.

Μεγαλυνάριον.
Βούλημα τὸ θεῖον ἀποπληρῶν, βουλῆς ἀσεβούντων, ἀπεμάκρυνας σεαυτόν, καὶ σὺν Ἀθλοφόροις, Χριστῷ προσῳκειώθης· ὦ Σεβαστιανέ σε, ὅθεν δοξάζομεν.

The Holy Martyr Sebastian was born in the city of Narbonum in Gaul (modern France), and he received his education at Mediolanum (now Milan). Under the co-reigning emperors Diocletian and Maximian (284-305) he occupied the position of head of the imperial guards. St Sebastian was respected for his authority, and was loved by the soldiers and those at court. He was a brave man filled with wisdom, his word was honest, his judgment just, insightful in advice, faithful in his service and in everything entrusted to him. He was a secret Christian, not out of fear, but so that he could provide help to the brethren in a time of persecution. 

The noble Christian brothers Marcellinus and Mark had been locked up in prison, and at first they firmly confessed the true Faith. But under the influence of the tearful entreaties of their pagan parents (Tranquillinus and Marcia), and also their own wives and children, they began to waver in their intent to suffer for Christ. St Sebastian went to the imperial treasurer, at whose house Marcellinus and Mark were held in confinement, and addressed the brothers who were on the verge of yielding to the entreaties of their family. 

„O valiant warriors of Christ! Do not cast away your everlasting crowns of victory because of the tears of your relatives. Do not remove your feet from the necks of your enemies who lie prostrate before you, lest they regain their strength and attack you more fiercely than before. Raise your banner high over every earthly attachment. If those whom you see weeping knew that there is another life where there is neither sickness nor death, where there is unceasing gladness and everything is beautiful, then assuredly they would wish to enter it with you. Anyone who fears to exchange this brief earthly life for the unending joys of the heavenly Kingdom is foolish indeed. For he who rejects eternity wastes the brief time of his existence, and will be delivered to everlasting torment in Hades.” 

Then St Sebastian said that if necessary, he would be willing to endure torment and death in order to show them how to give their lives for Christ. 

So St Sebastian persuaded the brothers to go through with their act of martyrdom, and his speech stirred everyone present. They saw how his face shone like that of an angel, and they saw how seven angels clothed him in a radiant garment, and heard a fair Youth say, „You shall be with Me always.” 

Zoe, the wife of the jailer Nicostratus, had lost her ability to speak six years previously, and she fell down at the feet of St Sebastian, by her gestures imploring him to heal her. The saint made the Sign of the Cross over the woman, and she immediately began to speak and she glorified the Lord Jesus Christ. She said that she had seen an angel holding an open book in which everything St Sebastian said was written. Then all who saw the miracle also came to believe in the Savior of the world. Nicostratus removed the chains from Marcellinus and Mark and offered to hide them, but the brothers refused. 

Mark said, „Let them tear the flesh from our bodies with cruel torments. They can kill the body, but they cannot conquer the soul which contends for the Faith.” Nicostratus and his wife asked for Baptism, and St Sebastian advised Nicostratus to serve Christ rather than the Eparch. He also told him to assemble the prisoners so that those who believed in Christ could be baptized. Nicostratus then requested his clerk Claudius to send all the prisoners to his house. Sebastian spoke to them of Christ, and became convinced that they were all inclined to be baptized. He summoned the priest Polycarp, who prepared them for the Mystery, instructing them to fast in preparation for Baptism that evening. 

Then Claudius informed Nicostratus that the Roman eparch Arestius Chromatus wanted to know why the prisoners were gathered at his house. Nicostratus told Claudius about the healing of his wife, and Claudius brought his own sick sons, Symphorian and Felix to St Sebastian. In the evening the priest Polycarp baptized Tranquillinus with his relatives and friends, and Nicostratus and all his family, Claudius and his sons, and also sixteen condemned prisoners. The newly-baptized numbered 64 in all. 

Appearing before the eparch Chromatus, Nicostratus told him how St Sebastian had converted them to Christianity and healed many from sickness. The words of Nicostratus persuaded the eparch. He summoned St Sebastian and the presbyter Polycarp, and was enlightened by them, and became a believer in Christ. Nicostratus and Chromatus, his son Tiburtius and all his household accepted holy Baptism. The number of the newly-enlightened increased to 1400. Upon becoming a Christian, Chromatus resigned his office of eparch. 

During this time the Bishop of Rome was St Gaius (August 11). He blessed Chromatus to go to his estates in southern Italy with the priest Polycarp. Christians unable to endure martyrdom also went with them. Father Polycarp went to strengthen the newly-converted in the Faith. 

Tiburtius, the son of Chromatus, desired to accept martyrdom and he remained in Rome with St Sebastian. Of those remaining, St Gaius ordained Tranquillinus as a presbyter, and his sons Marcellinus and Mark were ordained deacons. Nicostratus, his wife Zoe and brother Castorius, and Claudius, his son Symphorian and brother Victorinus also remained in Rome. They gathered for divine services at the court of the emperor together with a secret Christian named Castulus, but soon the time came for them to suffer for the Faith. 

The pagans arrested St Zoe first, praying at the grave of the Apostle Peter. At the trial she bravely confessed her faith in Christ. She died, hung by her hair over the foul smoke from a great fire of dung. Her body then was thrown into the River Tiber. Appearing in a vision to St Sebastian, she told him about her death. 

The priest Tranquillinus was the next to suffer: pagans pelted him with stones at the grave of the holy Apostle Peter, and his body was also thrown into the Tiber. 

Sts Nicostratus, Castorius, Claudius, Victorinus ,and Symphorian were seized at the riverbank, when they were searching for the bodies of the martyrs. They were led to the eparch, and the saints refused his command to offer sacrifice to idols. They tied stones to the necks of the martyrs and then drowned them in the sea. 

The false Christian Torquatus betrayed St Tiburtius. When the saint refused to sacrifice to the idols, the judge ordered Tiburtius to walk barefoot on red-hot coals, but the Lord preserved him. Tiburtius walked through the burning coals without feeling the heat. The torturers then beheaded St Tiburtius, and his body was buried by unknown Christians. 

Torquatus also betrayed the holy Deacons Marcellinus and Mark, and St Castulus (March 26). After torture, they threw Castulus into a pit and buried him alive, but Marcellinus and Mark had their feet nailed to the same tree stump. They stood all night in prayer, and in the morning they were stabbed with spears. 

St Sebastian was the last one to be tortured. The emperor Diocletian personally interrogated him, and seeing the determination of the holy martyr, he ordered him taken out of the city, tied to a tree and shot with arrows. Irene, the wife of St Castulus, went at night in order to bury St Sebastian, but found him alive and took him to her home. 

St Sebastian soon recovered from his wounds. Christians urged him to leave Rome, but he refused. Coming near a pagan temple, the saint saw the emperors approaching and he publicly denounced them for their impiety. Diocletian ordered the holy martyr to be taken to the Circus Maximus to be executed. They clubbed St Sebastian to death, and cast his body into the sewer. The holy martyr appeared to a pious woman named Lucina in a vision, and told her to take his body and bury it in the catacombs. This she did with the help of her slaves. Today his basilica stands on the site of his tomb.

Un comentariu la „18 decembrie: TROPARUL, CANONUL ŞI VIAŢA SF. SEBASTIAN (Gr, Ro, En)”

  1. Cuvintele noastre nu pot arata marirea, cinstea si lauda cuvenita acestor Sfinti Martiri Marturisitori si Propovaduitori ai dreptei credinte in Iisus Hristos, drept care citam urmatoarele rugaciuni frumoase si cuprinzatoare din Sinaxar :
    „Iubind pe Hristos, Tiburtie, Marcelin, Marcu, Zoe si Castul patimesc impreuna cu invatatorul lor si de Dumnezeu inteleptitul Sebastian si culeg deopotriva cununile biruintei, rugandu-se totdeauna pentru noi.

    Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh !

    Ridicatu-s-a, salasluindu-se in locasurile cele luminoase, ceata cea indumnezeita a mucenicilor si se veseleste in ceruri, pururea rugandu-se Iubitorului de oameni pentru noi, cei ce ii fericim pe ei totdeauna.

    Si acum si pururea si-n vecii vecilor ! Amin !”

    Sfintilor Mucenici, rugati-va pentru noi la Dumnezeu sa ne ierte pacatele si sa daruiasca sufletelor noastre marea si bogata Sa mila ! Amin !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

%d blogeri au apreciat: