28 decembrie: TROPARUL, CANONUL ŞI VIAŢA SFINŢILOR DOUĂZECI DE MII DE MUCENICI ARŞI ÎN NICOMIDIA

Troparul Sfinților douăzeci de mii (20.000) arși în Nicomidia

(28 decembrie)

Canon de rugăciune către Sfinţii 20.000 de Mucenici din Nicomidia

Troparul Sfinţilor 20.000 de Mucenici din Nicomidia, glasul al 2-lea:

Purtătorilor de biruinţă ai Domnului, fericit este pămân­tul care s-a adăpat cu sângiurile voastre şi sfinte sunt loca­şurile care au primit trupurile voastre. Că în locul de chinuri pe vrăjmaşi i-aţi biruit şi cu în­drăzneală pe Hristos L-aţi pro­povăduit. Pe Dânsul, ca pe un Bun, rugaţi-L pentru noi, ca să mântuiască sufletele noastre.

 

Cântarea 1, glasul 1. Irmos: Cântare de biruinţă…

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Mulţime numeroasă a cin­stiţilor mucenici, şter­geţi mulţimea multelor mele păcate, cu mijlocirea voastră şi daţi-mi cuvânt să laud sfântă prăznuirea voastră.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Luminători prealuminaţi ai Bisericii, bunilor biruitori mu­cenici, care aţi slăvit pe Hristos întru mădularele voastre, fiţi acum măriţi întru pomenirea voastră cea purtătoare de lu­mină.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Credinţa cea Dumnezeiască a purtătorilor de biruinţă a pier­dut tiranicapăgânătate a celor necredincioşi şi a stricat cu har, din temelie, vicleana împotri­vire a demonilor.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Mărturisind, mucenicilor, pe Atotputernicul Dumnezeu, Care a luat Trup şi moartea a pier­dut, cu moarte v-aţi omorât, luând viaţă fără de sfârşit.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Lăudămu-te, Prealăudată şi Preabinecuvântată, că ai născut cu Trup pe Dumnezeu Cel Prealăudat, Care a mărit pe purtătorii de biruinţă şi pe vrăjmaşul l-a biruit.

 

Cântarea a 3-a. Irmos: Să se întărească inima mea…

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Foarte frumos fiind înfier­bântaţi de dragostea lui Hristos, prealăudaţilor, de fo­cul aprins nicidecum nu v-aţi îngrozit, ci într-însul săvârşindu-vă, împreună v-aţi prea­mărit.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Cu glas viu propovăduind pe Dumnezeu, nu s-au înspăimântat de îngrozirile celor fără de Dumnezeu; ci, prealăudaţii os­taşi ai lui Hristos, săvârşindu-se, au strigat într-un cuget cuvintele tinerilor din Babilon.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Nu ne temem de focul care este rob ca şi noi, strigau vitejii laolaltă, ci cu sufletul vesel mu­rim pentru Tine, Mântuitorule, Care ai murit şi moartea ai nimicit.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Dumnezeu ca să îndumnezeiască omenirea S-a făcut Om din tine, Fecioară Preacurată, mai presus de cuvânt şi de cuget. Pentru aceasta cu un glas te fericim pe tine, credincioşii.

Irmosul:

Să se întărească inima mea întru voia Ta, Hristoase Dumnezeule, Care ai întărit cerul peste ape şi ai întemeiat pământul aşijderea pe ape, Atotputernice.

 

Cântarea a 4-a. Irmos: Auzit-am Dumnezeule, Glasul…

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

De dragostea Ta şi-au le­gat inimile purtătorii de biruinţă, Cuvinte; că pentru Tine fiind ucişi, ca nişte miei fără de prihană, s-au arătat ur­mători Patimii Tale.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Cârmuindu-vă sufletele voas­tre, sfinţilor, cu duhul, către li­manul mântuirii, aţi scăpat deviforul nebuniei idoleşti, feri­ciţilor.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Nestrămutaţi v-aţi arătat în lupta muceniciei, neclintiţi, neînspăimântaţi, biruind împotri­virea prigonitorilor cu Dum­nezeiasca credinţă.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cu naşterea ta, Binecuvân­tată, izbăvindu-ne din bleste­mul cel de demult, am primit Binecuvântare, Viaţă, Izbăvire, noi, cei ce te mărim ca pe Născătoarea de Dumnezeu.

 

Cântarea a 5-a. Irmos: Străluceşte nouă Lumina…

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Pomenirea mucenicilor Tăi a strălucit cu putere multă şi a luminat marginile pămân­tului cu Dumnezeieştile împrăştieri ale minunilor, Hristoase Dumnezeul nostru.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Lucrătorii de cele sfinte, aducând jertfe, s-au adus pe sine înşişi jertfă de ardere de tot, în chip desăvârşit, laolaltă cu toţi ceilalţi împreună mu­cenici, slăvind pe Hristos.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Locaşuri ale lui Dumnezeu fiind, Sfinţitor, prin Botez sfâr­şit sfânt împreună aţi primit şi în Casa cea Sfântă şi către Bise­rica cea Cerească v-aţi suit.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ca să împreuneze Dumnezeu cu cei de sus pe cei ce din căl­carea Poruncii au alunecat în mare prăpastie, S-a Sălăşluit în pântecele tău, Curată şi Trup S-a făcut.

 

Cântarea a 6-a. Irmos: Proorocului Iona urmând…

Stih: Sfinte Mucenice Antim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Căpetenie sfinţitului po­por ai fost şi cumplit nevoindu-te, l-ai îndrumat cu bu­curie către cer, sfinţite muceni­ce, Preacuvioase Antim.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Ca aurul lămurit în mijlocul focului, s-a cunoscut dreapta voastră cinstire de Dumnezeu, luptători ai lui Iisus, strălucind mai mult decât soarele.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Omorându-vă trupeşte aţi moştenit Viaţa Cea Adevărată, înţelepţilor, fiind împreună cu Hristos, Cel Ce v-a arătat pe voi mai tari decât chinurile.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

După naştere, cu adevărat ai rămas Fecioară, ca şi mai îna­inte de naştere, Marie, cu Pu­terea lui Iisus, Cel Ce S-a Întru­pat din tine; cu adevărat Minune Uimitoare!

Irmosul:

Proorocului Iona urmând, strig Ţie: scoate din stri­căciune viaţa mea, Bunule şi mă mântuieşte, Mântuitorul lumii, pe mine cel ce strig: Slavă Ţie!

 

CONDAC, glasul al 2-lea. Podobie: Pe propovăduitorii cei tari…

Cu suflet tare prin foc păti­mirea primind Sfinţii pentru credinţă, douăzeci de mii de pătimitori au strigat Celui Născut din Fecioară: primeşte arderea cea de tot a noastră pentru Tine, ca şi darurile împăraţilor din Persia: aur, smirnă şi tămâie, Dumnezeule Cel Preaveşnic.

 

CONDAC, glasul al 3-lea. Podobie: Fecioara astăzi…

Cu scutece, Doamne, pe cei vrednici, Bunule, îi sfinţeşti muceniceşte; unitu-Ţi-ai prin suferinţe, pe jertfitorul Tău; iar cerul Te-a arătat pe Tine prin stea; căci de Tine s-a ară­tat preot, mucenicul cel cu su­flet mare.

 

Cântarea a 7-a. Irmos: De tinerii Tăi cei din…

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Uitându-vă numai la cele stătătoare de acolo, feri­ciţilor, cu Dumnezeiască Putere v-aţi arătat mai presus de foc, ca şi cei trei Tineri Dumnezeieşti din Babilon, strălucind de Dumnezeiască Lumină.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Defăimând cuvântul cel fără de judecată al tiranului, înţelepţiţilor, împreună cu preasfinţitele  femei şi cu Dumnezeieştii prunci, v-aţi adus cu adevărat prinoase întregi Îm­păratului tuturor.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Purtând înlăuntru în suflete luminarea cunoştinţei lui Hristos, cu toată evlavia aţi străbătut cu adevărat norul cel întunecat al păgânătăţii, viteji­lor şi v-aţi mutat la Lumina Cea Veşnică.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Mai Înaltă decât cerurile te-ai arătat, născând pe Stăpânul şi Dumnezeul tuturor; Căruia nu înceta a te ruga cu deadinsul, Preasfântă Curată, să mântu­iască pe cei ce cu credinţă fier­binte te măresc pe tine.

 

Cântarea a 8-a. Irmos: Pe Cel Ce ai mântuit…

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Izvorăsc miruri cu bună mi­reasmă de tămăduiri moaş­tele mucenicilor şi alungă împuţiciunea patimilor, celor ce cu credinţă Te slăvesc cu cân­tări, Hristoase, în veci.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Arătatu-v-aţi, purtătorilor de biruinţă, ca nişte trandafiri preafrumoşi umblând prin mijlocul focului şi cu osârdie strigând: lăudaţi şi preaînălţaţi pe Hristos în veci.

Binecuvântam pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Băieţi şi fecioare, bătrâni şi tineri, prunci sfinţi şi mulţime nenumărată de femei, nevoindu-se împreună, au dobândit laolaltă trăirea cea de sus.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Proorocul Iezechiel te-a văzut pe tine Poartă Încuiată, Fecioară, prin care a trecut Iisus, Cel Ce S-a Sălăşluit în pântecele tău şi S-a îmbrăcat, în chip lămurit, cu Trup, din sângiurile tale.

Să lăudăm, să binecuvântăm şi să ne în­chinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

Irmosul:

Pe Cel Ce a mântuit în cup­tor pe tinerii cântători de laude şi cuptorul cel aruncă­tor de văpaie în rouă l-a prefăcut, pe Hristos Dumnezeu, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

 

Cântarea a 9-a. Irmos: Pe Norul cel Purtător…

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Ca nişte miei junghiaţi de bunăvoie, împreună v-aţi dat spre ardere de tot şi ca o jertfă v-aţi adus Stăpânului, Celui Ce S-a junghiat pentru noi pământenii, bunilor birui­tori mucenici şi după vrednicie împreună aţi luat cununile biruinţei.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Împreună cu Sfinţii Prooroci, cu Cinstiţii Apostoli, cu Cetele celor aleşi, cu ale Sfinţilor În­geri şi cu mulţimea mucenicilor celor slăviţi, rugaţi-vă Domnului să mântuiască de ispite şi de supărări pe cei ce cu credinţă vă fericim pe voi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Sfinţita voastră pomenire străluceşte, luptătorilor, mai mult decât razele soarelui, alungând pururea întunericul demonilor şi luminând pe toţi cei ce cu credinţă şi cu dragoste după datorie vă fericim pe voi, preafericiţilor.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ceea ce ai născut Dumneze­iasca Lumină, Care a Strălucit din Tatăl, milostiveşte-te, Prea­curată, de sufletul meu cel în­tunecat de înşelăciunile vieţii şi care s-a făcut batjocură vrăjmaşilor; şi-l învredniceşte, Ceea ce eşti fără de prihană, de lumi­na pocăinţei celei mântuitoare.

Irmosul:

Pe Norul cel Purtător de Lu­mină întru care Stăpânul tuturor din cer ca Ploaia pe Lână S-a coborât şi S-a Întrupat pentru noi, făcându-Se Om Cel fără de început, toţi să o mărim ca pe o Preacurată Maică a Dumnezeului nostru.

 

SEDELNA, glasul 1. Podobie: Mormântul Tău, Mântuitorule…

Oastea cea cu numărul de douăzeci de mii de mucenici, cea cinstită de noi, răsare, lu­minând prin credinţă inimile şi cugetele celor cucernici. Că vitejii mucenici aprinzându-se de Dumnezeiasca dragoste a Stăpânului, au primit cu voie bună sfârşit Sfânt prin foc.

 

SEDELNA Praznicului Naşterii Domnului, glasul 1. Podobie: Mormântul Tău, Mântuitorule…

În ieslea celor necuvântătoa­re ai fost pus pentru noi, Îndelung Răbdătorule, făcându-Te Prunc, de a Ta voie, Mântuito­rule. Şi păstorii împreună cu îngerii Te-au lăudat, strigând: Slavă şi laudă fie Celui Ce S-a născut pe pământ şi a înălţat firea pământenilor, lui Hristos Dumnezeului nostru.

Maximian, avînd al doilea an la împărăţie şi pregătindu-se prigoana cea cumplită împotriva creştinilor, sfînta credinţă în Hristos înflorea, cum înfloresc primăvara multe flori; iar rîndunelele şi privighetorile duhovniceşti, păstorii şi învăţătorii Bisericii, cîntau dogmele dreptei-credinţe. Între aceştia, cel mai împodobit cu cuvîntul şi cu viaţa, a fost Sfîntul Chiril, episcopul Bisericii Nicomidiei, care împodobea eparhia sa cu faptele bune, mai mult decît cu vrednicia arhieriei lui; cu a cărui propovăduire lăţindu-se dreapta-credinţă creştinească, ajunsese pînă şi la palatul împărătesc, vieţuind în acel timp Maximian în Nicomidia.

Atunci începuse mulţime din slugile cele mai apropiate ale împăratului a se întoarce de la idoli şi a veni la Hristos Dumnezeu. De acest lucru înştiinţîndu-se Maximian, plănuia ca îndată să ridice prigoană asupra Bisericii lui Hristos, dar îi stătea înainte un război ce îl avea contra barbarilor. De aceia a voit ca mai întîi să meargă împotriva vrăjmaşilor din afară şi să-i biruiască, apoi să ridice război şi înăuntru, nu asupra vrăjmaşilor, ci asupra casnicilor şi ajutătorilor împărăţiei, adică asupra creştinilor, care cu rugăciune şi cu credinţă dreaptă întăreau patria.

Ieşind el din Nicomidia la război, împotriva etiopienilor, mai mult strălucea lumina sfintei credinţe, luminînd pe cei necredincioşi şi numărul oştilor lui Hristos se înmulţea şi se pregătea pentru nevoinţa ce avea să vină.

În acea vreme era o fecioară foarte frumoasă, care fusese crescută în palatul împărătesc, cu numele Doamna, pe care o dăduse împăratul necuraţilor zei, pentru paza fecioriei şi o făcuse cea dintîi preoteasă a idolilor din palatul său. Acelei fecioare, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, i-a intrat în mîini cartea Faptelor Sfinţilor Apostoli şi Epistolele Sfîntului Apostol Pavel, pe care citindu-le, a început a se lumina cu sufletul. Deci, se bucura că a aflat atîta visterie duhovnicească şi se minuna de credinţa cea tare a credincioşilor creştini întru unul Dumnezeu; dar se mîhnea cu sufletul că a petrecut atîta vreme în întunericul necunoştinţei şi în noaptea rătăcirii.

Dorind cu desăvîrşire să cunoască dreapta-credinţă şi cu aceea să se facă părtaşă, a chemat îndată pe una din fetele alese, care era fecioară creştină, şi de ea fiind povăţuită, s-a dus noaptea la Sfîntul episcop Chiril, neştiind nimeni. Iar el, învăţînd-o multe din dumnezeiasca Scriptură şi însemnînd-o cu semnul crucii, a încredinţat-o unui diacon sfînt, cu numele Agapie, ca prin povăţuirea lui să se pregătească cu post şi cu rugăciune pentru Botez. Dar ea, toate cele poruncite le săvîrşea în taină; şi nimeni nu ştia de aceasta, decît numai un famen, care era asemenea cu ea în obiceiurile cele bune, cu numele Indis, şi care s-a apropiat de sfînta credinţă împreună cu Doamna şi se pregătea pentru Botez.

Sfîrşindu-se vremea cea rînduită de episcop, au fost botezaţi Doamna şi Indis. Astfel fecioara, după naşterea sa cea trupească, degrabă s-a născut în cea duhovnicească, căci nu avea mai mult decît paisprezece ani de la naşterea sa. Întorcîndu-se în palat cu nimic nu se îndeletnicea, decît numai în rugăciuni, în post şi în citirea dumnezeieştii Scripturi. Odată, citind Faptele Apostolilor, a ajuns la locul unde este scris: Că cei ce aveau moşii sau case, vînzîndu-le aduceau preţul celor vîndute şi-l puneau la picioarele Apostolilor. Deci, a gîndit şi Sfînta Doamna, să facă acelaşi lucru, adunînd toate ale sale ce avea. Aur, argint, pietre scumpe şi mărgăritare, haine de mare preţ şi toată podoaba feciorească, le-a dus în taină la părintele său duhovnicesc, Sfîntul Chiril şi, punîndu-le înaintea picioarelor lui, ca înaintea picioarelor apostoleşti, îl rugă ca să le împartă cu mîinile sale celor ce le trebuiesc, care lucru s-a şi făcut.

După aceasta, Sfîntul Chiril a murit, iar Sfînta Doamna punînd toate învăţăturile sale în inima sa, ziua şi noaptea se sîrguia a plăcea Domnului, slujîndu-I cu osîrdie împreună cu cel de un gînd al său duhovnicesc frate, Indis, famenul, cu care împreună s-a născut din apă şi din Duh. Deci postea în toate zilele pînă seara, învăţîndu-se în Legea Domnului, iar seara tîrziu, masa lor era pîine uscată şi apă. Iar cu bucatele cele rînduite de la împărat ce li se dădea lor în toate zilele, săturau pîntecele flămînzilor, căci pe toate le împărţeau săracilor în ascuns.

O viaţă ca aceasta cu plăcere de Dumnezeu avînd ei, nu a fost cu putinţă a se tăinui, ca şi cetatea ce stă în vîrful muntelui; deşi în tot chipul se tăinuiau. Dar, precum se arată făclia sub obroc şi comoara cea aflată în ţarină, astfel s-a arătat şi dreapta lor credinţă, Dumnezeu voind astfel, ca această sfîntă doime să fie pildă credincioşilor, iar necredincioşilor spre ruşinare. Pentru că s-a înştiinţat despre postirea lor din toate zilele, cel mai mare peste toate palatele, adică începătorul eunucilor şi cel mai mare peste bucatele împărăteşti şi în loc ca el să se minuneze de o asprime ca aceea a vieţii lor, mai mult s-a pornit spre tiranie şi-i bătea pe dînşii silindu-i să spună unde duc bucatele ce li se dădeau. Ei tăi-nuind fapta cea bună, nevrînd nicidecum a spune, s-a apropiat un famen, păgîn şi de neam pers, şi a început a spune acelui ispravnic fapta lor cea bună, ca pe o facere de rău, spunînd cu defăimare şi cu clevetire, că vieţuiesc blînzi şi curaţi, se înfrînează de bucatele ce li se dau, le împart potrivnicilor împărăteşti adică creştinilor celor săraci. „Dacă voieşti, zicea el, să ştii cu adevărat, apoi deschide cămările lor şi vei cunoaşte că nu sînt minciuni cele grăite de mine”.

Mai marele eunucilor şi ispravnicul palatelor împărăteşti, luînd cheia de la dînşii, s-a dus în locuinţele şi cămările lor şi, deschizîndu-le, le-au aflat pe toate deşarte. Înăuntru nu era decît numai cinstita cruce, cartea Sfinţilor Apostoli, două rogojini pe pămînt, un vas de lut şi o făclie, cum şi un alt vas mic de lemn, în care erau Prea Curatele Taine. Ispravnicul îi întreabă: „Unde sînt, aurul, hainele de preţ, precum şi alte lucruri prea minunate şi scumpe?” Ei, însă, nerăspunzînd nimic, iarăşi îi munciră şi nimic nu folosiră. Apoi au poruncit să-i închidă, pînă ce vor vesti despre dînşii împăratului. Fecioara, fiind dusă la închisoare, a luat cu ea cartea Sfinţilor Apostoli şi a ascuns-o în hainele sale, pentru că era mică. Asemenea şi Indis a luat văsciorul cel mic cu dumnezeieştile Taine şi fiind închişi, au fost torturaţi cu foamea şi cu setea multă vreme, căci astfel a judecat nedreptul muncitor, ca cei ce hrăneau pe cei flămînzi să moară de foame.

Apoi s-a întîmplat tinerei fecioare să cadă în boală trupească din nemîncare. Dar Cel ce se îngrijeşte de păsări şi de fiare, Care deschide mîna Sa şi satură toată fiinţa cu bunăvoinţă, Purtătorul de grijă al tuturor, n-a trecut cu vederea pe robii Săi, care se topeau îndelung cu foamea. Ci a trimis pe îngerii Săi într-una din nopţi şi cu lumină cerească, strălucindu-i în întuneric, le-au pus înainte masă minunată, cu hrană cerească şi băutură neobişnuită, apoi s-au dus. Iar ei mîncînd şi bînd ceea ce li se puse înainte, s-au întărit şi au uitat reaua pătimire dinainte.

Deci, pe de o parte mîngîindu-se pentru arătarea cea îngerească, iar pe de alta fiind îndestulaţi cu hrana cea îngerească, străluceau cu feţele ca şi cum ar fi stat într-o casă plină de bucurie, cîntînd cîntarea lui David: Ca din seu şi din grăsime să se umple sufletul meu, şi cu buze de bucurie te va lăuda gura mea. După aceasta a venit mai marele eunucilor, ca să vadă de sînt biruiţi de foame – că doar astfel i-ar avea pe dînşii supuşi lui. Dar văzîndu-i bucurîndu-se cu feţele luminate şi pline de bucurie, a lăsat iuţimea, de vreme ce cu aceea nimic nu făcea şi, prefăcînd-o în blîndeţe vicleană, le-a poruncit să vieţuiască în casă, în orînduiala lor cea dintîi, căci le va da cu îndestulare toate cele de trebuinţă: hrană, haine, aur, argint, podoabe fecioreşti, nu mai puţine decît cele dintîi.

Sfînta Doamna iarăşi pe toate acelea le dădea în taină săracilor, nu numai hrana, ci şi hainele cele de mult preţ. Văzînd pe mulţi săraci alergînd la dînsa ca la hrănitoarea lor, brîul ei care era făcut din pietre scumpe şi din mărgăritare, precum şi alte podoabe le-a trimis lui Alimpie, diaconul, ca să le vîndă, iar preţul să-l împartă spre hrana flămînzilor. Apoi, gîndind în ce chip ar face ca să scape de petrecerea cea cu păcătoşii şi de lăcaşurile cele pline de urîciune, şi-a adus aminte de dumnezeiescul părinte David, care, fugind din faţa lui Saul, s-a făcut nebun înaintea lui Anhus, împăratul geţilor. Deci s-a prefăcut şi ea nebună, căzînd, spunînd, tremurînd şi strigînd. De acest lucru înştiinţîndu-se ispravnicul palatelor împărăteşti, mai marele eunucilor, s-a mîhnit pentru dînsa şi nu se pricepea cum ar putea s-o vindece. Aflînd că o asemenea boală o vindecă creştinii, a chemat pe episcopul creştinesc, pe Sfîntul Antim, care era după Sfîntul Chiril şi i-a încredinţat pe fecioară ca s-o vindece, pînă se va întoarce împăratul de la război, apoi a pus şi pe Indis să-i slujească. Episcopul, pricepînd cu duhul gîndul Doamnei, a luat-o cu dragoste părintească şi a trimis-o într-o mănăstire de fecioare, bucurîndu-se şi veselindu-se, căci izbăvindu-se de petrecerea cea împreună cu păgînii, s-a învrednicit a vieţui împreună cu creştinii.

După o vreme s-a întors Maximian de la război cu biruinţă. Dar biruinţa sa asupra vrăjmaşilor nu o atribuia lui Dumnezeu Cel preaînalt şi tare în războaie, ci zeilor săi fără de suflet. De aceea a voit a le aduce mulţumire cu jertfe şi apoi să înceapă prigoana asupra creştinilor. Deci a gătit privelişte în mijlocul cetăţii şi în acea privelişte a scos din palat idolii cei de aur şi de argint şi, punîndu-i pe scaune împărăteşti şi încununîndu-i cu cununi, le jertfea viţei graşi, apoi a poruncit popilor ca să stropească cu sînge de viţel poporul ce stătea împrejur. Îndată, cei ce erau creştini au început a ieşi din privelişte, ca să nu se spurce cu acea necurată stropire. Acest lucru văzîndu-l împăratul a început a striga cu glas mare: „Unde vă duceţi, o! oameni, cinstind mai mult întunericul decît lumina şi nesocotind zeii aceştia, care ţin întreaga lume? Oare nu vedeţi biruinţa şi prăznuirea, nu vedeţi marile bunătăţi adăugîndu-se celor buni şi cum sînt toate în linişte şi se adaugă în fiecare zi unele laturi peste care n-am fost domni şi acum le stăpînim? Nu vedeţi slava înmulţindu-se şi împărăţia lăţindu-se, cetăţile supunîndu-se, iar altele au să ni se supună? Nu vedeţi împărăţiile limbilor supunîndu-se şi slujindu-ne şi toate făcîndu-se după inima noastră? Cu a cui ocîrmuire se fac acestea toate, dacă nu cu a acestor zei cărora le slujim? Să vă înveţe buna aşezare a vremilor, măsura ploilor, îndestularea rodurilor care se dă de la zei”.

Astfel vorbind împăratul cel fărădelege şi cele ce nu sînt socotindu-le ca cele ce sînt şi multe altele voind a spune, îndată Domnul de sus, ale Cărui judecăţi sînt adevărate, n-a lăsat mai mult minciuna a se lăuda şi a se înălţa peste adevăr, ci deodată, ziua fiind luminată şi soarele strălucind la miezul zilei, s-au auzit glasuri de tunete mari şi înfricoşate. Şi s-a întunecat văzduhul cu nori întunecoşi, apoi s-au făcut fulgere şi a venit piatră cu vînt mare şi cu vifor foarte tare, precum şi multă vărsare de ploaie, prin care se arăta mînia lui Dumnezeu asupra păgînilor. Apoi glas din cer s-a auzit: „Dumnezeu s-a mîniat şi v-a urgisit”. Unii de frica tunetelor au căzut la pămînt, ca morţi, iar alţii, voind să fugă, se călcau unii pe alţii în picioare, împăratul umplîndu-se de frică şi de spaimă, a fugit la palat cu ruşine. Astfel s-a risipit acea privelişte şi s-a stricat acel praznic urît lui Dumnezeu, cu necuratele jertfe.

Apoi s-au umplut rîurile de apă multă, din ploaia cea mare şi, înecînd ţarinile, a prăpădit toată osteneala lucrătorilor de pămînt, căci era vremea secerişului şi toate acestea s-au făcut ca să cunoască păgînii mîna cea tare a lui Dumnezeu, Care este în ceruri. Dar n-a priceput aceasta împăratul cel orbit cu răutatea şi împietrit cu inima. Pentru că în loc să cunoască puterea adevărului, a lui Dumnezeu, a înnebunit mai mult, ridicînd război împotriva Celui înfricoşat şi a Celui ce ia duhurile împăraţilor. Apoi, nevăzînd pe Doamna şi pe Indis în mijlocul slujitorilor idoleşti, care se închinau celor doisprezece zei mincinoşi ai săi şi care erau mai mari în palate, a întrebat despre dînşii unde sînt. Aflînd că Doamna şi-a pierdut mintea şi se găseşte la cei ce ştiu a tămădui acea neputinţă, iar Indis este pus s-o păzească şi să-i slujească, s-a mîniat tare asupra mai marelui eunucilor, căci i-a despărţit de la slujba zeilor. De aceea l-a lepădat din dregătoria sa şi l-a necinstit cu cea mai de pe urmă ocară, orînduindu-l să slujească cămilelor, care erau în Clavdiopoli. Iar pe Indis, chemîndu-l, l-a rînduit să slujească ca la început zeilor care erau în palatele împărăteşti, dar el slujea unui adevărat Dumnezeu, în Care crezuse, neştiind împăratul despre aceasta.

Maximian începuse a prigoni Biserica lui Hristos, risipind sfintele biserici şi zidind capişti idoleşti. Deci a trimis ighemoni cumpliţi prin toate laturile împărăţiei ca să muncească fără milostivire pe creştini; iar el era cel dintîi şi mai cumplit muncitor, ucigînd şi pierzînd şi vărsînd sînge nevinovat. Uneori înşela cu cuvinte viclene şi dacă cineva nu s-ar fi plecat vicleniilor lui, poruncea să-l muncească cumplit. Căutînd pe Sfinţitul episcop Antim nu l-a găsit, pentru că se ascunsese undeva. Iar el a intrat în biserica creştinească cu mulţime de ostaşi înarmaţi, ca un lup în turmă şi grăind poporului, îi momea şi-i îngrozea atrăgîndu-i pe toţi la rătăcirea sa. Apoi, la sfîrşit, a zis: „Depărtaţi-vă de la credinţa voastră cea deşartă, că de nu veţi asculta, pedeapsa nu va zăbovi. Vedeţi acest locaş, în care v-aţi adunat, degrabă îl voi arde împreună cu voi”.

Un preot creştin înţelept şi fierbinte cu rîvna bunei-credinţe, mare la suflet cu îndrăzneala, preadulce cu numele şi cu fapta, Sfîntul Glicherie, stînd împotriva lui cu bărbăţie şi spunînd cuvînt cu îndrăzneală, a ruşinat pe acel fărădelege, zicîndu-i:

„Nici darurile tale cele făgăduite nu le poftim, o! împărate, nici de îngrozirile tale nu ne temem, pentru că toate cîte sînt în lume, le avem ca pe un vis, iar muncă şi pierzare socotim aceasta, adică a nu răbda pentru Hristos muncile cele mai cumplite. Te lauzi cu biruinţa asupra barbarilor, pe cînd de femeile şi de copiii creştini te biruieşti, pentru că este arătată puterea cea nebiruită a Hristosului nostru. Cine nu-şi va aduce aminte de tunetele şi fulgerele cele înfricoşate, care nu demult au fost, de grindina şi de ploaia cea neobişnuită? Cînd mulţi dintre voi deodată au murit şi toate roadele pămîntului cu înecarea neaşteptată au pierit. Acest lucru a fost adevărată arătare a mîniei lui Dumnezeu, pe care ai întărîtat-o tu, socotind că toate lucrurile sînt ale mincinoşilor tăi zei, iar nu ale adevăratului Dumnezeu. Deci nu ne temem de ridicarea ta asupra noastră, pentru că avem arme de sus, de la Împăratul a toate, cu care ne înarmăm şi ne îngrădim, precum te înarmezi tu acum. Nădăjduim, că stînd împotrivă ţie, vom dobîndi minunată biruinţă, pentru că fiind bătuţi de tine noi biruim”.

Împăratul, auzind aceasta, deşi se iuţea în mînia sa, încă nefăcînd nici un rău, a ieşit de acolo. Poporul creştin care era în biserică, dînd slavă lui Dumnezeu, lăuda pe fericitul Glicherie pentru o îndrăzneală ca aceea. Iar împăratul, neputînd îndelung a stăpîni mînia ce o avea înăuntrul său, a poruncit să prindă pe Glicherie şi să-l aducă înaintea divanului său cel nedrept şi, neîntrebîndu-l ceva, a poruncit să-l bată tare. Pînă într-atît l-au bătut, încît au slăbit cei ce-l băteau, iar chinuitorul striga: „Grăieşte o Glicherie, nu fi mîndru, nici gîlcevitor, nici fără de rînduială, cinsteşte pe împăratul şi obiceiurile romanilor”. Mucenicul fiind mai tare decît cei ce-l munceau pe el, striga către împăratul său, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, precum m-ai întărit a grăi pentru Tine, aşa mă întăreşte a şi pătimi, ca prin aceste pătimiri de mai multă răsplătire să mă învredniceşti”.

Cu aceste cuvinte, precum focul se aţîţă, aşa s-a adaugat lui Maximian cruzimea. Deci singur muncitorul poruncea să lovească mai tare şi să rănească trupul mucenicului, pînă ce s-a umplut pămîntul de sînge şi, căzîndu-i carnea, se vedeau oasele goale şi toate mădularele lui, încît abia mai era duhul într-însul. Dar limba cu uşurinţă vorbea, zicînd: „Sînt creştin, rob al lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, unul îmi este mie Domn, unul Împărat”. Tiranul, neputînd mai mult să rabde, a poruncit să-l ardă afară din cetate şi s-a făcut lui Dumnezeu jertfă de bună mireasmă de ardere de tot, bineprimită.

După aceasta iarăşi a sosit un praznic păgînesc, urît de Dumnezeu, cînd se aduceau jertfe celor doisprezece zei mai aleşi din capiştea palatului. Slujitorii lor mergeau îmbrăcaţi în haine albe, spre care, uitîndu-se împăratul şi nevăzînd între dînşii pe Indis, a întrebat unde este? Pentru că acela, îmbrăcîndu-se în haine proaste, s-a închis în casa sa, mîhnindu-se şi plîngînd pentru pierzarea păgînilor şi s-a spus împăratului despre dînsul. Deci, îndată l-a adus înaintea sa şi, văzîndu-l în haine de mîhnire şi de plîngere, a cunoscut pricina şi, nemai întrebîndu-l despre credinţă şi despre viaţa lui, a poruncit să-i pună lanţuri la mîini, la picioare şi la grumazul său şi să-l arunce în temniţă. Apoi cu multă mînie a întrebat de Doamna, ca un om beat uitînd că i se spusese mai înainte despre dînsa şi zicea deseori: „Unde este Doamna? Unde este preoteasa Dianei şi a Minervei?” Deci s-a spus lui iarăşi că şi-a pierdut mintea şi pentru aceea a trimis-o de la palat mai marele eunucilor, iar el, aducîndu-şi aminte de mai marele eunucilor, a trimis să-i taie capul, iar pe Doamna să o caute pretutindeni. Atunci s-a făcut cunoscută această poruncă a împăratului, în mănăstirea unde era Doamna.

Stareţa, cu numele Agatia, văzînd că nu este cu putinţă ca să o ascundă într-alt chip, a tuns-o şi, îmbrăcînd-o în haine bărbăteşti şi cu rugăciuni şi cu lacrimi îngrădind-o, a scos-o din acea sfîntă cămară, să fie ca un bărbat în mijlocul bărbaţilor şi aşa să nu fie cunoscută. Neaflîndu-se nicăieri Doamna de către cei ce o căutau, mai mult s-a mîniat împăratul şi a poruncit ca toate mănăstirile să le risipească, iar pe fecioare să le batjocorească şi să le ruşineze. Îndată a început a se face risipire şi nevoie prin cetate, ca o robie de barbari. Fecioarele cele mai tari cu trupul au fugit prin munţi şi prin pustietăţi şi se ascundeau prin peşteri şi prin prăpăstiile pămîntului, voind mai bine a vieţui cu fiarele, decît a cădea în mîinile oamenilor celor necuraţi. Iar care nu s-au sîrguit a fugi, acelea au fost prinse şi unele se aduceau în divanuri la munci, iar altele la necinstirea poporului. Dar puterea lui Hristos pe toate fecioarele acelea le întărea şi le păzea neruşinate şi nebatjocorite. Între ele era una mai vestită, care strălucea ca luna în mijlocul stelelor, luminînd în mijlocul fecioarelor, cu frumuseţea şi cu podoaba, cu neamul şi cu viaţa cea bună, cu numele Teofila.

Aceasta fiind tîrîtă cu sila de ostaşii cei fără de ruşine la casa cea de desfrînare, ridicîndu-şi mîinile şi ochii către cer, a strigat: „Iisuse al meu, dragostea mea, lumina mea, suflarea mea, păzitorul fecioriei şi al vieţii mele, vezi pe aceea care s-a făcut Ţie mireasă. Caută, o! Mirele meu cel fără prihană şi degrabă sîrguieşte-Te şi-mi ajută. Pentru că acum nici vreme de rugăciune nu este – ca să nu se risipească aşezămîntul fecioriei celei logodite Ţie. Nu da fiarelor sufletul ce ţi se mărturiseşte Ţie, să nu răpească lupii pe oaia Ta. Păzeşte, Mire, pe mireasa Ta, păzeşte fecioria mea, izvorule al curăţiei, ca să se slăvească numele Tău cel mărit de îngeri”.

Astfel rugîndu-se ea, Dumnezeu pregătea împlinirea cererii ei, căci ea fiind dusă în locaşurile necurate ale celor ce păcătuiesc la arătare, a intrat unul din ostaşi plin de pofta necurăţiei, ca să întineze pe mireasa lui Hristos cea fără de prihană. Dar, cînd s-a apropiat de dînsa, îndată l-a lovit cutremur înfricoşat, încît a căzut la pămînt mort şi zăcea la picioarele ei fără suflet. Ceilalţi, stînd afară şi aşteptînd ieşirea lui, se supărară că nu iese mai degrabă, vrînd ca să intre şi ei acolo. Atunci altul, nerăbdînd, fiind aprins cu pofta, a intrat şi îndată a căzut peste dînsul spaimă, căci a văzut pe tovarăşul său mort zăcînd la pămînt şi o lumină neapropiată a văzut strălucind lîngă fecioară. Apoi, îndată şi-a pierdut vederea sa şi, rămînînd orb, pipăia cu mîinile peretele ca să iasă afară şi nu putea. Asemenea au pătimit şi mulţi alţii, care intrau fără de ruşine cu poftă necurată. Apoi s-au înştiinţat despre aceea toţi cîţi erau acolo şi au intrat să vadă ceea ce se petrecea. Şi au văzut pe fecioară şezînd şi citind pe o cărticică mică, care era Sfînta Evanghelie, – că pe aceea o avea în sînul său – şi un tînăr preafrumos stătea lîngă dînsa, strălucind cu lumină negrăită şi căutînd cu ochii ca de fulger. Pe acela văzîndu-l păgînii, îndată cu mare frică au fugit înapoi. Alţii strigau: Mare este Dumnezeul creştinilor!, şi toţi au crezut. Făcîndu-se noapte a scos-o pe ea de acolo tînărul cel purtător de lumină şi ducînd-o la biserica cea mare, au aşezat-o în pridvor, zicînd: „Pace ţie!” Apoi s-a dus.

Sfînta fecioară Teofilia s-a cuprins de frică şi bucurie. De frică pentru că a lăsat-o apărătorul ei; iar de bucurie pentru că a scăpat întreagă de mîinile celor fărădelege. Apropiindu-se de uşă, a început a bate ca să-i deschidă, pentru că era poporul creştinesc înăuntru, aducînd lui Dumnezeu rugăciuni de toată noaptea şi încuiaseră uşile de frica păgînilor. Diaconii dinăuntru întrebînd cine este şi auzind glasul Teofilei şi cunoscînd-o, au spus poporului care stătea în biserică. Deci, deschizînd uşile, toţi s-au strîns pe lîngă dînsa, căci tuturor era cunoscută, ca aceea ce era mai însemnată cu neamul bun şi cu viaţa cea sfîntă. Înştiinţîndu-se de toate cele despre dînsa, cum s-a izbăvit de păgîni şi cîtă milă a făcut Domnul cu dînsa, cu mînă tare păzind nevătămată fecioria ei; pentru că nu tăinuia minunile lui Dumnezeu cele preaslăvite, pe care nu se cuvine a le tăinui, ci a le propovădui, înălţînd cu lacrimi laudă lui Dumnezeu, cu glasuri de bucurie. Iar această sfîntă fecioară, căzînd cu faţa la pămînt, îl uda cu lacrimi de bucurie şi s-a făcut de către toţi mulţumire de obşte Stăpînului Hristos.

În acea vreme, prearăul Maximian nu a încetat a munci pe mucenici şi a trimis slujitorii săi să caute ca la o vînătoare de iepuri, pe creştini şi să-i aducă la dînsul. Şi era unul din boierii lui cu dregătoria prepozit al Italiei, cu numele Dorotei, de neam strălucit cu credinţa preaarătat şi alţi doi, care se numeau Mardonie şi Migdonie. Pe aceştia i-a pîrît la împărat un oarecare că sînt creştini; zicînd: „Dacă pe aceia care locuiesc în palatele împărăteşti şi se cinstesc şi se hrănesc de tine, o! împărate, nu poţi să-i duci la voia ta, apoi cum vei putea să-i biruieşti pe vrăjmaşii tăi? Înşişi prietenii tăi îndeamnă pe cei străini prin scrisori şi cuvînt a se împotrivi ţie şi apoi cum se vor înfricoşa ceilalţi potrivnici?”

Auzind aceasta, s-a mîniat împăratul şi întrebînd pe pîrîtori cine sînt aceştia, apoi, aflîndu-i, a poruncit să-i aducă pe dînşii în divan, către care a zis: „O! nemulţumitorilor, cîtă dragoste şi iubire de oameni am arătat eu vouă şi voi v-aţi făcut către mine nerecunoscători! Nu vă aduceţi aminte de facerile de bine cele multe, pe care le-am făcut vouă, ci v-aţi lepădat de mîntuitorii zei, neruşinaţilor”. Dar sfinţii tăceau, lăsîndu-l să latre ca un cîine fără de rînduială, iar el mai mult se mînia, zicînd: „Pe nemuritorii zei, nu vă voi ierta pe voi, nici nu-mi va fi milă de voi nicidecum, ci vă voi chinui cu multe feluri de munci, voi zdrobi oasele voastre. Fiarelor şi păsărilor le voi da să le mănînce ca şi alţii să se înfricoşeze”. Dar sfinţii nicidecum nu s-au temut, ci, dezlegîndu-şi brîiele şi dezbrăcîndu-se de hainele lor, într-un gînd cu toţii au mărturisit că sînt creştini şi pe idoli fără de nici o frică i-au batjocorit.

Atunci tiranul a poruncit să le întindă mîinile şi picioarele şi să-i bată fără de milă cu vine crude, pînă va apune soarele. Făcîndu-se aceasta, pămîntul s-a înroşit de sîngele lor, dar sfinţii răbdau fără cîrteală cu vitejie, fără grai, numai cu gîndul îl slăveau pe Dumnezeu în taină. Apoi, legîndu-i, i-a aruncat în temniţă. Tiranul cu cît afla alţi credincioşi, cu atît se tulbura asupra lui Hristos şi se îndrăcea, poruncind ighemonilor săi să facă şi ei asemenea. Pentru aceea în toate zilele trimitea la Hristos vase de bună treabă şi jertfe cuvîntătoare, omorînd pe creştini.

Sosind praznicul Naşterii lui Hristos, se cuvenea să se aducă Celui de curînd născut jertfă îndestulată. Deci s-au adunat toţi credincioşii în biserică, iar necuratele slugi ale păgînilor au zis împăratului: „De vreme ce o! împărate, acum creştinii au praznic mare, căci zic că este naşterea Mîntuitorului lor şi toţi s-au adunat în biserica lor pentru rugăciune, fă ca să nu scape vînatul din mijlocul năvodului, ci porunceşte ostaşilor să deschidă uşile bisericilor şi să se ducă jertfelnicul zeilor noştri înaintea uşii bisericii lor, ca îndată, ieşind de acolo, să aducă negreşit jertfă zeilor. Dacă nu vor asculta, apoi vei face după judecata ta cea împărătească, iar şi de vei voi a asculta sfatul nostru, vei porunci ostaşilor să înconjoare biserica, să-i dea foc şi se vor pierde pînă la unul toţi cei ce nu se pleacă ţie. Asfel poporul cel pierzător şi vătămător împărăţiei tale, într-un ceas prăpădindu-se, cealaltă vreme fără de mîhnire va fi”.

Acestea grăindu-se, Maximian, luînd cuvîntul, a zis: „Mă jur pe marii idoli, că eu de mult m-am gîndit la aceasta, dar nu ştiu ce mi s-a întîmplat de n-am săvîrşit pînă acum ceea ce am gîndit. Însă vouă, o! zeilor, mare mulţumire se cuvine, că aţi rînduit să vie şi acestora în minte ceea ce este de folos împărăţiei noastre”. Şi îndată a poruncit să meargă cel mai mare dintre boieri cu mulţime de ostaşi, cu lemne, cîlţi şi cu alte materii care sînt lesnicioase de ars, să le aşeze împrejurul bisericii creştine, iar uşile să le păzească bine cu săbiile, ca să nu scape nici unul afară. Aceasta făcîndu-se, a intrat în biserică unul din trimişii împăratului şi, stînd în mijloc, a strigat: „O! oameni, Maximian, stăpînul a toată lumea, trimiţîndu-mă către voi, două lucruri vă pune înainte, ca din două să alegeţi una: sau să ieşiţi şi îndată să jertfiţi zeilor, pentru că şi jertfelnicul este gata înaintea uşilor şi astfel să fiţi vii, sau, neascultînd, toţi veţi pieri cumplit că şi focul acum este gata şi lemnele stau împrejur; deci, alegeţi mai degrabă ceea ce voiţi”. Aceasta zicînd, a tăcut.

Arhidiaconul, a cărui inimă era aprinsă cu focul lui Dumnezeu, stînd lîngă altar, a zis către popor: „O! iubiţii mei fraţi de un gînd, nu ştiţi ce au făcut cei trei tineri în Babilon, de a căror bărbăţie şi tărie neclintită întru buna-credinţă, cu puţin mai înainte de aceste zile săvîrşind pomenirea lor, ne-a minunat cum au stat, nu ca în mijlocul focului, ci ca în mijlocul unui cîmp de rouă, alcătuind dans şi cîntau singuri şi toată firea o chemau spre lauda lui Dumnezeu. Pe aceştia noi, nu numai îi fericeam, dar şi doream a fi părtaşi ai cununilor lor. Deci, de vreme ce şi pe noi către aceeaşi soartă ne cheamă această vreme de acum – pentru că şi împăratul acesta este asemenea lui Nabucodonosor; măcar că se deosebesc cu numele, dar cu tirania şi cu nedumnezeirea sînt asemenea şi uniţi.

Deci, să ne facem şi noi asemenea celor trei tineri din Babilon. Căci cum nu ne va fi nouă ruşine, cînd aceştia, fiind tineri şi numai trei şi neavînd încă nici o pildă spre a se nevoi cu mărime de suflet pentru buna-credinţă, aşa de slăvit s-au nevoit, iar noi şi cu numărul sîntem mai mulţi, ca şi cum am fi fără de număr, între care mulţi sînt acum bătrîni şi avînd înaintea noastră atît de multe pilde, adică ale celor ce au pătimit cu bărbăţie pentru Hristos. De aceea noi, fiind atîţia şi într-acest chip, nu ne va fi oare ruşine a fi iubitori de viaţa aceasta scurtă şi vremelnică, fricoşi şi cu împuţinare de suflet? Vremea aceasta de acum, care ne cheamă către nevoinţă, să o socotim ca pe un cîştig mare şi să trecem cu vederea viaţa cea vremelnică, pentru Dumnezeu, Cel ce ne-a zidit şi sufletul Său l-a dat la moarte pentru noi. Apoi a nu da mărturie credinţei noastre celei tari şi neclintite prin moartea noastră, cu adevărat ar fi o ruşine fără de măsură.

Acestea le zic, măcar că nu urmează nici o răsplătire pătimirilor noastre. Dar cînd sînt foarte mici pătimirile veacului acestuia, în faţa răsplătirilor găsite acolo, unde viaţa este fără de durere şi veşnică, pentru această viaţă scurtă şi cu multe nevoi cum şi pentru trecerea cu vederea a slavei care degrabă piere, pe cînd bogăţiile nejefuite, ca şi veselia, niciodată nu se schimbă în mîhnire. Oare mai voim a vieţui aici încă? Sau ne vom sîrgui a trece mai degrabă către slava aceea, murind pentru Hristos, pentru Care avem acum vreme cu bun prilej? Căutaţi, fraţilor, la altarul Domnului şi înţelegeţi că Domnul nostru, adevăratul Dumnezeu este jertfit acum pentru noi. Oare nu ne vom pune şi noi sufletele noastre pentru El în acest loc sfînt şi pe acestea nu le vom aduce Lui prin foc, ca o jertfă întru ardere de tot?”.

Zicînd acestea sfîntul arhidiacon, toţi s-au hotărît a muri pentru Hristos şi cu toţii au răspuns: „Sîntem creştini şi pe zeii tăi cei mincinoşi, o! împărate, nu-i cinstim”. Vestindu-se aceasta lui Maximian, a poruncit ca îndată să aprindă focul în jurul bisericii. În acea vreme credincioşii au adunat în biserică pe toţi cei ce erau între dînşii chemaţi şi i-au împărţit în patru părţi, ca să se poată boteza mai degrabă. După botez şi după ungerea cu Sfîntul Mir s-au împărtăşit cu toţii cu Sfintele Taine.

Astfel, sfîrşindu-se aceasta, ostaşii, după porunca împăratului, au aprins vreascurile din jurul bisericii, cîlţii şi pereţii ei şi, ajungînd flacăra cea mare pînă la vîrf şi intrînd înăuntru, a mistuit toate degrabă. Iar poporul creştin arzînd de viu, cu mare bucurie striga către Dumnezeu, glăsuind cîntarea celor trei tineri şi chemînd toată făptura lui Dumnezeu spre laudă. Mai înainte de a sfîrşi cîntarea, şi-au dat sfintele lor suflete în mîinile Domnului şi au făcut jertfă bine-primită Mielului Celui fără de prihană, Cel înjunghiat pentru lume; iar numărul celor arşi a fost cam la douăzeci de mii.

Astfel, ceata cea minunată a sfinţilor mucenici a trecut de la Biserica ce se luptă, la Biserica ce prăznuieşte, ca să facă praznicul nesfîrşitei bucurii. Trecînd cinci zile, iar focul încă arzînd şi fumul ieşind, nu era nici un fel de miros rău din trupurile cele arse, ci şi fumul era neobişnuit, căci era cu bun miros şi risipea prin văzduh o bună mireasmă, care ieşea de la locul cel ars şi se arăta o rază în chipul aurului, ca şi cum se arăta soarele la răsărit. Maximian, socotind că acum a pierdut pe toţi creştinii cîţi erau în cetate, se îndeletnicea cu jocuri şi cu alergarea cailor, cum şi cu diferite feluri de privelişti.

În Nicomidia, aproape de locul de privelişte, era o capişte mare a zeiţei păgîne care se numea Ceres. Venind odată împăratul Maximian la acea capişte, cu toată oastea şi cu tot poporul, aducea jertfă. Iar unul din rînduiala ostăşească, cu numele Zinon, avînd dregătoria de voievod, pornindu-se cu rîvnă spre buna-credinţă şi nerăbdînd să vadă o păgînătate ca aceea, stînd la un loc înalt a strigat: „Rătăceşti, o, împărate, jertfind pietrelor celor nesimţitoare şi lemnelor celor mute, pentru că această jertfă este adevărată înşelăciune diavolească, care duce la pierzare pe închinătorii ei! Înţelege, o! Maximiane, şi întoarce ochii tăi trupeşti, cum şi pe cei dinăuntru către cer şi din cele văzute cunoaşte pe Ziditorul. Din fapturi cunoaşte în ce chip este Făcătorul şi te învaţă cu dreaptă credinţă a cinsti pe Dumnezeu, Care nu se împacă cu sîngele dobitoacelor necuvîntătoare, ci cu sufletele cele fără prihană ale oamenilor şi cu inimile cele curate”.

Auzind acestea, Maximian a poruncit să-i sfarme gura şi faţa cu pietre, să-i zdrobească dinţii, apoi, fiind încă viu, a poruncit să-l taie cu sabia şi să-l scoată afară din cetate. Aşa s-a încununat Sfîntul Mucenic Zinon, iar Sfîntul Dorotei cu Indis şi cu ceilalţi tovarăşi şedeau la închisoare. Fericitul episcop Antim, din locul unde se ascunsese, îi cerceta cu dese scrisori, îi întărea în credinţă şi-i deştepta către nevoinţa cea cu bărbăţie. Odată păgînii au prins pe diaconul Sfîntului Antim, cu numele de Teofil, care mergea cu scrisori de la episcop către sfinţii mucenici şi l-au adus la împăratul.

Citind împăratul scrisoarea episcopului s-a umplut de mînie, pentru că erau scrise nu cele ce-i plăceau lui, ci cele ce erau de folos sfinţilor. Deci, a poruncit să aducă înaintea sa îndată pe Dorotei, cu soţii săi şi cu mînie căutînd la dînşii i-a batjocorit şi le-a dat să citească scrisoarea episcopului Antim. Văzîndu-l pe diacon, s-au bucurat cu sufletul şi stînd de departe i se închinau lui cu privire luminoasă şi cu feţe pline de bucurie; iar cuvintele arhiereului, cele ce se citeau, le puneau în inimile lor.

Împăratul, căutînd cu mînie asupra diaconului, i-a zis cu groază: „Spune-mi, ticălosule, cine este cel ce ţi-a dat această scrisoare şi în ce loc este ascuns?” Diaconul, mai întîi rugîndu-se în inima sa lui Dumnezeu, şi-a deschis gura cu îndrăzneală şi a zis: „Cel ce mi-a dat această scrisoare este păstor şi acum, stînd departe de turma sa, o sfătuieşte şi o deşteaptă către buna credinţă. Iar cînd simte năvălirea lupilor şi a fiarelor, atunci cu glas mare grăieşte turmei sale şi o sfătuieşte a face cele ce se cuvin. Cuvintele care le grăieşte nu sînt ale lui, ci sînt luate de la Păstorul cel Mare, Care a zis: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, că sufletulnu-l pot ucide. Iată acum ţi-am spus cine mi-a dat scrisoarea, însă unde este el nu-ţi voi spune, pentru că ar fi o adevărată nebunie dacă aş fi eu vînzătorul păstorului nostru, care m-a folosit mult şi care şi fără spunerea noastră se va arăta. Pentru că nu poate cetatea să se ascundă stînd în vîrful muntelui, cum a zis dumnezeiescul glas”.

Împăratul, nerăbdînd mai mult cuvintele cele pline de curaj ale diaconului, a poruncit să i se taie acea sfîntă limbă, apoi să-l omoare afară din cetate, cu săgeţi şi cu pietre. După aceasta şi pe ceilalţi sfinţi mucenici i-a pierdut cu diferite munci: Sfîntului Dorotei i-a tăiat capul, pe Mardonie l-a ars în foc, pe Migdonie l-a astupat cu ţărînă de viu într-o groapă, lui Gorgonie, lui Indis şi lui Petru, legîndu-le cîte o piatră mare de grumaz, i-a aruncat în mare. Astfel, minunaţii mucenici ai lui Hristos, săvîrşindu-şi nevoinţa prin felurite chinuri, pe aceeaşi cale s-au suit către Dumnezeul lor.

Sfînta Doamna era ascunsă într-o peşteră dintr-un munte, avînd ca hrană buruienile pustiei ce creşteau împrejurul peşterii şi auzind de moartea sfinţilor mucenici s-a bucurat cu duhul, că au trecut din valea aceasta a plîngerii, către marginea cea dorită a veseliei celei veşnice. Dar mai vîrtos se bucura de Indis, fratele ei cel duhovnicesc, care era un suflet cu dînsa şi părtaş al naşterii celei duhovniceşti prin Botez. Însă, plîngea pentru sine că a rămas dintre toţi necălătorind împreună cu dînşii pe acea cale şi se pregătea către nevoinţă, cerînd ajutor de sus. Apoi, pogorîndu-se din munte a intrat în cetate, cu acele haine bărbăteşti cu care o îmbrăcase maica ei cea duhovnicească Agatia şi o căuta pe aceasta. Dar neaflînd-o, a priceput că a ars în biserică împreună cu celelalte fecioare şi a plîns foarte mult, nu fiindu-i jale de moartea ei, ci pentru că nu s-a învrednicit şi ea să moară împreună cu dînsa pentru Hristos. Stînd în locul bisericii celei arse amesteca cenuşa cu lacrimi, plîngînd şi tînguindu-se.

Făcîndu-se noapte, s-a dus la malul mării, unde Indis împreună cu ceilalţi au fost înecaţi şi iată nişte pescari stînd, îşi găteau mrejele pentru vînat; dar văzînd pe sfînta fecioară şi din haine socotind-o că este bărbat, au zis: „Vino de ne ajută, tînărule, şi de vom prinde ceva apoi şi ţie îţi vom face parte”. Ea cu sîrguinţă a mers să le ajute, şi după ce au aruncat mrejele şi le trăgeau la mal se simţea greutate mare în mreje, încît abia au putut să le tragă la mal; şi fiind lună în acea noapte, au putut vedea mulţime de peşte, iar în mijlocul vînatului stăteau cele trei trupuri ale sfinţilor mucenici: Gorgonie, Indis şi Petru şi s-au înspăimîntat foarte tare. Adunînd degrabă mrejele şi peştele, iar trupurile punîndu-le pe pămînt, se grăbeau către caiac, vrînd să înoate la alt mal şi-l chemau şi pe tînăr, dar ea n-a voit. Dîndu-i pentru osteneală o parte din peşte şi puţină pîine, au plecat de acolo.

Sfînta fecioară Doamna, apropiindu-se de trupurile sfinţilor mucenici, cunoscînd pe fiecare şi mai vîrtos cunoscînd pe iubitul Indis, cu nespusă bucurie îl cuprindea, îl săruta şi vărsa lacrimi fierbinţi deasupra lui. Apoi, privind pe mare a văzut o corabie sosind cu pînzele lăsate şi vîslind încetişor, iar Doamna, depărtîndu-se de trupurile mucenicilor, s-a dus către corabia aceea şi strigînd către corăbieri le-a arătat peştele ce-l avea. Îndată cîrmaciul, socotind că este de vînzare, a întrebat de preţ ca să-l cumpere. Iar ea îi zicea să-l ia fără preţ. Dar acela, nepricepînd, a zis: „Te jur pe Hristos, spune adevărul, cu cît îl vinzi?” Sfînta, auzind numele lui Hristos, a cunoscut că aceia sînt creştini, deci le-a spus şi despre tinerii mucenici, despre trupurile lor şi numele lor. Iar cîrmaciul, cu soţii îndată sosind, au scos pînze subţiri cu aromate i-au înfăşurat şi ducîndu-i la zidurile cetăţii, care era aproape de pîrîu şi unde murise şi Sfîntul Dorotei, au îngropat cu cinste trupurile acestora.

Mai marele corabiei cunoscînd pe Doamna, că este de o credinţă cu dînsul şi socotind-o că este tînăr, a rugat-o să meargă cu el în corabie, zicînd: „Să petrecem împreună nedespărţiţi, în toată viaţa noastră”. Dar ea n-a vrut, ci a zis să meargă în calea sa. „Iar eu, zise ea, voi petrece aici de vreme ce şi sfîrşitul vieţii mele este aproape şi nu voiesc ca să se despartă trupul meu de trupurile sfinţilor, cu care în viaţa aceasta, cu credinţa şi cu duhul am fost însoţită”.

Mai marele corabiei i-a dat aur îndestul nu pentru vreo trebuinţă trupească, căci nu-i trebuia, ci ca să cumpere aromate şi tămîie, cu care să cinstească mormintele sfinţilor; apoi s-au dus în calea lor. Iar Sfînta Doamna, ziua şi noaptea stătea lîngă mormintele lor, tămîindu-le, miresmîndu-le şi cu lacrimi rugîndu-se. Şi n-a putut ca lucrul luminii să fie tăinuit înaintea celor ce erau în întuneric, nici să se săvîrşească dorinţa de mucenicie a Sfintei Doamna, pentru că pe faţă făcea cele ce se cuveneau dreptei-credinţe şi cinstei sfinţilor.

Împăratului i s-a vestit că un tînăr tămîiază mormintele creştinilor, iar el a rîs, zicînd: „Se cuvine dar ca şi el să piară cu asemenea moarte ca aceia, ca astfel cu singur lucru să se înveţe, că oamenilor celor ce nu ştiu nimic despre moarte, în deşert li se face o cinste ca aceea”. Acestea zicînd îndată a trimis ca să-i taie capul. Deci a fost ucisă cu sabia şi Sfînta Doamna, rugîndu-se lîngă mormintele sfinţilor mucenici, iar cinstitul ei trup l-au ars păgînii cu foc.

În acea vreme şi Sfinţitul episcop Antim, îndemnînd pe mulţi către cunoştinţa lui Dumnezeu cu preaînţeleptele sale învăţături şi scrisori şi pe mulţi îndemnînd către pătimire, s-a sfîrşit şi el cu sfîrşit mucenicesc. Căci tiranul a cercetat cu dinadinsul pînă l-a aflat, dar, muncindu-l mai întîi cu amar şi cu multe feluri de munci, n-a putut să-l biruiască, ci mai ales el a obosit mai mult, muncindu-l cu multe măiestrii, decît Sfîntul Antim, care răbda chinurile şi bătăile. Pentru aceea a dat hotărîrea ca să-i taie capul. Şi aşa s-a dus şi el către Domnul, împodobit cu îndoită cunună, a arhieriei şi a pătimirii.

Astfel Nicomidia s-a împodobit cu stelele sfinţilor mucenici, în număr de două zeci de mii, mai adăugîndu-se minunatul Glicherie şi preafericitul Zinon şi cu Teofil, Dorotei, Mardonie, Migdonie, Indis, Gorgonie, Petru şi cele trei sfinte fecioare: Agapia, Teofila şi preafrumoasa Doamna. Iar sfîrşitul a toată ceata este Sfîntul Antim, întru slava lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh I se cuvine cinste şi slavă în vecii vecilor. Amin.

 

Τὸν 4ο αἰώνα μ.Χ., ἐπὶ Διοκλητιανοῦ καὶ Μαξιμιανοῦ, οἱ χριστιανοὶ τῆς Νικομήδειας ἦταν ἀρκετὰ πολυπληθείς. Ὁ ἐπίσκοπος Ἄνθιμος, ἄνδρας ἄξιος καὶ μὲ αὐταπάρνηση, κοπίαζε νύχτα – μέρα γιὰ τὶς ψυχὲς τῶν πιστῶν. Ἡ πρόοδος αὐτὴ τῶν χριστιανῶν κέντρισε τὸ φθόνο τῶν εἰδωλολατρῶν ἀρχόντων καὶ θέλησαν νὰ ἐξοντώσουν τὴν χριστιανικὴ Ἐκκλησία, προπάντων στὰ μεγαλύτερα καὶ πολυπληθέστερα κέντρα της.

Σχεδίασαν λοιπόν, ἀνήμερα Χριστούγεννα νὰ κάνουν γενικὴ σφαγὴ τῶν χριστιανῶν τῆς Νικομήδειας. Οἱ χριστιανοὶ εἶχαν μαζευτεῖ καὶ πανηγύριζαν τὸ κοσμοσωτήριο γεγονὸς τῆς γεννήσεως τοῦ Χριστοῦ. Ὁ ἐπίσκοπος, μόλις πληροφορήθηκε ὅτι τοὺς εἶχαν περικυκλώσει στρατὸς καὶ ὄχλος εἰδωλολατρῶν μὲ ὄπλα καὶ ρόπαλα, διέταξε νὰ γίνει γρήγορα ἡ κοινωνία τῶν Ἀχράντων Μυστηρίων. Ἔπειτα, βάπτισε τοὺς κατηχουμένους, γιὰ νὰ ἔχουν ἀσφαλὴ ἐφόδια στὴν αἰώνια σωτηρία.

Τότε οἱ εἰδωλολάτρες ἔβαλαν φωτιὰ στὸ ναό, μὲ ἀποτέλεσμα νὰ καοῦν χιλιάδες πιστοί. Τὸ τραγικὸ αὐτὸ γεγονός, ἀντὶ νὰ μειώσει τὸν ἀριθμὸ τῶν μελῶν τῆς Ἐκκλησίας, ἀντίθετα τὸν πολλαπλασίασε καὶ χαλύβδωσε ἀκόμα περισσότερο τὸ ἠθικὸ τῶν πιστῶν.

Ἔτσι καὶ στὴν περίπτωση αὐτὴ ἀποδείχθηκε περίτρανα αὐτὸ ποὺ εἶπε ἡ κεφαλὴ τῆς Ἐκκλησίας, ὁ Ἰησοῦς Χριστός: «καὶ πύλαι ἅδου οὗ κατισχύσουσιν αὐτῆς». Ὁ θάνατος δηλαδὴ καὶ οἱ ὀργανωμένες δυνάμεις τοῦ κακοῦ, δὲ θὰ ὑπερισχύσουν, οὔτε θὰ κατανικήσουν τὴν Ἐκκλησία, ποὺ εἶναι αἰώνια καὶ ἀθάνατη.
(Συναξαριακὴ πηγή, μαζὶ μὲ τὴν μνήμη τῶν πιὸ πάνω Μαρτύρων, ἀναφέρει καὶ τὴν μνήμη τῶν Ἁγίων Δημοσθένους, Δημοκλέους καὶ Δημοκρίτου. Ἡ ὕπαρξη ὅμως τῶν Ἁγίων αὐτῶν εἶναι ἀμφίβολη, διότι τὰ ὀνόματά τους καθὼς καὶ βιογραφικὰ στοιχεῖα γι’ αὐτοὺς δὲν ἀναφέρονται ἀπὸ καμία Ἁγιολογικὴ πηγή. Ἴσως εἶναι οἱ ἴδιοι καὶ συγχέονται μὲ τοὺς ὁμώνυμούς τους Μάρτυρες τῆς 10ης Ἀπριλίου).


Ἀπολυτίκιον. Ἦχος γ’. Θείας πίστεως.
Θεῖον στράτευμα, πόλις ἁγία, περιούσιος λαὸς Κυρίου, ἀνεδείχθητε Δισμύριοι Μάρτυρες· τῇ γὰρ ἀγάπῃ αὐτοῦ δροσιζόμενοι, διὰ πυρὸς τὸν ἀγώνα ἠνύσατε. Ἀλλ’ αἰτήσασθε, ἐλέους σοφοὶ τὸν πρύτανιν, δωρήσασθαι ἡμῖν τὸ μέγα ἔλεος.


Κοντάκιον. Ἦχος α’. Τὸν τάφον σου Σωτήρ.
Συρατὸς ἐν ἀριθμῷ, δισμυρίων Μαρτύρων, ὡς ἄδυτος φωστήρ, ἀνατέλλει φωτίζων, καρδίας καὶ νοήματα, εὐσεβῶν διὰ πίστεως· ἐξαφθέντες γάρ, θείᾳ στοργῇ τοῦ Δεσπότου, τέλος ἅγιον, διὰ πυρὸς οἱ γενναῖοι, προθύμως ἐδέξαντο.


Μεγαλυνάριον.
Φάλαγξ τροπαιοῦχος ἀθλητική, καὶ ἅγιος κλῆρος, ὦ Δισμύριοι Ἀθληταί, ἐκ παντὸς γένους, καὶ πάσης ἡλικίας, λαμπρῶς συγκροτηθέντες, Θεῷ ἐδείχθητε.

The Holy 20,000 Martyrs of Nicomedia: At the beginning of the fourth century the emperor Maximian (284-305) gave orders to destroy Christian churches, to burn service books, and to deprive all Christians of rights and privileges of citizenship. At this time the bishop of the city of Nicomedia was St Cyril, who by his preaching and life contributed to the spread of Christianity, so that many members of the emperor’s court were also secret Christians. 

The pagan priestess Domna was living in the palace at that time. Providentially, she obtained a copy of the Acts of the Apostles and the Epistles of St Paul. Her heart burned with the desire to learn more about the Christian teaching. With the help of a young Christian girl, Domna went secretly to Bishop Anthimus (Cyril’s successor) with her faithful servant, the eunuch Indes. St Anthimus catechized them, and both received holy Baptism. 

Domna began to help the poor: she gave away her valuables with the assistance of Indes, and she also distributed food from the imperial kitchen. The chief eunuch, who was in charge of provisions for the imperial household, found out that Domna and Indes were not eating the food sent them from the emperor’s table. He had them beaten in order to find out why they did not partake of the food, but they remained silent. Another eunuch informed him that the saints were distributing all the emperor’s gifts to the poor. He locked them up in prison to exhaust them with hunger, but they received support from an angel and did not suffer. St Domna feigned insanity so she wouldn’t have to live among the pagans. Then she and Indes managed to leave the court, and she went to a women’s monastery. Abbess Agatha quickly dressed her in men’s clothing, cut her hair and sent her off from the monastery. 

During this time the emperor returned from battle and ordered that a search be made for the former pagan priestess Domna. The soldiers sent for this purpose found the monastery and destroyed it. The sisters were thrown into prison, subjected to torture and abuse, but not one of them suffered defilement. Sent to a house of iniquity, St Theophila was able to preserve her virginity with the help of an angel of the Lord. The angel led her from the brothel and brought her to the cathedral. 

At this time the emperor cleared the city square to offer sacrifice to the pagan gods. When they began sprinkling the crowd with the blood of the sacrificial animals, Christians started to leave the square. Seeing this, the emperor became enraged, but in the middle of his rantings a great thunderstorm sprang up. People fled in panic, and the emperor had to retreat to the palace for his own safety. 

Later Maximian went to the church with soldiers and told them they could escape punishment if they renounced Christ. Otherwise, he promised to burn the church and those in it. The Christian presbyter Glycerius told him that Christians would never renounce their faith, even under the threat of torture. Hiding his anger, the emperor exited the church, and a short time later commanded the presbyter Glycerius be arrested for trial. The executioners tortured the martyr, who did not cease to pray and to call on the Name of the Lord. Unable to force St Glycerius stop confessing Christ, Maximian ordered him to be burned to death. 

On the Feast of the Nativity of Christ in the year 302, when about 20,000 Christians had assembled at the cathedral in Nicomedia, the emperor sent a herald into the church. He told the Christians that soldiers were surrounding the building, and that anyone who wished to leave had to offer sacrifice to the pagan gods. Anyone who defied the emperor would perish when the soldiers set fire to the church. All those present refused to worship the idols. 

As the pagans prepared to set fire to the church, Bishop Anthimus, baptized all the catechumens and communed everyone with the Holy Mysteries. All 20,000 of those praying died in the fire. Among them were the abbess Agatha and St Theophila who had been saved from the den of iniquity by a miracle. Bishop Anthimus, however, managed to escape the fire. 

Maximian thought that he had exterminated all the Christians of Nicomedia. He soon learned that there were many more, and that they would confess their faith and were prepared to die for Christ. The emperor wondered how to deal with them. At his command they arrested the regimental commander Zeno, who was openly criticizing the emperor for his impiety and cruelty. Zeno was fiercely beaten and finally beheaded. They jailed the eunuch Indes, formerly a priest of the idols, for refusing to participate in a pagan festival. 

The persecution against Christians continued. Dorotheus, Mardonius, Migdonius the deacon and others were thrown into prison. Bishop Anthimus encouraged them by sending letters to them. One of the messengers, the Deacon Theophilus, was captured. They subjected him to torture, trying to learn where the bishop was hiding. The holy martyr endured everything, while revealing nothing. Then they executed him and also those whom the bishop had addressed in his letter. Though they were executed in different ways, they all showed the same courage and received their crowns from God. 

For weeks, St Domna concealed herself within a cave and sustained herself by eating plants. When she returned to the city, she wept for a long time at the ruins of the church, regretting that she was not found worthy to die with the others. That night she went the sea shore. At that moment fishermen pulled the bodies of the martyrs Indes, Gorgonius and Peter from the water in their nets. 

St Domna was still dressed in men’s clothing, and she helped the fishermen to draw in their nets. They left her the bodies of the martyrs. With reverence she looked after the holy relics and wept over them, especially over the body of her spiritual friend, the Martyr Indes. 

After giving them an honorable burial, she did not depart from these graves so dear to her heart. Each day she burned incense before them, sprinkling them with fragrant oils. When the emperor was told of an unknown youth who offered incense at the graves of executed Christians, he gave orders to behead the youth. The Martyr Euthymius was also executed along with Domna.

3 comentarii la „28 decembrie: TROPARUL, CANONUL ŞI VIAŢA SFINŢILOR DOUĂZECI DE MII DE MUCENICI ARŞI ÎN NICOMIDIA”

  1. sunt fericit că pot să vă transmit mesajul meu din partea întregii mele familii. Sărbători numai cu bine şi La mulţi ani cu sănătate şi cu Domnul în suflet

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

%d blogeri au apreciat: