4 ani de la trecerea la cele veşnice a
ARHIMANDRITULUI ARSENIE PAPACIOC
– Se poate împlini sufletește monahul într-o mânăstire de oraș?
– Nu se pune problema, pentru că nu ne interesează unde ne găsim. Ne interesează cum ne găsim, unde ne găsim: care este lucrarea inimii noastre, care e interiorizarea noastră! Nu contează unde. Pot să fiu pe o piatră, pot să fiu în pădure. Împărăția cerurilor este în noi. Bineînțeles, vei primi plată pentru că respingi toate aceste lucruri exterioare și nu le primești, pentru că ai fost în foc și nu te-ai ars. Da. Mai mare eroism este să zici: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”, când ești înconjurat din toate părțile de ispite, decât dacă ai fi liber, scutit posibilităților de căderi în păcate. Alungi gândurile cu rugăciunea, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu cu puterea proprie.
Să se știe de la început, ca răspuns la toate întrebările: numai harul lui Dumnezeu te ajută! Să fii vrednic de harul acesta, în sensul că te smerești, ca să prisosească harul în tine. Bineînțeles să nu te afli acolo din voia ta, cu voia ta. Când te arunci într-un loc unde nu știi ce urmează, nu știi ce-i acolo, și „Ce-oi păți, oi păți!”, atunci se numește hazard, nu mai este eroism.
(Ne vorbește Părintele Arsenie, ed. a 2-a, vol. 3, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pp. 28-29)
– Individualismul este, se pare, o boală a societății. Se extinde, oare, și asupra credincioșilor?
– Da, este într-adevăr un mare defect la momentul istoric în care trăim. Însă nu vreau deloc să cred că acestea sunt nevindecabile. Noi suntem atenți cu ceea ce, de fapt, am luat cu noi când am plecat mai departe, la un drum mare care se face cu primul pas, dar pus bine, pe direcție. Individualismul nu a făcut decât să izoleze unul dintre scopurile principale ale creării omului. Omul nu este creat numai pentru el singur, el este creat pentru întreaga umanitate. Pentru că tragedia întregii umanități trebuie trăită ca pe propria noastră nenorocire. Noi purtăm o răspundere și pentru cel care este lângă noi.
Acesta este sensul educației creștine despre creație pe care trebuie să o știm. Din momentul în care s-a izolat, a făcut o semiasociație cu diavolul, pentru că ascultă numai de gândurile proprii.
Lucrul primordial în concepția creștină este jertfa; condiția ca să te mântuiești, respectiv ca să luminezi, este să știi să te jertfești. Apostolul Petru, la Schimbarea la Față a Domnului, I-a spus: „Doamne, bine ne este nouă să fim aici. Să facem trei colibe…”. Parcă se îngemăna Cerul cu pământul. Însă Mântuitorul i-a răspuns: „Bine, Petre. Dar ce facem cu jertfa de pe Golgota?”.
O asemănare cu ideea de jertfă este lumânarea: un fitil, ca să lumineze, trebuie să ardă. Condiția ca să luminezi este să te jertfești. Asta este explicația lumânării sau a candelei. Și dacă nu știm să jertfim, stăm pe loc. Individualitatea este o mare pierdere, însemnă să fii izolat de Creator și să devii margine, iar marginile sunt ale dracilor, cum spun Sfinții Părinți. (Părintele Arsenie Papacioc)
(Ne vorbește Părintele Arsenie, editia a II-a, volumul III, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pp. 97-98)
* * *
Dragul meu, cu nevrednicie se împărtăşeşte un om împătimit, necurăţit, nespovedit, fără grijă, care merge din obişnuinţă sau nu s-a spovedit cu adevărat şi sincer… Pentru că o spovedanie bună este ca tu să fii pe poziţia de a nu mai repeta păcatul. Nu să te spovedeşti doar de formă şi să spui în sinea ta: „Oricum, şi-aşa îl fac păcatul, posibil cât de curând iarăşi să accept să-l fac”. Asta e o fraudă!
Nu trebuie să te îngrijoreze marile păcate, pentru că toate se iartă, dar să fii pe o poziţie, o hotărâre şi o decizie de mare căinţă şi pocăinţă.
(Părintele Arsenie Papacioc, Despre Spovedanie și Împărtășanie, Editura Elena, Constanța, 2013, pp. 56-57)
* * *
Întâi de toate, odată cu vârsta, cresc și sentimentele. Există un obicei – mai mult a devenit o tradiție – să ai un iubit. Acum nu-i mai spune iubit, îi spune prieten. Este un paravan acesta: nu există prietenie între băiat și fată, ci doar iubire. Se merge cu mintea foarte adânc pe intimități, iar prietenia e cu totul altceva: fără nici cel mai mic interes. Relația cu o fată nu se face doar din dorința de a avea o relație, ci cu scopul unei căsătorii; iubirea nu înseamnă neaparat sărut. Are o motivație dacă va fi soția ta. Dar e foarte prematur să spui că va fi soția ta, când abia ai început studiile, când abia ai început să ai și tu gust de fete.
Floarea stă în glastră; băiatul trebuie să umble să și-o aleagă. Fata nu trebuie să bată cărările băiatului, ci băiatul să dea peste ea. Și apoi, voi trebuie să prețuiți foarte mult femeia. Ea este o creație a lui Dumnezeu extraordinară. Vă dați seama ce puteri are o femeie să te scoată dintr-o stare amărâtă? Faptul că un bărbat știe că acasă are parte de iubire desăvârșită îl face să muncească, să câștige războaiele, să-și rezolve problemele. Este o mare taină că sunt niște bucurii care se imprimă în sufletele amândurora. Relația sexuală rămâne un lucru neînsemnat în comparație cu aceste bucurii. Să știți că femeia nu gândește simplu. Chiar dacă nu e învățată, ea are o putere de pătrundere deosebită și e mult mai realistă decât un bărbat. Ea are încă de azi un sentiment pentru ziua de mâine.
Am atras atenția la fete să nu se grăbească în privința acceptării unei prietenii cu un băiat, dacă nu este credincios. (…) Prietenia adevărată este dacă ideile sunt comune. (…) Cel mai bine este să nu te grăbești, de la începutul începuturilor. Dacă este inevitabilă o întâlnire între un băiat și o fată, acesta trebuie să o cultive, să-i semene calitatea de a fi productivă din punct de vedere sufletesc.
(Părintele Arsenie Papacioc, Despre viața de familie și diverse probleme ale lumii contemporane, Editura Sophia, Constanța, 2011, pp. 60-65)
* * *
– Poate veni gând să pleci la mânăstire, ca să fugi de lupta pe care ți-o dă lumea aici?
– Păi, nici nu te primește mânăstirea. După ce ai biruit totul, atunci vii la mânăstire. Dacă nu ai reușit acolo, aici, la mânăstire, cum poți să birui? Spune Mântuitorul: „Dacă Eu vă spun niște lucruri omenești, și nu le pricepeți, cum o să pricepeți dacă v-aș spune lucruri cerești”?
Eu sunt plecat de vreo cincizeci de ani, sunt extrem de mulțumit, mi-e frică să spun că sunt fericit, dar spun: ce-aș fi făcut eu în lume? Făcusem ceva Arte, ca să-mi arăt talentele, dar toate aceste lucruri nu aveau nici un fel de sămânță de viitor, decât satisfacții momentane.
Problema care se pune este ca în fiecare zi să putem cuceri veșnicia. Ăsta este idealul. Aveam gândul să ajung ceva în viața mea, profesor; dar acesta nu este un ideal, e un scop omenesc. Idealul este să slujești la ce e mai înalt posibil. Dacă tu nu știi că slujești lui Dumnezeu, Care e Veșnic, ai să te împotmolești. Trebuie să fii atent: „Stai, că asta nu ține de veșnicie. Asta nu o fac”.
Dacă vii la mânăstire, puțin lucru este? Bucuri pe Dumnezeu cu poziția ta toată viața! N-avem noi motive să fim bucuroși? Că zice Sfântul Ioan Carpatiul: „Să nu mai fericiți pe nimeni, călugărilor, numai pe voi să vă fericiți!” și dacă intri la mânăstire, ferească Dumnezeu să nu mai stai! Cazi în anatemă! Intrarea la mânăstire este intrarea în Rai, și ieșirea de la mânăstire este plecarea din Rai.
Când m-am dus la mânăstire era iarnă, iar la Cozia se făcea Vecernia în trapeză. Și m-a pus pentru prima dată, începător, m-a pus să citesc catisma de la Vecernie. Și am început să citesc. Am citit. Un părinte, Ghervasie: „Ascultă, frate Anghele! De unde știi să citești?”, pentru că el nu știa carte. „Eu așa m-am născut, părinte. Nu știu de când!” M-am umplut de un mare folos.
Și am stat de vorbă cu un domn, mult mai târziu, care dorea să facă niște mânăstiri după placul lui, nu după tradiția noastră creștină ortodoxă, care au înțeles-o foarte puțini. Domnule, și i-am spus întâmplarea cu Ghervasie: „Uite cine a ținut monahismul, un neștiutor de carte, care era un mare trăitor în inima lui și trăia monahismul întreg prin el”. Și acum îl pomenesc pe Ghervasie, ca un mare exemplu care mi s-a dat, deci ca un mare învățat. Pe mine nu mă interesa să cunosc „tipic și la inimă nimic”. Pe mine mă interesa să intru într-o permanentă legătură cu Dumnezeu.
(Ne vorbește Părintele Arsenie, ediția a doua, volumul 3, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pp. 21-22)
Sursa: doxologia.ro