Απολυτίκιο Αγ. Ισιδώρου Πηλουσιώτου
04 ΦΕΒΡΟΥΑΡΙΟΥ
Cuviosul Isidor era egiptean, fiu de părinţi de neam bun şi iubitori de Dumnezeu, fiind şi rudă cu Teofil, arhiepiscopul Alexandriei şi cu Sfîntul Chiril, care a luat scaunul după Teofil. El, învăţînd filozofia din afară şi dumnezeiasca înţelepciune, a lăsat slava lumii acesteia, bogăţia, strălucirea numelui şi, pe toate socotindu-le gunoaie, s-a dus la muntele Pelusiului. Acolo, primind viaţa monahicească, bine s-a nevoit în vremea împărăţiei lui Teodosie cel Mic. El a fost bărbat desăvîrşit în bunătăţi, preot şi egumen, cu viaţa şi cu înţelepciunea slăvit şi cinstit de toţi. Despre el vorbeşte Evagrie, istoricul bisericesc, cînd zice: „Împărăţind Teodosie, Isidor Pelusiotul era în mare cinste, de a cărui slavă ieşită din lucrurile şi cuvintele lui se auzise departe şi era lăudat de gurile tuturor. Acesta şi-a obosit trupul cu ostenelile atît de mult, încît vedeau toţi că are viaţă îngerească. Trăind în chipul vieţii monahiceşti şi al gîndirii de Dumnezeu, era totdeauna şi înaintea tuturor pildă, spre a fi urmat; el a scris multe cuvinte foarte folositoare”.
Mai mărturiseşte încă despre viaţa lui cea îmbunătăţită şi Nichifor, istoricul, zicînd astfel: „Dumnezeiescul Isidor din tinereţe a avut atît de multe sudori în ostenelile mănăstireşti şi atît de mult şi-a omorît trupul, iar sufletul şi l-a înfierbîntat cu tăinuite şi înalte învăţături, încît de toţi se vedea că petrece o viaţă cu adevărat creştinească. Apoi era un stîlp viu şi însufleţit al rînduielilor monahiceşti şi al dumnezeieştii vedenii şi ca un exemplu viu al urmării şi al învăţăturii duhovniceşti. Multe lucrări, pline de mult folos sînt scrise de dînsul, dar mai ales epistolele lui către diferite persoane – pline de dumnezeiescul har şi de omeneasca înţelepciune, aproape zece mii -, în care tălmăceşte toată dumnezeiasca Scriptură şi îndreaptă obiceiurile tuturor oamenilor.
Din nişte asemenea mărturii se vede cum era plăcut lui Dumnezeu Cuviosul Isidor, măcar că nu s-a găsit scrisă viaţa lui cu de-amănuntul. Însă este destul că din cuvintele cele scurte se cunoaşte sfinţenia cea mare şi înţelepciunea lui, căci tuturor le era chip de viaţă îmbunătăţită şi a umplut toată lumea de scrisorile sale cele de Dumnezeu înţelepţite. El a fost mare sprijinitor al Sfîntului Ioan Gură de Aur, cel izgonit cu nedreptate de pe scaun, şi a scris mult către Teofil, arhiepiscopul Alexandriei, şi către Arcadie, împăratul, sfătuindu-l ca să înceteze scornirea cea rea. Dar, deşi n-a reuşit, totuşi a mustrat răutatea şi nedreptatea acelora.
După moartea lui Ioan Gură de Aur, a îndemnat prin scrisorile sale pe Sfîntul Chiril Alexandrinul – care a urmat după Teofil -, să scrie numele lui Ioan în tabla bisericească, ca a unui sfînt mărturisitor, care a pătimit pentru adevăr multe răutăţi de la oamenii cei răi. A scris şi lui Teodosie, împăratul, învăţîndu-l să se îngrijească de pacea bisericească, şi l-a îndemnat pe acela să adune în Efes al treilea sinod ecumenic contra rău-credincioşilor eretici. Era mare rîvnitor pentru dreapta credinţă şi puternic luptător împotriva ereticilor, fiind gata a pătimi şi a muri pentru credinţa cea dreaptă.
Aceasta este arătat din cuvintele lui, căci scriind către un Terasie, hulitorul, zice: „Te întreb pe tine, cel ce ne ocărăşti pe noi şi te arăţi aspru judecător: de te-ar pune împăratul asupra cetăţii, ca să o păzeşti, iar tu ai vedea zidul surpîndu-se şi sfărîmîndu-se, ca să se facă lesnicioasă intrarea vrăjmaşilor în cetate, au doară n-ai sta împotrivă cu toate uneltele şi armele, oprind spargerea zidului şi nelăsînd intrarea vrăjmaşilor? Aceasta ai face ca şi cetatea şi pe tine însuţi să te poţi apăra de vrăjmaşi, iar a ta credinţă şi osîrdnică supunere să o arăţi către împăratul. Dar nouă, pe care Dumnezeu ne-a pus dascăli Sfintei Sale Biserici, nu ni se cade să stăm cu tărie împotriva lui Arie, care, nu numai că a ridicat război asupra drept-credincioasei turme a lui Hristos, ci şi pe mulţi i-a pierdut? Eu pentru această pricină nu ţin seamă de nici o primejdie, ci mai bine doresc aceasta, ca adică toate primejdiile să le pătimesc pentru dreapta credinţă”.
Din aceste cuvinte ale sfîntului se vede rîvna lui pentru dreapta credinţă, dar şi celelalte fapte bune ale lui le cunoaşte fiecare, din scrisorile sale. Fecioria, al cărei păzitor era, o laudă mai mult decît pe multe alte fapte bune, numind-o împărăteasă, pe care toate rînduielile sînt datoare a o cinsti. Însă nu defaimă nici însoţirea cea legiuită, pentru că zice în epistola sa către Antonie Scolasticul: „Se cuvine a asemăna cu soarele pe cei ce-şi păzesc fecioria, iar cu luna pe cei ce vieţuiesc în văduvia cea neprihănită, iar cu stelele pe cei ce locuiesc în însoţire cinstită”.
În aceasta urmează Sfîntului Apostol Pavel, care zice: „Alta este slava soarelui, alta este slava lunii şi alta slava stelelor”. Apoi sfătuieşte cuviosul şi pe iubitorii de înţelepciunea cea dinafară ca mai mult să se deprindă în viaţa cea îmbunătăţită, decît la frumoasa grăire. Pentru că zice într-o scrisoare către Patrim, monahul: „Cu bună minte, precum aud despre tine, şi cu darul firii eşti împodobit, încît cu sîrguinţă te nevoieşti la învăţătura retoricească, ca adică să grăieşti frumos; însă calea vieţii duhovniceşti, prin faptele cele bune mai mult să o urmezi, decît prin frumoasa grăire. Drept aceea, dacă doreşti să cîştigi răsplătirile cele fără de moarte, de frumoasă grăire îngrijeşte-te puţin iar a face fapte bune, sileşte-te cu osîrdie”.
Asemenea şi către Apolonie, episcopul, scrie: „De vreme ce nu se cuvine a atrage, cu sila, pe cei care sînt astfel născuţi încît să aibă voia slobodă cum şi pe cei ce se împotrivesc dreptei credinţe, pentru aceea, îngrijeşte, ca prin sfat bun, prin viaţa ta şi prin bunele obiceiuri, să luminezi pe cei ce sînt în întuneric”.
Acest sfînt mai învaţă că omul cel îmbunătăţit se cade să nu se mîndrească pentru lucrurile sale cele bune, ci cele smerite să le socotească pentru sineşi. „Cel ce lucrează faptele bune are cunună luminată, iar cela ce săvîrşeşte multe fapte bune, însă i se pare că puţin bine a făcut, acela, prin acea smerită părere despre sine, mai luminoasă cunună va avea. Dar mai drept să zic: De este în cineva gînd smerit, faptele bune ale aceluia se fac mai luminoase, iar de nu este cu gîndul smerit, apoi şi faptele bune cele luminoase, se întunecă şi cele mari se micşorează. Drept aceea, de voieşte cineva să-şi arate faptele sale bune, să nu le socotească mari, căci atunci mari se vor afla”. Astfel Cuviosul Isidor, învăţîndu-i pe mulţi, singur mai întîi era desăvîrşit pentru cele ce le învăţa, urmînd Domnului Celui ce a început mai întîi a face; apoi pentru lucrurile sale cele bune nu se mîndrea, ci smerit cugeta. Iar gîndul smerit a însoţit curăţia ca o pereche de boi mult ostenitori, care trăgeau jugul cel bun al lui Hristos.
Întreaga lui înţelepciune însă este arătată în epistola lui către Paladie, episcopul Elinopoliei, prin care cu îndestulare îl învaţă să se ferească de vorba cu partea femeiască, pentru că zice Scriptura: Vorbele cele rele strică obiceiurile cele bune. Apoi vorba cu femeile, chiar şi bună de ar fi, este însă puternică a strica pe omul cel dinăuntru în taină, prin gînduri necurate, deşi fiind curat trupul, însă pe suflet îl face necurat. Pentru aceea, Cuviosul Isidor, sfătuindu-l pe episcopul acela, care adeseori vorbea cele de folos cu partea femeiască şi care se lăuda că nu simte patimă, îi zicea: „De vorbele femeieşti fugi pe cît poţi, bunule bărbat. Căci celor ce au treapta preoţiei, mai sfinţi şi mai curaţi se cade să fie decît acei care s-au dus în munţi şi în pustie. Pentru că aceştia au grijă de sine şi de popor, iar acei care s-au dus în pustie au grijă numai de ei. Acestora, care sînt puşi la asemenea înălţime a vredniciei preoţeşti toţi le cearcă şi le privesc viaţa, iar cei ce şed prin peşteri, aceia pe ale lor răni le tămăduiesc sau singuri lor îşi împletesc cununi.
De vei merge la femei pentru vreo slujbă, să ai ochii plecaţi în jos şi pe acelea, la care ai mers, să le înveţi să privească cu curăţie deplină. După ce vei grăi cuvinte puţine, care pot să le întărească şi să le lumineze sufletele, îndată fugi, ca nu cumva vorba cea lungă să înmoaie a ta putere şi să o slăbească. Iar de vei voi să fii cinstit, căci aşa se cade, mai ales duhovnicescului bărbat, apoi să nu ai cu dînsele prietenie nicidecum şi atunci vei fi cinstit, pentru că firea femeiască se face nesuferită spre cel ce o momeşte, iar spre cei ce o defăimează, ea mai cu multă libertate îşi arată firea.
Unii zic că de vorbeşti cu dînsele nu primeşti nici o vătămare. Eu însă zic, ca toţi să se încredinţeze de acestea, că şi pietrele se sparg de picăturile de ploaie care pică totdeauna pe ele. Ia aminte la ceea ce grăiesc: că ce este mai tare decît piatra şi ce este mai moale decît apa şi, mai ales, decît picăturile de apă? Deci, dacă firea se micşorează de acel lucru, apoi cum nu va fi biruită şi răsturnată voia omenească care uşor este mişcată?”
Astfel sfătuind Cuviosul Isidor pe episcopul Paladie, ne povăţuieşte şi pe noi toţi la viaţa cea cu întreagă înţelepciune, ca să ne păzim, nu numai trupul de căderea în păcat, dar şi sufletul să-l păzim, să-l ferim întreg de gîndurile ce-l strică.
Multe fapte bune învăţă cuviosul pe toţi, prin scrieri şi prin vorbire. Apoi, ajungînd la adînci bătrîneţe şi plăcînd lui Dumnezeu desăvîrşit, s-a sfîrşit cu pace.
Ὁ Ὅσιος Ἰσίδωρος ὁ Πηλουσιώτης ἐγεννήθηκε στὴν Αἴγυπτο περὶ τὸ 360 μ.Χ. ἀπὸ γονεῖς θεοφιλεῖς και ἦταν συγγενὴς τῶν Πατριαρχῶν Ἀλεξανδρείας, Θεοφίλου (385 – 412 μ.Χ.) καὶ Κυρίλλου Α’ (412 – 444 μ.Χ.). Σὲ νεαρὴ ἡλικία ἔλαβε μεγάλη και θαυμαστὴ θεολογικὴ και φιλοσοφικὴ γνώση. Στὴν ἀρχὴ ἐργάσθηκε ὡς διδάσκαλος καὶ κατηχητὴς τῆς Ἐκκλησίας τῆς Ἀλεξάνδρειας. Ἐπιζητώντας ὅμως τὴν ἡσυχία, γιὰ νὰ δύναται νὰ ἀσχοληθεῖ μὲ τὸ ἔργο τῆς ζωῆς του, τὴ μελέτη τῶν Ἁγίων Γραφῶν, ἀποσύρθηκε σὲ κάποιο μοναστήρι στὸ ὄρος Πηλούσιο, γι’ αὐτὸ καὶ ἔλαβε τὸ ὄνομα Πηλουσιώτης. Ἀργότερα χειροτονεῖται πρεσβύτερος καὶ στὴ συνέχεια ἐκλέγεται ἡγούμενος στὸ μοναστήρι του.
Τὸ εὐγενὲς και ὑπέροχο ἦθος του, ὁ ὑποδειγματικὸς ἀσκητικὸς βίος και ἡ τεράστια θεολογικὴ κατάρτισή του συνετέλεσαν, ὥστε ταχέως νὰ ἀποκτήσει μεγάλο κύρος καὶ φήμη, νὰ ἀναδειχθεῖ κόσμημα τῆς Ἐκκλησίας τοῦ Πηλουσίου, νὰ καταστεῖ περίβλεπτος καὶ νὰ θεωρεῖται μοναδικὸς στὶς ἑρμηνεῖες χωρίων τῆς Ἁγίας Γραφῆς. Κατὰ τὴν Γ’ Οἰκουμενικὴ Σύνοδο, ποὺ συνῆλθε στὴν Ἔφεσο τὸ ἔτος 431 μ.Χ. ἐπὶ αὐτοκράτορος Θεοδοσίου Β’ τοῦ Μικροῦ (408 – 450 μ.Χ.), ὁ Ἅγιος ἀναφαίνεται μὲ μεγάλη ὑπόληψη καὶ σπουδαῖο κύρος στὴν Ἐκκλησία. Ἔλεγχε μὲ παρρησία τοὺς ἁμαρτάνοντες, ἐφώτιζε τοὺς πάντες μὲ τὸ θεῖο του λόγο, ἐνουθετοῦσε τοὺς ἄρχοντες, ὑπεστήριζε τοὺς κλονιζόμενους καὶ ἦταν ἡ «μοῦσα τῆς ἡμετέρας αὐλῆς», ὅπως ἀποκαλοῦσε αὐτὸν ὁ ἱερὸς Φώτιος. Συνέγραψε δὲ ἀρκετὲς πραγματεῖες, ὡς καὶ πλῆθος ἐπιστολῶν, ἀπὸ τὶς ὁποῖες σώζονται πολλές, μὲ τὶς ὁποῖες ἐνουθετοῦσε, συμβούλευε και συγχρόνως ἐξηγοῦσε τὶς θεῖες καὶ σωτήριες Γραφές.
Ὁ Ὅσιος Ἰσίδωρος ἐκοιμήθηκε εἰρηνικὰ τὸ ἔτος 440 μ.Χ.
Ἀπολυτίκιο. Ἦχος δ’. Ταχὺ προκατάλαβε.
Σοφίᾳ κοσμούμενος, παντοδαπεῖ εὐκλεῶς, τοῖς λόγοις ἐκόσμησας, τὴν Ἐκκλησίαν Χριστοῦ, Ἰσίδωρε Ὅσιε· σὺ γὰρ δι’ ἐγκρατείας, σεαυτὸν ἐκκαθάρας, πράξει καὶ θεωρίᾳ, διαλάμπεις ἐν κόσμῳ· δι’ ὧν μυσταγωγούμεθα, Πάτερ τὰ κρείττονα.
Κοντάκιο. Ἦχος δ’. Ἐπεφάνης σήμερον.
Ἐωσφόρον ἄλλον σε ἡ Ἐκκλησία, εὑραμένη ἔνδοξε, ταῖς τῶν σῶν λόγων ἀστραπαῖς, λαμπρυνομένη κραυγάζει σοι· χαίροις παμμάκαρ θεόφρον Ἰσίδωρε.
Μεγαλυνάριον.
Ἔρωτι σοφίας διαπρεπής, ἀποδεδειγμένος, καταλάμπεις πᾶσαν τὴν γῆν, ἐκ τοῦ Πηλουσίου, τῶν λόγων τὰς ἀκτῖνας, ὥσπερ πυρσὸς ἐκπέμπων, Πάτερ Ἰσίδωρε.
Saint Isidore of Pelusium lived during the fourth-fifth centuries. He was a native of Alexandria, and was raised among pious Christians. He was a relative of Theophilus, Archbishop of Alexandria, and of his successor, St Cyril (January 18). While still a youth he quit the world and withdrew to Egypt to Mount Pelusium, which became the site of his monastic efforts.
St Isidore’s spiritual wisdom and strict asceticism, combined with his broad learning and innate knowledge of the human soul, enabled him to win the respect and love of his fellow monks in a short time. They chose him as their head and had him ordained a priest (The earliest sources for his life, however, say nothing of him being an igumen).
Following the example of St John Chrysostom, whom he had managed to see and hear during a trip to Constantinople, St Isidore devoted himself primarily to Christian preaching, that „practical wisdom” which, in his own words, is both „the foundation of the edifice and the edifice itself”, while logic is „its embellishment, and contemplation its crown.”
He was a teacher and a willingly provided counsel for anyone who turned to him for spiritual encouragement, whether it was a simple man, a dignitary, a bishop, the Patriarch of Alexandria, or even the emperor. He left behind about 10,000 letters, of which 2,090 have survived. A large portion of these letters reveal profound theological thought and contain morally edifying interpretations of Holy Scripture. St Photius (February 6) calls Isidore a model of priestly and ascetical life, and also a master of style.
St Isidore’s love for St John Chrysostom resulted in his support of St John when he was persecuted by the empress Eudoxia and Archbishop Theophilus. After the death of St John, St Isidore persuaded Theophilus’ successor St Cyril to inscribe the name of St John Chrysostom into the Church diptychs as a confessor. Through the initiative of St Isidore the Third Ecumenical Council was convened at Ephesus (431), at which the false teaching of Nestorius concerning the person of Jesus Christ was condemned.
St Isidore lived into old age and died around the year 436. The Church historian Evagrius (sixth century) writes of St Isidore, „his life seemed to everyone the life of an angel upon the earth.” Another historian, Nicephorus Callistus (ninth century), praises St Isidore thus, „He was a vital and inspired pillar of monastic rules and divine vision, and as such he presented a very lofty image of most fervent example and spiritual teaching.”