Cămaşa Patriarhului Ioan al X-lea – lecţie pentru noi ori sărăcie pur şi simplu?

Cămaşa Patriarhului Ioan al X-lea – lecţie pentru noi ori sărăcie pur şi simplu?

  stf_5170

Am să vă spun o poveste… Se făcea că într-o împărăţie, regele de moarte s-a îmbolnăvit. Doctori, vraci, ghicitori, şamani, toţi căutau vindecarea mai marelui, însă fără izbândă. Până într-o zi când apare de nicăieri un bătrânel într-un toiag, ce a adus o veste bună: „Măria Sa se va vindeca doar dacă va purta o zi cămaşa unui om fericit”.

Sub impulsul momentului, armata întreagă s-a mobilizat să găsească preţiosul leac. Au mers întâi la miniştri ţării – „Dacă mă gândesc bine, nu cred că sunt fericit – grija ţării, a ministerului, a propriilor afaceri, grija de a rămâne în funcţie…”, au spus pe rând toţi miniștrii.

Au mers la boieri…apoi la arendaşi, apoi la ciocoi, apoi la dascăli, la filosofi. Nu era de găsit cămașa omului fericit!

Cu buza umflată, armata se întorcea deznădăjduită – regele era pierdut. La ceas de seară, în drum spre împărăţie, un general a văzut pâlpâind o candelă la un ochi de geam. Un bordei curat văruit, un gard, o portiţă, câteva flori şi două straturi. O mică gospodărie. Când au intrat au găsit un bătrânel ce cina cu baba sa, la lumina candelei. „Moşule, spune mata, eşti fericit?” „Păi cum să nu! Atât timp cât suntem sănătoşi, Dumnezeu ne iubeşte, copii şi nepoţii sunt bine, suntem cei mai fericiţi!”

Entuziasmat până la lacrimi, generalul cade în genunchi şi îi cere bătrânului cămaşa. Codindu-se bătrânul zice: Cămașă n-am…!”

„Când te îmbraci corect cinsteşti pe cel cu care te vei întâlni”

Da, cămaşa astăzi este mai mult un simbol decât un articol de îmbrăcăminte. În locul în care îmi fac eu veacul, cămaşa este aşa, o raritate. Oamenii se îmbracă lejer şi un pic dezordonat, na că am spus-o…!

Acasă, în România, bărbaţii încă mai au un cod al cămăşii. Încă ne îmbrăcăm bine. Şi nu de moft. Românii încă mai cred în cămaşă. Aveam un profesor la facultate care aşa ne spunea: „Când te îmbraci corect, bine şi nu neapărat elegant-strident, cinsteşti pe cel cu care te vei întâlni. Ce autoritate aş avea eu dacă aş veni la curs cu reverenda mototolită, pătată, descusută şi să vă vorbesc despre armonia dumnezeieștii Liturghii?”

Şi cred că avea dreptate. Mai ales în mediul eclezial, al slujitorului sfintit, cămaşa este absolut necesară. Oricât am vrea să nu ieşim în evidenţă, o reverendă sau chiar o rasă, fără o cămașă albă este aşa, ca nunta fără mireasă.

Fără lipsă de modestie, cămaşa albă la o reverendă nu este un moft. Este o necesitate. Sigur se poate şi fără. Se povestește că mitropolitul Iosif Naniescu purta un fular negru în jurul gâtului până şi vara..ca să nu se vadă că nu avea cămaşa, pentru că împărţea totul săracilor!

Însă şi pe cei mai smeriţi clerici pe care i-am cunoscut, şi nu au fost puţin, i-am văzut cu  cămaşă albă. Reverenda foarte simplă, fără broderie, fără zorzoane, dar cămaşa era acolo. Curată şi simplă.

Stând cu ochii zilele acestea pe sărbătorile din ţară, am descoperit un element ce m-a lăsat fără replică: Preafericitul Ioan al X-lea al Antiohiei şi al Întregului Orient este primit la Iaşi. Privesc la fotografii. Zâmbete, fast bizantin, veşminte luminoase. Ceva mă atrage – manşeta cămăşii patriarhului arab: este albastră, simplă şi fără butoni…. Mă gândesc că o fi de pe drum, cămaşa albă este pretenţioasă…

Pozele de la Botoşani, Suceviţa, Putna, a doua zi la Putna, aceiaşi cămaşă albastră! O fi avut mai multe, zic.

Bucureşti, Antim, Râmnicu Vâlcea…aceiaşi manşetă albastră, fără deosebire! O săptămână şi preafericitul Ioan a purtat aceiaşi cămașă. Semn de smerenie? Ori un mesaj pentru înclinaţiile noastre, a românilor, spre luxul eclezial? Sau pur şi simplu sărăcie?

Vine din Siria, stă cu Altarul în bagaj prin uşile Libanului maronit, are un frate răpit de trei ani şi o Biserică străpunsă în coastă…Credeţi că îi mai pasă ce cămaşă poartă?

Ieri la Râmnicu Vâlcea l-am văzut trist pe patriarh, pentru prima dată de când este în România. O fi aflat şi el de Alep? Da, de duminică seara a fost reluat asaltul Alepului. Rezultatul – 165 de civili – dintre care 49 de copii, au fost uciși în bombardamentele rebelilor asupra cartierelor aflate sub controlul guvernului din partea de vest a orașului. 85 de creştini ucişi doar într-o singură noapte.

Cămaşa durerii nu este albă

Când fiii tăi duhovniceşti mor nevinovați şi fără remuşcări din partea mai marilor lumii, nu te mai interesează ce cămaşă porţi. Pentru că ai îmbrăcat deja o cămaşă a durerii…

„Însă noi, în Biserica Antiohiei, de 2000 mărturisim numele lui Hristos, şi am smuls din gura neamurilor numirea de “creştini”, şi am binevestit Evanghelia lui Iisus din Nazaret. Suntem din neamul acelora care au iubit şi au pustnicit, mărturisind şi învăţând. Suntem ecoul hărniciei lui Pavel, al râvnei lui Petru, şi al milei lui Ioan. Nu suntem rămăşiţele nimănui, n-am fost oaspeţi întru anumite vremuri, nici nu suntem resturi ale unor campanii religioase. Suntem în centrul Răsăritului şi stăm sub umbra Crucii Sale. Iar Biserica Antiohiei, care a fost întemeiată de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, dând Bisericii pe Sfântul Ignatie al Antiohiei şi pe Sfântul Iulian al Emessei, precum şi o mare mulţime de sfinţi şi mucenici, rămâne constant aceeaşi Biserică, care mai dă şi astăzi, ca în vremurile de demult, o mare de martiri şi mărturisitori, în faţa prigoanelor prin care trece în această vreme” spunea la Bucureşti păstorul oilor risipite din Siria.

Posted on