CÂND BELGIA ERA ORTODOXĂ:
CUVIOSUL PĂRINTELE NOSTRU BAVO DIN GHENT
– 1 OCTOMBRIE –
Fiu al unei familii de nobili din Belgia, Cuviosul Bavo a dus în tinereţe o viaţă desfrânată şi violentă, pe care căsătoria cu evlavioasa şi preafrumoasa fiică a contelui Adighie nu a reuşit s-o schimbe. Tristeţea de pe urma morţii năprasnice a soţiei lui l-a ajutat să-şi conştientizeze păcatul în care trăia. A alergat deci la Sfântul Amandos din Ghent (pomenit pe 6 februarie), cerându-i să-l călăuzească pe calea pocăinţei. A fost tuns monah şi l-a urmat pe părintele lui duhovnicesc în călătoriile lui apostolice în toată Flandra, iar pe toată perioada acestora a respectat tipicurile diferitelor mănăstiri pe unde se opreau. După câţiva ani, s-a întors în Ghent şi s-a stabilit ca pustnic subordonat mănăstirii.
Într-o zi, s-a întâlnit cu un vechi slujitor al său, pe care-l chinuise şi căzându-i în genunchi, i-a cerut iertare şi l-a rugat să-l ducă la închisoare după ce mai întâi îl va bate cu un toiag. Întorcându-se în mănăstire a suferit groaznice ispite de la demoni, iar ca să le stea împotrivă s-a supus pe sine la o mulţime de chinuri pentru mortificarea trupului: şi-a pus piedici la picioare, cum se pun la răufăcători, iar când mergea la biserică căra o piatră uriaşă. Apoi, s-a retras în adâncimea unei păduri la marginile Ghentului şi a trăit în scorbura unui copac robust, rugându-se zi şi noapte şi hrănindu-se cu ierburi sălbatice. Când l-au descoperit, de teama faimei şi a laudei de la oameni, care ca un şuvoi se duceau să-l viziteze, a plecat şi s-a aşezat într-o altă pădure sălbatică, unde şi-a ridicat o chilie din ramuri şi nămol uscat. Duhul lui tindea continuu spre cer fără să se îngrijească de trup şi de lume. Însă iubitorii de Dumnezeu l-au descoperit, iar el, temându-se iarăşi de faimă şi de laudă, şi-a părăsit sihăstria şi a fost primit în mănăstirea pe care a întemeiat-o Sfântul Amandos în Ghent. După câţiva ani, s-a retras într-o chilie, pe care el însuşi a săpat-o în pământ atât de joasă şi de strâmtă, încât doar încovoiat încăpea în ea. De acolo însă, sufletul său zbura spre Dumnezeu mişcat de nestăvilita dragoste. În ciuda vijelioaselor atacuri ale demonilor, sfântul a stăruit în nevoinţa sa, fără să-şi părăsească zăvorârea de bunăvoie. Într-o zi, când o mare mulţime era adunată în jurul chiliei lui, ca să-i asculte sfaturile şi ca să primească binecuvântarea lui, s-a arătat o cruce luminoasă care a venit şi l-a încununat pe sfânt.
După trei ani în mănăstire, Cuviosul Bavo a cerut să vină un preot bătrân care trăia pustniceşte departe de acolo, ca să fie de faţă la ultimele lui clipe. I s-a arătat atunci o armată de duhuri cereşti ca să primească sufletul lui, iar Sfântul Bavo întorcându-se către împreună-nevoitorii săi a spus: „Bucură-te, sfântă adunare a robilor lui Dumnezeu. Însuşi Hristos este de faţă. Ieşi suflete al meu afară, ca să te înfăţişezi înaintea Lui!” şi a adormit (1 octombrie 654). I s-a arătat atunci Sfintei Gertruda din Nivel (A adormit în 659. Biserica Apuseană îi cinsteşte pomenirea pe 17 martie) şi i-a cerut să-i trimită un giulgiu pentru înmormântarea sa.
(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: „Noul Sinaxar al Bisericii Ortodoxe”)
