Cuvânt Teologic al al părintelui Dumitru Stăniloae la Duminica a patra după Paşti (a Slăbănogului)

Taina Sfântului Maslu

Cuvânt Teologic al al părintelui Dumitru Stăniloae 

Duminica a patra după Paşti (a Slăbănogului)

În Taina Maslului se îm­­părtăşeşte cre­din­cio­­­sului bolnav în chip ne­­văzut harul tă­mă­du­­irii sau uşurarea durerii tru­peş­ti, al întăririi sufleteşti şi al ier­­tării de păcatele rămase du­pă mărturisire, prin ungerea cu untdelemn sfinţit, însoţită de rugăciunile preoţilor. Prac­ti­ca­­rea ei în timpul Apostolilor, deci provenirea ei prin Apostoli de la Hristos însuşi, e atestată în Epistola lui Iacob: „De este ci­­neva bolnav, să cheme preoţii Bi­­sericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în nu­­mele Domnului. Şi ru­gă­ciu­nea credinţei va mântui pe cel bol­­nav şi-l va ridica pe el Dom­nul, iar de va fi făcut păcate, se vor ierta lui“ (5, 14-15).

Una dintre cauzele principa­le ale deprimării şi descurajării o­mului este boala. Şi de multe ori nici boala, nici deprimarea nu pot fi învinse numai cu mij­loa­ce omeneşti. Bolnavul cre­din­­cios e chinuit şi de conştiinţa că boala lui are cauza şi în une­le păcate pe care nu le-a putut măr­turisi sau că eventual va mu­ri fără iertarea acestor pă­ca­te. Şi cine nu trece în viaţa lui prin boală şi prin aceste de­pri­­mări şi îngrijorări care-i mă­­­resc suferinţa? Ele intră în com­ponenţa existenţei ome­neşti. E posibil să credem că Dum­nezeu nu S-a gândit şi la un ajutor dat omului în aceste si­tuaţii de boală şi de slăbire su­fletească? Taina aceasta a­ra­tă că Dumnezeu Îşi manifestă mi­la Lui şi faţă de cei suferinzi ca­re-şi pun nădejdea în El, care a­pelează la El când ajung în a­ces­te situaţii.De aceea, în toate ru­găciunile Maslului se apelea­ză mai ales la mila lui Dum­nezeu, iar Dumnezeu apare în a­ceastă Taină lucrând ca „Doc­to­rul“ plin de milă. În pripeala cân­tării lui Arsenie, de la sfin­ţi­rea untdelemnului cu care se un­ge bolnavul, pripeală ce se re­petă după fiecare tropar, se ce­re: „Stăpâne Hristoase, Mi­los­­tive, miluieşte pe robul tău“. Iar în podobia glasului IV se ce­re: „Doctorul şi ajutătorul celor ce sunt întru dureri… dăruieşte tă­măduire neputinciosului ro­bu­­lui Tău, Milostive, miluieşte pe cel ce mult a greşit şi-l mân­tu­­ieşte de păcate“.

Harul nu lucrează asupra trupului fără să lucreze şi asupra sufletului

Uneori harul lui Dumnezeu lu­crează mai mult sau mai pu­ţin direct asupra trupului, vin­de­­cându-l, deşi, chiar şi în acest caz, se produc şi întărirea su­fle­­tească, şi iertarea păcatelor ce­lui bolnav.Alteori, vindeca­rea se produce mai mult prin în­tărirea puterilor sufleteşti; iar alteori, prin iertarea pă­ca­te­lor nemărturisite, întrucât a­ceas­ta întăreşte sufletul şi, prin suflet, şi trupul. Dar prin ha­rul acestei Taine se dă în mod principal vindecarea tru­pu­lui. Numai când este rânduit ca bolnavul să moară, nu se pro­duce acest efect principal, ci nu­mai celelalte.

Taina aceasta poate fi soco­ti­tă, prin excelenţă, Taină a tru­pu­lui, sau Taina rânduită pentru însănătoşirea trupului. Prin ea se pune în relief valoa­rea pozitivă acordată de Dum­n­ezeu trupului omenesc, ca U­nul care Însuşi a luat trup şi îl ţi­ne în veci, ne mântuieşte prin el, împărtăşindu-ne viaţa dum­ne­zeiască.
În rugăciunea citită după al doi­lea Apostol şi a doua Evan­ghe­lie se cere lui Hristos în­să­nă­toşirea bolnavului, pe baza fap­tului că El S-a întrupat şi „S-a zidit (creat) pentru zidirea Sa“, arătând voinţa Lui de a mân­tui trupul şi de a-l înălţa în Îm­părăţia lui Dumnezeu, de a fa­ce din trupuri un mijloc de co­mu­nicare veşnică între Dum­nezeu şi oameni.

De aceea, tot în aceeaşi ru­gă­­ciune se cere sălăşluirea Du­hu­lui Sfânt în cel bolnav, po­tri­vit cuvântului Sfântului A­pos­tol Pavel (1 Cor. 6, 19; 3, 16-17): „Ca­ută dintru înălţimea Ta cea sfân­tă, mântuindu-ne pe noi pă­cătoşii şi nevrednicii robii Tăi, cu darul Sfântului Duh, în cea­sul acesta, şi-L sălăşluieşte pe dânsul întru robul Tău (N)“. Du­hul Sfânt e închipuit şi co­mu­nicat prin untdelemnul sfin­ţit chiar în timpul acestei Taine de către preoţi, untdelemn cu ca­re se unge bolnavul.
Existenţa omului este nespus de complexă. E imposibil de separat între trup şi suflet a­tâ­ta timp cât omul trăieşte, deci între lucrarea harului a­su­pra trupului şi asupra sufletului, însăşi vindecarea trupului e simţită de bolnav ca un har dat lui ca persoană umană in­te­­grală. Trupul e plin de ener­gi­ile sufletului; prin el lucrează su­fletul; fără el sufletul nu poa­te lucra. De aceea harul nu lu­crează asupra trupului fără să lucreze şi asupra sufletului. A­supra sufletului lucrează în­să, întărindu-l şi curăţindu-l de pă­cate şi liniştindu-i prin a­ceas­ta conştiinţa, ceea ce are un e­fect întăritor şi asupra tru­pu­lui, ca să-l facă un instrument al lucrării bune a sufletului şi ca să întărească şi sufletul.

De aceea în rugăciunile Tai­nei se cer împreună: tămă­du­i­rea trupului, iertarea de păcate şi curăţirea sufletului de pă­ca­te. Sălăşluirea Duhului are mai ales scopul curăţirii de pă­ca­te şi al tămăduirii de patimi şi al ridicării omului la o viaţă de sfinţenie, de slujire curată a lui Dumnezeu. Întrucât pă­ca­tul este o boală a sufletului mai a­les când s-a îndesit în patimi, şi ca atare e şi o cauză a bolii tru­pului, Maslul este socotit a­tât ca o tămăduire a trupului, cât şi a sufletului, şi Dumnezeu e numit „Doctorul sufletelor şi al trupurilor“. El e socotit necesar şi pentru vindecarea pati­mi­­lor, întrucât, chiar dacă pă­ca­tele care au provenit din ele, sau le-au produs pe ele, au fost măr­turisite, ele nu se pot tă­mă­dui aşa de uşor şi e imposibil ca să nu ţâşnească din ele fapte pă­cătoase aproape continuu.
Insistenţa cu care se cere, cu mult mai mult decât în Taina Po­căinţei, tămăduirea bolna­vu­lui de patimile sufleteşti o­da­tă cu tămăduirea trupului ne dă să înţelegem că mai ales la a­ceste rădăcini ale păcatelor se re­feră Taina Maslului, căci la a­­ceastă fază progresată a slă­bi­ciunilor păcătoase ale omului, provenită din nesocotirea Tai­­nei Pocăinţei şi a con­lu­cră­rii sale cu harul Botezului şi alMi­rungerii, se reduce de fapt pă­cătoşenia. Spovedania ante­ri­­oară Maslului a adus bolna­vu­lui iertare de păcatele măr­tu­risite, dar el n-a avut timp să to­pească, prin conlucrare cu ha­rul redobândit, slăbiciunile pă­­cătoase, hrănite printr-o o­biş­nuinţă îndelungată cu pă­ca­tul, slăbiciuni care explică a­de­se­­ori şi boala trupului. Sau, poa­te, bolnavul n-a putut descrie în mod corespunzător a­ces­te slăbiciuni, care se pierd a­deseori în ceaţa indefinitului.

Pe lângă aceea, pe cât de im­po­­sibil este să se separe între trup şi suflet, tot pe atât de im­po­­sibil este să se separe între o­mul total şi influenţa fe­no­me­ne­lor văzute şi a forţelor rele ne­­văzute asupra lui. Eli­be­ra­rea de influenţele văzute se fa­ce şi prin întărirea simţurilor tru­pului cu harul Sfântului Duh, a cărui introducere în ele se face prin ungerea lor cu unt­de­­lemnul sfinţit. Prin aceasta sim­ţurile sunt curăţite, sfinţite, în­tărite în ele înseşi împotriva is­pitelor ce vin de la lucrurile din afară şi de la forţele rele ne­vă­zute prin mijlocirea lor.

Lucrarea Sfântului Duh în om prin Taina Maslului

Astfel, în rugăciunile Mas­lu­lui în care se cer deodată tă­mă­du­irea trupului, iertarea de pă­ca­te şi tămăduirea de patimi, e­­liberarea simţurilor de influ­en­ţele rele şi alungarea vrăj­ma­şului, toate acestea se cer pen­t­ru ca bolnavul, devenit să­nă­tos trupeşte şi sufleteşte, să poa­tă trăi o viaţă curată, închi­na­­tă slujirii lui Dumnezeu. A­ceas­ta arată că Taina Maslului nu e pentru moarte ca în catolicism, ci pentru o viaţă întru să­nă­tate şi curăţie.

Lucrarea Sfântului Duh în om, care e cerută şi acordată prin Taina Maslului, nu s-ar pu­tea efectua însă fără o des­chi­dere a sufletului bolnavului, prin credinţă şi căinţă. Poate mi­ra faptul că bolnavului care pri­meşte această Taină nu i se ce­re o mărturisire de credinţă ca la Botez, unit cuMirun­ge­rea, şi ca la Euharistie, o măr­tu­risire a păcatelor unite cu mărturisirea credinţei, ca în Taina Pocăinţei; dar preoţii au te­meiul să o considere dată, aşa cum consideră episcopul măr­turisirea de credinţă dată de cel ce se hirotoneşte întru di­a­­con sau preot (prin certificat te­ologic şi prin spovedanie îna­in­te de Hirotonie), sau învoirea da­tă de cei ce se căsătoresc. În­suşi faptul că bolnavul cheamă pre­oţii să se roage pentru el im­pli­­că credinţa lui în lucrarea lui Dumnezeu prin această Tai­nă. Pe lângă aceea, de obicei, el se mărturiseşte înainte. Apoi, o­mul bolnav are o sensibilitate de­osebită pentru Dumnezeu. El îşi dă seama de neputinţa sa ca om şi a omului în general şi îşi pune suprema nădejde în Dum­nezeu. Dumnezeu i-a de­ve­­nit mai transparent prin slă­bi­ciunea trupului.

De aceea, preotul se înteme­ia­ză şi pe credinţa şi căinţa bol­na­­vului, cerând de la Dum­nezeu harul Lui tămăduitor şi cu­răţitor.

Iată câteva texte din ru­gă­ciu­nile Maslului, edificatoare pen­tru aceste scopuri ale lui şi pen­tru deschiderea bolnavului fa­ţă de ele.

Mai întâi, în rugăciunea a­min­­tită (după a doua Evan­ghe­lie), după ce s-a cerut să­lăş­lu­i­rea Duhului Sfânt în cel bolnav, se spune: „Căci el şi-a cu­nos­cut păcatele şi a venit cu cre­dinţă la Tine. Deci, primin­du-l cu iubirea Ta de oameni, ori de a greşit cu cuvântul sau cu gândul, iertându-l, şterge-l şi cu­răţeşte-l pe el de tot pă­ca­tul şi, petrecând pururea îm­pre­­ună cu el, păzeşte-l în cei­lalţi ani ai vie­ţii lui, ca, umblând întru în­drep­tările Tale, să nu mai fie o bat­jocură a dia­vo­l­ului, ca şi în dân­sul să se mă­rească prea­sfânt numele Tău“. Iar înainte de acestea s-a ce­rut tămăduirea tru­pului bol­na­­vului.

Însuşi Hristos Cel jertfit Se sălăşluieşte prin semnul crucii în bolnav

Într-o cântare, mai înainte de sfinţirea untdelemnului, se ce­re: „Caută din cer, Cela ce eşti neajuns, ca un milostiv, cu mâ­na Ta cea nevăzută însemnând, Iu­bi­to­rule de oameni, prin untde­lem­nul Tău cel dum­ne­zeiesc, sim­ţurile acestuia ce aleargă la Ti­ne cu credinţă şi-şi ce­re ier­ta­rea greşelilor, dă­ru­in­du-i tă­mă­du­ire sufletului şi tru­pului, ca să Te prea­mă­reas­că pe Tine cu dra­goste, mărind stă­pânirea Ta“. Preoţii ung pe bol­nav cu unt­delemn la sim­ţu­ri­le principa­le, în semnul cru­cii, iar semni­fi­ca­ţia crucii în a­ceas­tă ungere o a­rată cân­tă­re­ţul care cântă în timp ce preotul săvârşeşte a­ceas­tă ungere: „Doam­ne, armă a­su­pra dia­vo­lu­lui crucea Ta ai dat nouă, că se scutură şi se cu­tre­mură ne­su­­ferind a căuta spre pu­terea ei, căci morţii i-ai sculat şi moar­tea ai surpat“. În­suşi Hris­­tos Cel jertfit Se să­lăşl­u­ieş­­te prin semnul crucii în bol­nav, dân­du-i puterea înfrâ­nă­rii de la pă­cate, a rezistenţei la ori­ce egoism al pornirilor pă­că­­toa­se; cu ea se va întări sufletul lui, pentru ca să biru­ias­că boa­la din trup. Crucea e mij­lo­cul prin care vi­ne puterea din trupul lui Hris­tos, Care a biruit moartea.
Împotriva acţiunii forţelor ne­văzute se cere şi ajutorul ne­vă­zut al sfinţilor, al mucenici­lor, al Maicii Domnului.

„Nimeni nu se mântuieşte singur, ci se mântuieşte prin rugăciunile Bisericii“

Mai e de menţionat că Mas­lul se face de obicei cu partici­pa­­rea mai multor credincioşi, ca­­re se roa­gă şi ei concomitent cu pre­o­ţii. Din această largă co­mu­­­ni­u­ne, din acest semn al dra­­­gostei pe care i-l dau mai mulţi semeni în starea lui de boa­­lă şi ne­pu­tin­ţă, bolnavul prin­­de de asemenea pu­tere de re­­­fa­cere trupească şi su­fle­teas­că. Cuvântul lui Ho­mi­a­­kov, „Ni­­meni nu se mântuieşte singur, ci se mântuieşte prin ru­gă­ciu­­nile Bisericii, ale Sfinţilor, ale Mai­cii Domnului“, se adeve­reş­te şi la săvârşirea acestei Tai­ne.

Însăşi săvârşirea acestei Tai­ne de către mai mulţi preoţi (de şapte, sau măcar de doi) ma­nifestă voinţa Bisericii de a pu­ne mai multe forţe ale ei în miş­care, prin comuniunea în ru­găciune şi în dragoste, por­ni­rea mai multora de a scăpa un mem­bru al ei de situaţia de ne­pu­tinţă şi de durere în care se află. Mai ales la boală simte o­mul trebuinţa simpatiei şi a co­mu­niunii, mai ales în această oca­zie se adevereşte cum omul slă­bit prinde putere din dra­gos­tea mai multora.
Dar această comuniune îi dă pu­teri omului nu numai prin ce­ea ce are omenesc în ea, ci în pri­mul rând prin faptul că toţi cei ce vin şi intră într-o comu­ni­u­­ne cu semenul lor bolnav vin cu credinţa în Hristos, Care a vin­decat toată boala şi ne­pu­tin­ţa, a biruit moartea, a vindecat pe unii oameni pentru rugăciu­ni­­le altora şi a spus că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Lui, adică în credinţa în El şi în dragostea între ei, este şi El în mijlocul lor. Ei îl ajută pe cel bolnav numai pentru că fac transparente şi lucrătoare, prin credinţa şi rugăciunea lor, pre­zenţa şi puterea lui Hristos, nu­mai pentru că înlesnesc co­mu­­niunea bolnavului cu Hris­tos prin credinţa lui, întărită de credinţa lor.

Ca în toate Tainele, tot aşa şi în această Taină, comuniunea cu preotul şi cu alţi semeni ne a­jută să intrăm în comuniune cu Hristos.

În cele de mai sus s-au spus ce­­le necesare şi despre elemen­te­­le constitutive ale Tainei: despre preoţi ca săvârşitori, despre primitorii ei, despre unt­de­­lem­nul sfinţit, despre mâna pre­­otului care unge pe bolnav cu el, în numele Domnului, despre deschiderea bolnavului, prin credinţă şi căinţă, harului tă­­măduitor al trupului şi al slă­bi­ciunilor sufleteşti şi al ier­tă­rii păcatelor ce i se împărtă­şeş­te.

Mădularele trupului sunt un­se de şapte ori în semnul cru­cii, după citirea a şapte pe­ri­cope evanghelice şi din A­pos­tol, şi după citirea a şapte ru­gă­ciu­ni, pentru că şapte sunt da­ru­rile Sfântului Duh, pentru că şap­te au fost duhurile rele scoa­se din femeia păcătoasă, pentru că numărul şapte simbo­li­zea­ză totalitatea formelor ră­u­lui, dar şi a darurilor lui Dum­nezeu.După numărul şapte vine nu­mărul opt care simbo­li­zea­ză o­­dihna şi fericirea ne­sfâr­­şită.

În toate se arată o insisten­ţă, pentru că boala trupească şi su­­fletească în care a căzut o­mul îl face inapt de viaţa nor­ma­­lă sau îl ameninţă cu sfâr­şi­tul vieţii pământeşti. El trebuie a­jutat în mod stăruitor, prin pu­terea lui Hristos, să se facă să­nătos trupeşte şi sufleteşte, sau măcar sufleteşte, dacă sfâr­şitul lui se va dovedi apropiat.

Întrucât mântuirea stă în co­muniunea cu Hristos, atotiu­bi­­toarea Persoană dumne­ze­ias­că devenită om, iar omul s-ar pu­tea ca din boala prezentă să trea­că în moarte, lipsit, din pri­ci­na patimilor sale, de capaci­ta­­tea pentru această comuniu­ne, întrucât n-a înaintat, prin ce­lelalte Taine şi prin conlucra­rea sa, în ea, Biserica face un e­fort maxim să-l pregătească pen­tru această comuniune cu Hris­tos şi să-l deschidă comu­ni­u­nii cu semenii, deci un efort ma­xim pentru mântuirea lui prin mai mulţi preoţi, prin mai mul­te rugăciuni, prin mai mulţi credincioşi, care se roagă îm­preună, deschişi comuniunii cu Hristos şi dornici să în­tă­reas­că comuniunea cu cel bolnav.

*Preot profesor Dumitru Stă­niloae, Teologia Dogmatică Or­todoxă, vol. 3, Editura In­sti­tu­tului Biblic şi de Misiune Or­to­doxă, Bucureşti, 2010, pp. 211-218. (Articol publicat în săptămânalul Lumina de Duminică din data de 26 mai 2013 – Sublinierile din text a­parţin redacţiei)

Sursa: http://www.basilica.ro/stiri/itaina-sfantului-maslui_7097.html

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

%d blogeri au apreciat: