16 nov 2018 – 115 ani de la nașterea Părintelui Dumitru Stăniloae

16 nov 2018 – 115 ani de la nașterea Părintelui Dumitru Stăniloae

dumitru-staniloae-03
La 16 noiembrie 1903 se năștea la Vlădeni, județul Brașov, cel mai mare teolog ortodox contemporan, părintele Dumitru Stăniloae. De la acel moment, acum, în luna noiembrie, aniversăm 110 ani de la nașterea sa, ceea ce ne oferă ocazia să evocăm personalitatea şi opera marelui nostru teolog. Astăzi, numele părintelui Stăniloae îl întâlnim oricând dorim să aflăm lucruri legate de teologia ortodoxă. Părintele profesor Stăniloae a reuşit prin opera sa teologică să facă o sinteză neopatristică şi astfel să ne aducă în prim plan nouă celor de astăzi profunzimea şi frumuseţea gândirii patristice izvorâtă din paginile Sfintei Scripturi.

Pentru părintele profesor teologia trebuie înţeleasă ca ştiinţă a mântuirii şi a vieţii veşnice. Teologia sa este una a iubirii şi a comuniunii personale în centrul căreia stă dogma Sfintei Treimi. În acest sens, Sfânta Treime este plenitudinea persoanei în comuniune. Continuă să citești 16 nov 2018 – 115 ani de la nașterea Părintelui Dumitru Stăniloae

Cuvânt teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae la Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci (Luarea Crucii şi urmarea lui Hristos)

Crucea – semnul iubirii Lui Hristos pentru oameni

Cuvânt teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae:

Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci (Luarea Crucii şi urmarea lui Hristos)

dumitru-staniloae-portret

(Marcu 8, 34-38 şi 9, 1)

[…] Crucea nu este un mijloc de distrugere, ci o poartă spre realitatea supremă şi netrecătoare a lui Dumnezeu. În virtutea acestei dispoziţii, crucea ne deschide ochii şi calea spre Dumnezeu, ne face creaţia transparentă pentru Dumnezeu.

 

Crucea de fapt pune totuşi în lumină o valoare a creaţiei prin faptul că ea ne face să vedem şi să trăim prin ea transparenţa lui Dumnezeu şi legătura cu El şi prin aceasta sfinţeşte creaţia, sau o face să ne umple de putere şi de lumina lui Dumnezeu.

1. Crucea ca mijloc de desăvârşire şi eternizare a creaţiei şi a omului în Dumnezeu

Fără îndoială, nu orice cruce, adică nu orice suferinţă şi orice moarte, ne face transparent pe Dăruitorul lumii şi ne pune în legătură cu El, ca persoană infinită în viaţă şi iubirea Sa, fapt care dă şi lumii o mare importanţă. Când omul gândeşte că, dincolo de această lume, nu mai este o altă realitate, suferinţa şi moartea legate în orice caz de ea nu sunt mântuitoare, nu au un sens pozitiv. […]
În general, suferinţa şi moartea în această lume arată insuficienţa ei, arată că ea nu poate fi realitatea absolută. De aceea, chiar această suferinţă şi moarte fac pe mulţi oameni să nu se alipească de lume, ca de realitatea ultimă. În acest sens, Nicolae Cabasila, un scriitor bizantin din secolul al XIV-lea, scrie că suferinţa şi moartea nu sunt un blestem, în calitatea lor de consecinţe ale păcatului, ci şi mijloace acceptate de Dumnezeu pentru a face pe om să nu se alipească prea mult de lume.

Dar numai în Hristos suferinţa şi moartea au putut fi folosite deplin, ca mijloace ale eliberării omului de stăpânirea păcatului şi de biruinţă asupra lor însele. Căci numai Hristos, trăind în lume, a suportat pătimirea şi moartea neamestecate cu păcatul.

După căderea de la început, nevoile omului care trebuie satisfăcute de lume au câştigat asupra lui o forţă atât de mare, că el exagerează satisfacerea lor, într-un fel atât de egoist, încât uită de Dumnezeu şi de semenii săi şi se ataşează total lumii într-un mod accentuat egoist. Părinţii Bi-sericii exprimă aceasta zicând că efectele de foame, de sete, de oboseală au început după cădere să fie satisfăcute într-un mod păcătos, iar frica de moarte a chinuit pe om aşa de tare, că el accepta toate laşităţile şi compromisurile pentru a scăpa de ea, pentru un oarecare timp.

Hristos n-a satisfăcut efectele acestea într-un mod păcătos, adică nu le-a lăsat să alunece spre plăcere, nici nu s-a lăsat împins de frica morţii pentru a face orice s-o evite. Singur Hristos a dus o viaţă şi a suportat moartea ca o jertfă curată oferită în numele oamenilor lui Dumnezeu Tatăl. El a pus în această satisfacere strict necesară a trebuinţelor Sale şi în suportarea morţii o forţă excepţională, prin care a învins aceste afecte, eliberând natura omenească de păcat şi făcând-o să învie din morţi. Iar aceasta datorită faptului că ipostasul divin însuşi întărea natura umană asumată pentru o satisfacere şi a suporta aceste afecte de păcat, deşi puterea dumnezeiască nu făcea inutil efortul naturii omeneşti.
Continuă să citești Cuvânt teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae la Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci (Luarea Crucii şi urmarea lui Hristos)

Cuvânt al părintelui Dumitru Stăniloae la Duminica a V – a din Postul Mare (a Cuvioasei Maria Egipteanca): NEPĂTIMIREA SAU STAREA NEPĂTIMAŞĂ

Nepătimirea sau starea nepătimaşă

Sfanta-Maria-Egipteanca-Parintele-Zosima

ORNAM1

ORNAM1

Cuvânt al părintelui Dumitru Stăniloae la Duminica a V din Postul Mare

(a Cuvioasei Maria Egipteanca):

Nepătimirea e culmea spre care duc tot efortul nevoinţelor şi urcarea treptelor tuturor virtuţilor, dacă întreaga asceză are ca scop direct purificarea trupului şi a sufletului de patimi.

Nepătimirea nu este o stare negativă, căci absenţa răului nu poate fi socotită ca o stare negativă. Nepătimirea este „o stare de pace a sufletului“ 1. Cel ce a atins nepătimirea nu mai păcătuieşte uşor nici cu fapta, nici cu gândul şi nici mânia şi pofta nu i se mai mişcă uşor spre păcat. Acela a stins aproape cu totul patimile din facultăţile sufleteşti ale mâniei şi poftei şi nu mai poate fi stârnit uşor nici de lucruri, nici de gândurile sau amintirile faptelor păcătoase2. N-am putea spune că patimile au devenit pentru el o imposibilitate ontologică, ca pentru Dumnezeu. Dar ele sunt pentru el aproape o imposibilitate morală, aşa cum, de pildă, pe un om care zeci de ani s-a ferit de furat îţi este imposibil să ţi-l închipui dedându-se la o asemenea faptă. Sfântul Isaac Sirul spune:„Nepătimirea nu înseamnă a nu mai simţi patimile, ci a nu le mai primi. Căci prin multele şi variatele virtuţi, arătate şi ascunse, pe care le-a dobândit cel ce a ajuns la ea, s-au slăbit patimile în el şi nu se mai pot ridica uşor în el împotriva sufletului. Mintea deci nu mai trebuie să fie mereu atentă la ele. Pentru că în toată vremea e scufundată în cugetările ei “ 3. Iar Diadoh al Foticeii spune: „Nepătimirea nu înseamnă a nu fi războiţi de draci, căci atunci ar trebui să ieşim, după Apostol, din lume (I Cor. 5, 10), ci, războiţi fiind de ei, să rămânem nebiruiţi. Căci şi luptătorii îmbrăcaţi în fier sunt ţinta săgeţilor de la vrăjmaşi şi aud sunetul săgeţilor şi văd săgeţile trimise, dar nu sunt răniţi de ele pentru tăria îmbrăcăminţii de război. Pentru că fiind acoperiţi de fier, ei rămân nebiruiţi când sunt războiţi “4. Continuă să citești Cuvânt al părintelui Dumitru Stăniloae la Duminica a V – a din Postul Mare (a Cuvioasei Maria Egipteanca): NEPĂTIMIREA SAU STAREA NEPĂTIMAŞĂ

Cuvânt teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae la Duminica a 19-a după Rusalii (Predica de pe munte – Iubirea vrăjmaşilor)

Iubirea învinge moartea

 

Cuvânt teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae:

Duminica a 19-a după Rusalii (Predica de pe munte – Iubirea vrăjmaşilor)

(Luca 6, 31-36)

 

Iubirea desăvârşită este aceea care este în stare să meargă până la moarte şi să treacă prin ea pentru cei iubiţi. Astfel, iubirea adevărată este bărbăţie, este eroism, şi nu simplă moliciune şi petrecere în stări de satisfacţie egoistă. Iar eroismul din iubire este mult superior oricărui alt fel de eroism, cum ar fi de pildă cel din dorinţa de slavă deşartă, din disperare sau din alte motive.

Iubirea care merge până la a se lăsa răstignită pe cruce este ceea ce dă jertfei nobleţea supremă, sublimul.
Învăţătura dogmatică a Bisericii ne spune că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat şi a murit pe cruce pentru a împlini rânduiala dreptăţii şi mânat de iubirea divină pentru om. În cadrul acestei scheme a dogmei, se cuprinde însă atâta adâncime şi bogăţie de sensuri, încât nu poate fi epuizată de nici o viziune şi de nici o descriere omenească şi nici de toate la un loc.
Explicaţia dogmatică a acestor minunate fapte divine din mijlocul istoriei omeneşti nu se mistuie prin unul sau două-trei motive pe care mintea noastră este în stare să le domine deplin cu înţelegerea. Cine poate înţelege deplin sfatul lui Dumnezeu? Trebuie să stea la baza întrupării şi jertfei Domnului o constelaţie plenară de motive, de toate nuanţele şi adâncimile, deşi mintea noastră simplificatoare este silită să le încadreze în cei doi termeni extrem de generali, dreptate şiiubire. Continuă să citești Cuvânt teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae la Duminica a 19-a după Rusalii (Predica de pe munte – Iubirea vrăjmaşilor)

Părintele Stăniloae: DESPRE FILOCALIE – Să ajungă Filocalia familiară fiecăruia

Părintele Stăniloae:

 Să ajungă Filocalia familiară fiecăruia

Monahul Ignatie: Povestiti-ne, iubite Parinte, cum s-a nascut ideea binecuvantata a traducerii Filocaliei in versiune romaneasca?

Parintele Staniloae: Am avut doi studenti care s-au facut calugari dupa ce au terminat si au mers in vizita la Athos: parintele Arsenie si parintele Serafim Popescu. La intoarcere au adus cu ei Filocalia greceasca si atunci am cunoscut si eu valoarea acestei scrieri. M-am uitat peste ea si m-am dus s-o prezint in Consiliul profesoral, si am spus: Haideti s-o traducem, sa impartim textele, sa le talmacim in romaneste; ca mi se par foarte interesante. Continuă să citești Părintele Stăniloae: DESPRE FILOCALIE – Să ajungă Filocalia familiară fiecăruia

Cuvânt teologic al părintelui Dumitru Stăniloae la Duminica a douăzecea după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain)

Moartea ca trecere de la viaţa temporală la viaţa eternă

 

 

                           
Cuvânt teologic al părintelui Dumitru Stăniloae:

Duminica a douăzecea după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain) 

(Luca 7, 11 – 16)

(…)

De necesitatea şi universalitatea morţii ţin seama şi alte explicaţii ale ei. Ele o socotesc de asemenea ca un moment care descoperă un sens al vieţii. Două din ele explică moartea, fără Dumnezeu, şi socotesc că tocmai prin aceasta dau morţii un sens.

Una din ele consideră moartea ca un fenomen pur biologic, prin care forţele vitale concentrate într-un organism reintră în curentul naturii spre a le concentra în alte organisme. Alta consideră moartea ca o despărţire a spiritului de trup, întrucât spiritul se cere prin sine însuşi, nu prin vreo cauzalitate divină, după o viaţă neîngustată de trup. Explicaţia din urmă se ramifică în două. Una din aceste ramificaţii consideră că spiritul, după despărţirea de trup, se revarsă într-o esenţă spirituală panteistă. Alta, care e proprie unor religii necreştine (sau spiritismului, ale cărui raporturi cu religia sunt foarte neclare), socoteşte că spiritele duc o existenţă personală în preajma lui Dumnezeu. Deci, fără ca Dumnezeu să fi avut un rol în introducerea morţii în lume, El are un rol ca ţintă spre care duce moartea.

Explicaţiile care nu recunosc o existenţă personală după moarte nu văd în moarte un eveniment care ar da existenţei un sens. Ce interes are pentru persoana umană, singura care descoperă sensul existenţei sau pentru care există un sens, faptul că există în veci o natură sau o esenţă spirituală impersonală, deci inconştientă de sens? Continuă să citești Cuvânt teologic al părintelui Dumitru Stăniloae la Duminica a douăzecea după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain)

CUVÂNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae la Duminica a şasea după Rusalii (Vindecarea slăbănogului din Capernaum)

Lumina Taborului – slavă a vieţii veşnice

 

CUVÂNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae:
Duminica a şasea după Rusalii (Vindecarea slăbănogului din Capernaum)

 

Sfântul Ioan Evanghelistul prezintă scopul întrupării Fiului lui Dumnezeu, um-plerea de lumină, prin trupul Său înviat, a tuturor celor ce vor vedea în El şi vor imita faptele Lui de iubire a lui Dumnezeu şi a semenilor. De aceea cei ce nu-L vor primi vor rămâne în întuneric sau în lipsa de bucurie a comuniunii veşnice cu Dumnezeu şi cu semenii şi, deci, în lipsa de sens a vieţii. În a-ceasta constă judecata sau osânda celor ce nu-L vor primi. Numai credinţa că Dumnezeu are un Fiu, deci că în El este o iubire, şi pe Fiul Său iubit Îl face om în veci, ca să arate şi oamenilor iubirea Sa în veci, poate da, de fapt, o bucurie şi un sens vieţii oamenilor.

Lumina Treimii, care e proprie şi Fiului lui Dumnezeu, se va arăta şi prin trupul ce-l va lua, prin cuvintele şi faptele Lui iubitoare, dar se va arăta deplin în trupul Lui după înviere. Iar din trupul Lui se va răspândi în cei ce vor crede în El şi vor face fapte, asemenea Lui, în viaţa pământească, dar de-plin în trupul de după învierea lor. Dacă trupul poate fi mediu prin care se răspândesc cuvinte înţelepte şi se săvârşesc fapte bune, e firesc să poată fi şi un mediu văzut al luminii spirituale, iar din el să iradieze această lumină şi în universul cu care este legat, deşi această arătare a luminii spirituale prin materie e o mare taină.
Continuă să citești CUVÂNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae la Duminica a şasea după Rusalii (Vindecarea slăbănogului din Capernaum)

JUDECATA UNIVERSALĂ ÎN „DOGMATICA” PĂRINTELUI DUMITRU STĂNILOAE


Judecata Universală

*

Noi poate nu vedem acum în semenul nostru pe Hristos, sau în Hristos pe semenul nostru. Aceasta o ştim deocamdată poate numai prin credinţă. Dar faptul acesta ni se va face revelat la Judecata din urmă. În Hristos vom vedea atunci chipul fiecărui om; în fiecare om vom vedea o rază a feţei lui Hristos. Atunci vom vedea că, neiubind un om, pe Hristos nu L-am iubit în acel om şi n-am lăsat pe Hristos să-l iubească în noi. O pildă avem în raportul dintre chipul unui părinte şi copiii lui. Chipul părintelui cuprinde chipurile tuturor copiilor săi, şi chipul fiecărui copil reprezintă o rază din chipul părintelui, sau specificul întreg al feţei părintelui în acea rază. Cine nu iubeşte chipul unui copil, nu iubeşte în întregime pe părintele lui şi nu urmează pilda părintelui lui. Hristos socoteşte ca referite la Sine toate faptele de iubire sau de neiubire adresate oamenilor, aşa cum noi referim la noi înşine toate cinstirile sau necinstirile adresate mamei noastre, sau fraţilor noştri, sau copiilor noştri. (…) Continuă să citești JUDECATA UNIVERSALĂ ÎN „DOGMATICA” PĂRINTELUI DUMITRU STĂNILOAE

CUVÂNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae Duminica a 28-a după Rusalii (a Sfinţilor Strămoşi) (Pilda celor poftiţi la cină)

Venirea lui Hristos a fost pregătită progresiv

CUVÂNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae:

Duminica a 28-a după Rusalii (a Sfinţilor Strămoşi)

(Luca 14, 16-24) (Pilda celor poftiţi la cină)

[…] Cuvântul lui Dumnezeu Şi-a făcut prin Revelaţia Ve­chiu­lui Testament mai simţite pre­zenţa şi acţiunea Lui perso­na­le în relaţie cu oamenii, pre­gă­tindu-i totodată prin ea pentru viitoarea Lui prezenţă per­so­­nală deplin clară şi apropiată în Iisus Hristos – Cuvântul şi Fiul lui Dumnezeu, Cel întrupat. Astfel,prezenţa Cuvân­tu­lui dumnezeiesc prin raţiunile sau cuvintele lucrurilor, şi cea prin cuvintele şi faptele directe ale Vechiului Testament şi ve­ni­rea Lui în trup se înşiră pe o li­nie progresivă, fiecare din ce­le anterioare pregătind-o pe cea ulterioară şi fiecare din cele ul­terioare făcând mai vădite pe cele anterioare.

Dumnezeu-Cuvântul Şi-a fă­cut prezenţa şi acţiunea mai cla­re şi mai eficiente în Vechiul Tes­tament prin cuvinte directe şop­tite în inimile proorocilor şi prin fapte care se distingeau în chip mai vădit ca fapte ale Sale de­cât evenimentele şi împreju­ră­rile naturale, care puteau fi in­terpretate ca înfăptuindu-se fă­ră un Dumnezeu personal. Pa­­triarhii şi proorocii trăiesc, în cuvintele ce li se comunică şi în faptele săvârşite cu ei şi cu po­porul Israel, prezenţa directă a persoanei Cuvântului, deşi a­ceas­ta încă nu intra ca persoa­nă în comunitatea persoanelor u­mane. Ei stau faţă în faţă cu Per­soana care le adresează cu­vin­­tele şi le anunţă faptele Sa­le. Continuă să citești CUVÂNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae Duminica a 28-a după Rusalii (a Sfinţilor Strămoşi) (Pilda celor poftiţi la cină)

CUVÂNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae la Duminica a 27-a după Rusalii (Tămăduirea femeii gârbove)

Hristos înalţă pe om în iubirea şi slava lui Dumnezeu

vindecarea-femeii-garbove

CUVÂNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae:

Duminica a 27-a după Rusalii (Tămăduirea femeii gârbove)

(Luca 13, 10-17)

Omul n-a mers spre descoperirea semnificaţiei curate a creaţiei, spre descoperirea transparenţei ei pentru Dumnezeu, deci nici spre descoperirea tainei spirituale a sa şi a semenilor săi, care îl putea ajuta să descopere adâncimile lui Dumnezeu cel personal. El a fost ispitit să rămână la suprafaţa naturii sale, să se mulţumească cu satisfacerea plăcerilor pe care i le dă suprafaţa pur materială a lumii. El a rămas la folosirea trupească a naturii, care îi oferă nişte plăceri pe care le socoteşte bune, când de fapt ele îi aduc urmări rele, şi-a scos trupul de sub puterea spiritului, şi deci a rămas la treapta de descompunere a lui, şi chiar la moartea lui. El a lăsat deci acoperită natura ca „pom al vieţii“, văzând-o numai ca „pom al cunoştinţei binelui şi răului“. Aceasta l-a scos din legătura conştientă cu Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, din adevărata raţionalitate imprimată de El creaţiei şi fiinţei omului, ca şi din sentimentul filial faţă de Dumnezeu, din conştiinţa, întreţinută în el de Fiul, că lumea îi este dăruită de Tatăl ceresc, şi din bucuria de acest fapt, dăruită de Duhul. Această împătimire, egoistă şi oarbă, de suprafaţa pur materială a lumii a adus şi o tot mai mare divizare şi luptă între oameni. Chiar Adam şi Eva dau vina unul pe altul pentru căderea lor din viaţa spirituală trăită în comuniune cu Dumnezeu, fapt care a slăbit şi comuniunea dintre ei. Această cădere din unirea prin Cuvântul şi îndepărtarea de „pomul vieţii“ echivalează cu scoaterea oamenilor din Rai, din comuniunea cu Dumnezeu şi întreolaltă. Continuă să citești CUVÂNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae la Duminica a 27-a după Rusalii (Tămăduirea femeii gârbove)

CUVÂNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae: Duminica a 15-a după Rusalii „Porunca cea mai mare din Lege“

Comuniunea de iubire – temelia vieţii adevărate

 

CUVÂNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae: 

Duminica a 15-a după Rusalii „Porunca cea mai mare din Lege“

(Matei 22, 35-46)

 

Cuvântul lui Dumnezeu Cel întrupat, lumina şi viaţa, opuse întunericului şi morţii 

[…] Cuvântul şi lumina au în­tre ele şi comunică viaţa, în­tru­cât Cuvântul şi Lumina au în­tre ele iubirea şi bunătatea. Cu­vân­tul, ca Fiul lui Dumnezeu, iu­beş­te pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt, iar ca atare, poate arăta iubirea şi bunătatea către oameni. Iu­bi­rea şi bunăta­tea unui om se re­flec­­tă pe faţa lui ca lumină, pentru că e deschis celorlalţi, pentru că se dăruieşte lor. Bu­nătatea e (pre­zentă) şi la voinţa persoanei de a se dărui, ca şi lu­mina. De a­­ce­ea, cel ce-şi trăieşte firea a­de­­vă­rată e fe­ricit el însuşi, dân­du-se (devenind) şi ca lumină, ca sens altora. Dacă iubirea şi bu­nă­tatea iradiază din om ca lumi­nă, cu atât mai mult iradiază din Fiul şi Cuvântul lui Dum­nezeu cel întrupat, devenit Cu­vân­tul comunicat, revelator, lu­mi­­nător şi iubitor, în mod accesi­bil, oamenilor. Iubirea Lui, vă­zu­tă ca Lumină şi pe faţa tru­peas­că a Lui, arată că materia poa­te deveni mediu comu­nicabil al stării spirituale, poate fi tran­sfi­gurată de spirit. Între materie şi spirit nu se menţine o opoziţie sau o despărţire de nedepăşit. Da­că lumina (spirituală) este e­xis­­tenţă comunicativă prin sine, iar această comunicare o face din iubire şi bunătate, însăşi e­xis­­tenţa con­ştientă are în ea bu­nă­tatea comunicativă ca lumi­nă, sau ca o pornire luminoasă pro­dusă şi susţinută de iu­bire. Continuă să citești CUVÂNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae: Duminica a 15-a după Rusalii „Porunca cea mai mare din Lege“

CUVÂNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae la Duminica a 30-a după Rusalii: PATIMI ŞI AFECTE

Patimi şi afecte

 

 

CUVÂNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae:

Duminica a 30-a după Rusalii

(Dregătorul bogat – Păzirea poruncilor: Luca 18, 18-27)

Posibilitatea naşterii patimilor este dată prin existenţa afectelor naturale. „Patimile condamnabile şi contrare firii, care atârnă de noi – zice Sfântul Maxim Mărturisitorul -, nu-şi au sursa în noi altfel decât în mişcarea afectelor conforme cu firea.“1

Ce sunt aceste afecte conforme cu firea şi cum au răsărit în firea noastră? Ele sunt numite de Sfântul Maxim tot patimi (πάθη), întrucât reprezintă şi ele o trăsătură de pasivitate a firii noastre. Ba, ele reprezintă chiar o pasivitate mai deplină decât patimile contrare firii. Căci la naşterea şi creşterea celor din urmă a contribuit într-o anumită măsură şi voia noastră, chiar dacă mai pe urmă ele ne stăpânesc cu totul. În acest sens, ele au depins de noi ca să se nască şi să crească, şi întrucâtva depinde de noi ca să ne eliberăm de ele. Însă afectele conforme cu firea nu atârnă câtuşi de puţin de noi. De aceea am spus că ele manifestă în mod şi mai accentuat aspectul de pasivitate al firii noastre. Şi tot de aceea ele ţin cu totul de fire, şi nicidecum de voinţă, nefiind prin urmare condamnabile. Astfel de afecte sunt: pofta după mâncare, plăcerea de mâncare, frica, întristarea. Mai mult chiar, ele sunt necesare firii noastre, ajutând la conservarea ei. Continuă să citești CUVÂNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae la Duminica a 30-a după Rusalii: PATIMI ŞI AFECTE

CUVÂNT TEOLOGIC AL PĂRINTELUI DUMITRU STĂNILOAE LA DUMINICA A XXVI-A DUPĂ RUSALII: DARUL LUI DUMNEZEU CĂTRE NOI

duminica_a_xxvi-a_dupa_rusalii_-_pilda_bogatului_caruia_i-a_rodit_tarina_2

CUVÂNT TEOLOGIC AL PĂRINTELUI DUMITRU STĂNILOAE LA DUMINICA A XXVI-A DUPĂ RUSALII:

DARUL LUI DUMNEZEU CĂTRE NOI

 (…) Lumea e făcută cu o existenţă şi cu un sens lipsite de integritate, pentru ca să-şi găsească această integritate în plenitudinea de existenţă a lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi orientali au spus că toate cele create sunt numai existente, singur Dumnezeu este existenţa existentă. Aceasta vrea să spună că lumea este o existenţă neexistentă deplin, prin sine, putând exista deplin numai prin Dumnezeu, singurul existent deplin prin Sine. Amestecul de existenţă şi non-existenţă al lumii şi deci de sens şi non-sens al ei, privită în ea însăşi, îşi găseşte sensul când e considerată ca cerându-se prin însăşi constituţia ei după completarea prin plenitudinea de existenţă şi de sens a divinităţii.
 Înţelegerea acestui caracter al lumii ne este deschisă de aplicarea la lume a noţiunii de dar.

 Lumea e darul lui Dumnezeu, ca subiect cu o conştiinţă şi putere supremă, către oameni. Lucrurile imprimate de o raţionalitate, dar inconştientă, n-ar avea nici un sens prin ele însele, dar au un sens când se ia în considerare aspectul lor utilizabil pentru o raţiune conştientă. La fel, darul nu se produce prin el însuşi şi nu-şi are sensul în el însuşi, dar are o raţionalitate utilizabilă pentru cel ce-l primeşte. Însă darul nu satisface deplin prin el însuşi, ci are un sens deplin numai prin faptul că aduce cu sine în raţionalitatea lui utilizabilă mărturia iubirii persoanei care-l dă, ca un vehicul care poartă cu sine această iubire ce voieşte să procure ceva de folos persoanei pe care o iubeşte. Lumea nu are un sens dacă nu e înţeleasă ca darul lui Dumnezeu către oameni.  Continuă să citești CUVÂNT TEOLOGIC AL PĂRINTELUI DUMITRU STĂNILOAE LA DUMINICA A XXVI-A DUPĂ RUSALII: DARUL LUI DUMNEZEU CĂTRE NOI

Părintele Dumitru Stăniloaie: DESPRE RĂBDAREA NECAZURILOR

Părintele Dumitru Stăniloaie:

DESPRE RĂBDAREA NECAZURILOR

Evagrie si Sfantul Maxim Marturisitorulspun ca Dumanezeu conduce pe om spre desavarsire, pe o cale pozitiva si pe una negativa. Cea dintai, numita providenta, atrage pe om in sus, in chip pozitiv, prin frumusetea binelui, prin ratiunile lucrurilor, prin indemnurile launtrice ale constiintei sale si, in general, prin tot ce a facut si face Dumnezeu pentru noi. A doua, numita judecata, cuprinde diferitele pedepse ce ni le aduce Dumnezeu de pe urma pacatelor, ca sa ne atraga de la rele, diferitele privatiuni de fericire, ca sa ne indemne sa-L cautam si mai mult. Precum pronia este o activitate permanenta a lui Dumnezeu, tot asa judecata Lui se exercita in fiecare zi. Printr-una ne cheama spre cele bune, aratandu-ne frumusetea lor, prin cealalta, ingrozindu-ne cu cele contrare, asa cum un tata isi indruma copilul pe calea cea dreapta atat prin indemnuri pozitive, cat si prin pedepse. „Acela care iubeste lucrurile bune si frumoase, spune o scolie la Sfantul Maxim, tinde de bunavoie spre harul indumnezeirii, fiind calauzit de providenta prin ratiunile intelepciunii. Iar acela care nu e indragostit de acestea e atras de la pacat impotriva voii lui si lucrul acesta il face judecata cea dreapta prin diferitele feluri de pedepse. Cel dintai, adica iubitorul de Dumnezeu, e indumnezeit prin providenta; cel de al doilea, adica iubitorul de trup si de lume, e oprit de judecata sa ajunga la osanda”. Locul insusi citat din lucrarea Sfantului Maxim, lamurit de aceasta scolie, zice: „Aripile Soarelui dreptatii sunt Pronia si Judecata. Cuvantul, zburand prin acestea. Se salasluieste in chip nevazut in fapturi, tamaduind prin ratiunile intelepciunii pe cei ce voiesc sa se tamaduiasca, si vindecand prin modurile certarii pe cei greu de urnit spre virtute”. Continuă să citești Părintele Dumitru Stăniloaie: DESPRE RĂBDAREA NECAZURILOR

Cuvânt teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae la Duminica a 23-a după Rusalii (Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor)

Esența patimilor 

demonizat_ghergheseni

 

Cuvânt teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae:

Duminica a 23-a după Rusalii (Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor)

(Luca 8, 26–39)

Patimile reprezintă cel mai coborât nivel la care poate cădea ființa omenească. Atât numele lor grecesc – πᾴθη – cât și cel latinesc – passiones, sau românesc, arată că omul este adus prin ele la o stare de pasivitate, de robie. De fapt ele copleșesc voința, încât omul patimilor nu mai este om al voinței, ci se spune despre el că este un om „stăpânit”, „robit”, „purtat” de patimi.

O altă caracteristică a patimilor este că în ele se manifestă o sete fără margini, care-și caută astâmpărarea și nu și-o poate găsi. Blondel spune că ele reprezintă setea după infinit a omului, întoarsă într-o direcție în care nu-și poate afla satisfacția. Același lucru îl spune și Dostoievski (1).

De fapt, ceea ce spune Nil Ascetul despre stomac, că devine prin lăcomie o mare ce nu poate fi umplută (2), se potrivește despre orice patimă.
Continuă să citești Cuvânt teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae la Duminica a 23-a după Rusalii (Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor)

Părintele Dumitru Stăniloae, despre deasa împărtăşanie

Părintele Dumitru Stăniloae, despre deasa împărtăşanie

 

 

„Sfânta Împărtăşanie este o mare sărbătoare, care ridică această zi peste toate celelalte de peste an.”

 

Ce rol are duhovnicul pentru sporirea duhovnicească a creştinului?

Are un foarte mare rol. Cei mai buni fii ai Bisericii au fost formaţi de cei mai iscusiţi duhovnici. Dar pentru aceasta se cere să jertfească timp şi căldură duhovncească din inimă pentru fiecare, ducându-l pe drumul învăţăturii evanghelice, începând cu fiecare, cu răbdare, de unde se află.

Care sunt efectele Sfintei Împărtăşanii?

Prin Sfânta Împărtăşanie primim Trupul cel înviat al lui Hristos cel înviat, ca arvună a învierii noastre. Şi pentru că primim toţi acelaşi Trup al lui Hristos, ne unim şi noi întreolaltă. De aceea Sfânta Liturghie şi Euharistie întreţin în gradul cel mai înalt unitatea Bisericii.

În ce măsură Sfânta Împărtăşanie ajută la îndumnezeirea omului? În acest scop se poate recomanda o mai deasă împărtăşanie?

Sfânta Împărtăşanie ajută la îndumnezeirea noastră, dacă este primită cu credinţă, cu pocăinţă şi dacă facem şi noi efort spre faptele bune, ca prin puterea Trupului înviat al lui Hristos să putem înainta spre o viaţă asemenea lui Hristos cel jertfit şi înviat. Împărtăşania mai deasă, cu toată pregătirea, face ca în trupul şi sângele nostru să se întipărească tot mai mult Trupul şi Sângele cel curat şi înviat al lui Hristos, făcându-ne tot mai asemenea sfinţilor în curăţie, în dragoste, în duh de jertfă şi în puterea de a învia spre viaţa de veci, întru fericire. Astfel, devenim tot mai mult fii ai Tatălui după har şi fraţi între noi, în Hristos. Continuă să citești Părintele Dumitru Stăniloae, despre deasa împărtăşanie

IPS Bartolomeu, despre Părintele Stăniloae

IPS Bartolomeu, despre Părintele Stăniloae

 „Părintele Dumitru Stăniloae este darul cel mai preţios pe care pământul Transilvaniei 1-a făcut văzduhului nostru naţional.”

Părintele Dumitru Stăniloae, plecat la Domnul în data de 4 octombrie 1993.

Părintele Dumitru Stăniloae, plecat la Domnul în data de 4 octombrie 1993.

De acum, într-adevăr, e cu noi. El e din stirpea celor ce nu se duc: intrat în veşnicie, se-ntoarce cu ea-n potir; preoţie lucrătoare şi dincolo de veac.

A fost o vreme când lucram împreună, în aceeaşi încăpere din incinta Antimului, pe un etaj căptuşit cu cerneală. Ieşiserăm de la Aiud, aşteptam să ne crească părul şi scriam pentru reviste, măcar că încă nu aveam „drept la semnătură”: el, Stăniloae, trebuia să se iscălească nu-ştiu-cum, un pseudonim la adăpostul căruia îşi putea agonisi câţiva bănuţi pentru el şi familie. Atunci l-am văzut cum lucrează, şi nu ştiam dacă trebuie să-1 invidiez ori să-1 admir. Mai-tânărul său coleg, învăţat să-nvârtă de douăzeci de ori cuvântul în vârful condeiului, se surprindea fascinat de repeziciunea cu care Profesorul era în stare să aştearnă câteva zeci de pagini parcă dintr-o răsuflare, rând după rând, filă după filă, cu scrisul său aproape imposibil, urât, lăbărţat, dezordonat, eliptic, în desăvârşit contrast cu ordinea de cristal a unui intelect cosmic, de-abia ghicit între două căpiţe de hârtie. Rar câte-o ştersătură, tot atât de rară verificarea, din fugă, a unui citat patristic. Continuă să citești IPS Bartolomeu, despre Părintele Stăniloae

Despre părintele Dumitru Stăniloae în notele Securităţii

Despre părintele Dumitru Stăniloae în notele Securităţii

Mai ales după 1948, ca majoritatea profesorilor de teologie, părintele Dumitru Stăniloae era în atenţia Securităţii. Deşi se mutase de la Sibiu, părintele profesor era considerat un apropiat al mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului şi prieten al episcopului orădean Nicolae Popovici. Însă poate ceea ce deranja cel mai mult organele de represiune era statura teologului Dumitru Stăniloae, poziţie care îi conferea un respect aparte din partea vlădicilor ortodocşi, a patriarhului, chiar dacă nu se vedea acest lucru, dar mai ales dinspre studenţii teologi şi preoţii care participau la cursurile de îndrumări misionare. În acest sens am selectat două fragmente din documentele fostei Securităţi, care ilustrează stima de care se bucura părintele Stăniloae. În iunie 1957, când regimul comunist de la Bucureşti se pregătea de un nou val de represiune, un agent al Securităţii informa: „Este socotit ca teologul reprezentativ, cel mai adânc cunoscător al problemelor religioase, de doctrină şi mistică. Nici unul din profesori nu primeşte la institut atâtea scrisori ca D. Stăniloae, ceea ce dovedeşte că are legături foarte întinse. Numele de mare teolog şi l-a creat prin câteva studii de mari proporţii publicate între anii 1930 şi 1942 şi mai ales prin publicarea cărţii Filocalia în patru volume. (….) Este în stare ca despre o singură idee să facă un articol de 60 de pagini. Continuă să citești Despre părintele Dumitru Stăniloae în notele Securităţii

20 ani de la trecerea la Domnul a Părintelui DUMITRU STĂNILOAIE, "patriarhul" teologiei româneşti

20  ani de la trecerea la Domnul a Părintelui DUMITRU STĂNILOAIE,

 „patriarhul” teologiei româneşti

Astăzi, 5 octombrie, se împlinesc 20 ani de la trecerea la Domnul a Părintelui Dumitru Stăniloae, cel mai important teolog al secolului XX, numit şi „patriarhul” teologiei româneşti.

Părintele Dumitru Stăniloae s-a născut în 16 noiembrie 1903 în satul Vlădeni, judeţul Braşov. În anul 1927, a terminat facultatea şi a susţinut teza de licenţă în teologie cu tema „Botezul copiilor”, sub îndrumarea prof. Vasile Loichiţă. În acelaşi an a primit, din partea mitropolitului Nicolae Bălan, o bursă la Atena, pentru studiile de doctorat. În anul 1928, la Munchen, a frecventat cursurile prof. A. Heisenberg. În primăvara anului 1929, a plecat la Berlin şi Paris pentru studii şi cercetări asupra vieţii şi operei Sf. Grigore Palama, rămânând la întoarcere două luni la Belgrad, pentru studii de Patristică. La numai 26 de ani, la 1 septembrie 1929, a fost încadrat ca profesor la Academia Teologică din Sibiu. A primit hirotonia în diacon la data de 8 octombrie 1931 iar în anul 1932, cea în preot. Continuă să citești 20 ani de la trecerea la Domnul a Părintelui DUMITRU STĂNILOAIE, "patriarhul" teologiei româneşti

IN MEMORIAM: Dumitru Stăniloae – Părintele spiritual al Teologiei româneşti şi universale

IN MEMORIAM: Dumitru Stăniloae – Părintele spiritual al Teologiei româneşti şi universale

Ioachim Băcăuanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului
 

Anul acesta se împlinesc 110 de ani de la naşterea Părintelui Dumitru Stăniloae, precum şi, în data de 5 octombrie, 20 de ani de la trecerea sa de la cele vremelnice la cele veşnice. Pentru viaţa ecleziastică ortodoxă românească este Anul Stăniloae, popas aniversar, comemorativ şi omagial închinat marelui Părinte Teolog.

 

În trecerea ireversibilă a timpului, chipul blând al marelui teolog va fi păstrat ca o icoană în memoria tuturor acelora care, însetaţi de dimensiunea spirituală a vieţii, îşi vor ghida paşii în această lume studiind, contemplând şi asimilând opera Părintelui Dumitru Stăniloae. Teologia Părintelui Stăniloae subliniază perenitatea gândirii şi a duhului patristic pe care le reactualizează într-o formulă accesibilă şi inteligibilă în contextul secularizant actual prin propunerea soluţiei patristice salvatoare pentru omul modern. Opera sa este monumentală şi străluceşte în toată complexitatea sa tematică. Cu siguranţă, numele său trebuie să stea alături de cele ale teologilor ale căror opere le-a tradus şi teologhisit. Oricât de apreciativ am dialoga referitor la opera Părintelui Dumitru Stăniloae, nu am reuşi decât în mică măsură să exprimăm adevărata sa valoare.

Cu profundă admiraţie şi recunoştinţă, anul acesta Ortodoxia românească omagiază viaţa şi activitatea unui om ce în cadrul şcolii româneşti de teologie a fost Profesorul şi Teologulprin excelenţă. Viaţa Părintelui s-a desfăşurat ca pe o scenă deschisă. Tot ceea ce el a avut ca dar – vocaţia teologhisirii– a împărtăşit cititorilor, făcând din acesta un bun al tuturor.

 

„Cel mai mare teolog ortodox al secolului al XX-leaContinuă să citești IN MEMORIAM: Dumitru Stăniloae – Părintele spiritual al Teologiei româneşti şi universale