Predica părintelui Dumitru Stăniloae la Duminica samarinencei.

Părintele Dumitru Stăniloae, portret aflat în Sala profesorilor a Facultăţii de Teologie din Iaşi.

„Duh este Dumnezeu şi cel ce se închină Lui se cade să I se închine cu Duhul şi cu adevărul”.(Ioan IV, 24).

Cuvintele pe care le-am aşezat în fruntea acestei predici au fost spuse de Mântuitorul Iisus Hristos, ca răspuns la întrebarea femeii samarinence: unde se poate aduce cea mai bună închinare lui Dumnezeu: în Ierusalim, cum susţineau iudeii, sau în muntele Garizim, cum afirmau samarinenii.
Mântuitorul învaţă prin aceste cuvinte pe femeia samarineancă — şi prin ea pe noi toţi — că nu locul contează când se aduce închinare lui Dumnezeu, ci modul în care se aduce. A spune că numai într-un anumit loc se poate aduce închinare lui Dumnezeu, înseamnă a socoti că Dumnezeu este numai în acel loc, deci că Dumnezeu este mărginit şi trupesc. Or, Mântuitorul Iisus îi spune femeii că Dumnezeu nu este trup, ci Duh, şi de aceea nu Se află numai într-un singur loc, ci pretutindeni; aşadar, oriunde ne poate auzi şi primi rugăciunea. Continuă să citești →

Cuvânt Teologic al al părintelui Dumitru Stăniloae 

Duminica a patra după Paşti (a Slăbănogului)

În Taina Maslului se îm­­părtăşeşte cre­din­cio­­­sului bolnav în chip ne­­văzut harul tă­mă­du­­irii sau uşurarea durerii tru­peş­ti, al întăririi sufleteşti şi al ier­­tării de păcatele rămase du­pă mărturisire, prin ungerea cu untdelemn sfinţit, însoţită de rugăciunile preoţilor. Prac­ti­ca­­rea ei în timpul Apostolilor, deci provenirea ei prin Apostoli de la Hristos însuşi, e atestată în Epistola lui Iacob: „De este ci­­neva bolnav, să cheme preoţii Bi­­sericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în nu­­mele Domnului. Şi ru­gă­ciu­nea credinţei va mântui pe cel bol­­nav şi-l va ridica pe el Dom­nul, iar de va fi făcut păcate, se vor ierta lui“ (5, 14-15).

Una dintre cauzele principa­le ale deprimării şi descurajării o­mului este boala. Şi de multe ori nici boala, nici deprimarea nu pot fi învinse numai cu mij­loa­ce omeneşti. Bolnavul cre­din­­cios e chinuit şi de conştiinţa că boala lui are cauza şi în une­le păcate pe care nu le-a putut măr­turisi sau că eventual va mu­ri fără iertarea acestor pă­ca­te. Şi cine nu trece în viaţa lui prin boală şi prin aceste de­pri­­mări şi îngrijorări care-i mă­­­resc suferinţa? Ele intră în com­ponenţa existenţei ome­neşti. E posibil să credem că Dum­nezeu nu S-a gândit şi la un ajutor dat omului în aceste si­tuaţii de boală şi de slăbire su­fletească? Taina aceasta a­ra­tă că Dumnezeu Îşi manifestă mi­la Lui şi faţă de cei suferinzi ca­re-şi pun nădejdea în El, care a­pelează la El când ajung în a­ces­te situaţii.De aceea, în toate ru­găciunile Maslului se apelea­ză mai ales la mila lui Dum­nezeu, iar Dumnezeu apare în a­ceastă Taină lucrând ca „Doc­to­rul“ plin de milă. În pripeala cân­tării lui Arsenie, de la sfin­ţi­rea untdelemnului cu care se un­ge bolnavul, pripeală ce se re­petă după fiecare tropar, se ce­re: „Stăpâne Hristoase, Mi­los­­tive, miluieşte pe robul tău“. Iar în podobia glasului IV se ce­re: „Doctorul şi ajutătorul celor ce sunt întru dureri… dăruieşte tă­măduire neputinciosului ro­bu­­lui Tău, Milostive, miluieşte pe cel ce mult a greşit şi-l mân­tu­­ieşte de păcate“.
Continuă să citești →

• Predică la Duminica a V-a din Post: MARIA EGIPTEANCA, O PILDĂ DE POCĂINŢĂ

• SF. IOAN GURĂ DE AUR: Predică la Duminica a cincea a Marelui Post
• Sf. Teofan Zăvorâtul: Predică la Duminica a cincea din Postul Mare
• PR. ILIE CLEOPA: Predica la Duminica a V-a a Sfantului si Marelui Post – Despre slavă deşartă şi mânie
•  Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a V-a din Postul Mare (2011)
• PREDICA EPISCOPULUI SEBASTIAN AL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR LA DUMINCA A V-A DIN POST
• Predică la Duminica a 5-a din Postul Mare a Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş [2012]
• PREDICĂ LA DUMINICA A CINCEA DIN POST: „Doamne, mai înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”!
• Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: Predică la Duminica a 5-a din Postul Mare [2013]

Cuvânt al părintelui Dumitru Stăniloae la Duminica a V din Postul Mare

(a Cuvioasei Maria Egipteanca):

Nepătimirea e culmea spre care duc tot efortul nevoinţelor şi urcarea treptelor tuturor virtuţilor, dacă întreaga asceză are ca scop direct purificarea trupului şi a sufletului de patimi.

Nepătimirea nu este o stare negativă, căci absenţa răului nu poate fi socotită ca o stare negativă. Nepătimirea este „o stare de pace a sufletului“ 1. Cel ce a atins nepătimirea nu mai păcătuieşte uşor nici cu fapta, nici cu gândul şi nici mânia şi pofta nu i se mai mişcă uşor spre păcat. Acela a stins aproape cu totul patimile din facultăţile sufleteşti ale mâniei şi poftei şi nu mai poate fi stârnit uşor nici de lucruri, nici de gândurile sau amintirile faptelor păcătoase2. N-am putea spune că patimile au devenit pentru el o imposibilitate ontologică, ca pentru Dumnezeu. Dar ele sunt pentru el aproape o imposibilitate morală, aşa cum, de pildă, pe un om care zeci de ani s-a ferit de furat îţi este imposibil să ţi-l închipui dedându-se la o asemenea faptă. Sfântul Isaac Sirul spune:„Nepătimirea nu înseamnă a nu mai simţi patimile, ci a nu le mai primi. Căci prin multele şi variatele virtuţi, arătate şi ascunse, pe care le-a dobândit cel ce a ajuns la ea, s-au slăbit patimile în el şi nu se mai pot ridica uşor în el împotriva sufletului. Mintea deci nu mai trebuie să fie mereu atentă la ele. Pentru că în toată vremea e scufundată în cugetările ei “ 3. Iar Diadoh al Foticeii spune: „Nepătimirea nu înseamnă a nu fi războiţi de draci, căci atunci ar trebui să ieşim, după Apostol, din lume (I Cor. 5, 10), ci, războiţi fiind de ei, să rămânem nebiruiţi. Căci şi luptătorii îmbrăcaţi în fier sunt ţinta săgeţilor de la vrăjmaşi şi aud sunetul săgeţilor şi văd săgeţile trimise, dar nu sunt răniţi de ele pentru tăria îmbrăcăminţii de război. Pentru că fiind acoperiţi de fier, ei rămân nebiruiţi când sunt războiţi “4. Continuă să citești →

Cuvânt teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae:

Duminica a 19-a după Rusalii (Predica de pe munte – Iubirea vrăjmaşilor)

(Luca 6, 31-36)

Iubirea desăvârşită este aceea care este în stare să meargă până la moarte şi să treacă prin ea pentru cei iubiţi. Astfel, iubirea adevărată este bărbăţie, este eroism, şi nu simplă moliciune şi petrecere în stări de satisfacţie egoistă. Iar eroismul din iubire este mult superior oricărui alt fel de eroism, cum ar fi de pildă cel din dorinţa de slavă deşartă, din disperare sau din alte motive.

Iubirea care merge până la a se lăsa răstignită pe cruce este ceea ce dă jertfei nobleţea supremă, sublimul.
Învăţătura dogmatică a Bisericii ne spune că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat şi a murit pe cruce pentru a împlini rânduiala dreptăţii şi mânat de iubirea divină pentru om. În cadrul acestei scheme a dogmei, se cuprinde însă atâta adâncime şi bogăţie de sensuri, încât nu poate fi epuizată de nici o viziune şi de nici o descriere omenească şi nici de toate la un loc.
Explicaţia dogmatică a acestor minunate fapte divine din mijlocul istoriei omeneşti nu se mistuie prin unul sau două-trei motive pe care mintea noastră este în stare să le domine deplin cu înţelegerea. Cine poate înţelege deplin sfatul lui Dumnezeu? Trebuie să stea la baza întrupării şi jertfei Domnului o constelaţie plenară de motive, de toate nuanţele şi adâncimile, deşi mintea noastră simplificatoare este silită să le încadreze în cei doi termeni extrem de generali, dreptate şiiubire. Continuă să citești →

Cuvânt teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae:

Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci (Luarea Crucii şi urmarea lui Hristos)

(Marcu 8, 34-38 şi 9, 1)

[…] Crucea nu este un mijloc de distrugere, ci o poartă spre realitatea supremă şi netrecătoare a lui Dumnezeu. În virtutea acestei dispoziţii, crucea ne deschide ochii şi calea spre Dumnezeu, ne face creaţia transparentă pentru Dumnezeu.

 

Crucea de fapt pune totuşi în lumină o valoare a creaţiei prin faptul că ea ne face să vedem şi să trăim prin ea transparenţa lui Dumnezeu şi legătura cu El şi prin aceasta sfinţeşte creaţia, sau o face să ne umple de putere şi de lumina lui Dumnezeu.

1. Crucea ca mijloc de desăvârşire şi eternizare a creaţiei şi a omului în Dumnezeu

Fără îndoială, nu orice cruce, adică nu orice suferinţă şi orice moarte, ne face transparent pe Dăruitorul lumii şi ne pune în legătură cu El, ca persoană infinită în viaţă şi iubirea Sa, fapt care dă şi lumii o mare importanţă. Când omul gândeşte că, dincolo de această lume, nu mai este o altă realitate, suferinţa şi moartea legate în orice caz de ea nu sunt mântuitoare, nu au un sens pozitiv. […]
În general, suferinţa şi moartea în această lume arată insuficienţa ei, arată că ea nu poate fi realitatea absolută. De aceea, chiar această suferinţă şi moarte fac pe mulţi oameni să nu se alipească de lume, ca de realitatea ultimă. În acest sens, Nicolae Cabasila, un scriitor bizantin din secolul al XIV-lea, scrie că suferinţa şi moartea nu sunt un blestem, în calitatea lor de consecinţe ale păcatului, ci şi mijloace acceptate de Dumnezeu pentru a face pe om să nu se alipească prea mult de lume.

Dar numai în Hristos suferinţa şi moartea au putut fi folosite deplin, ca mijloace ale eliberării omului de stăpânirea păcatului şi de biruinţă asupra lor însele. Căci numai Hristos, trăind în lume, a suportat pătimirea şi moartea neamestecate cu păcatul.

După căderea de la început, nevoile omului care trebuie satisfăcute de lume au câştigat asupra lui o forţă atât de mare, că el exagerează satisfacerea lor, într-un fel atât de egoist, încât uită de Dumnezeu şi de semenii săi şi se ataşează total lumii într-un mod accentuat egoist. Părinţii Bi-sericii exprimă aceasta zicând că efectele de foame, de sete, de oboseală au început după cădere să fie satisfăcute într-un mod păcătos, iar frica de moarte a chinuit pe om aşa de tare, că el accepta toate laşităţile şi compromisurile pentru a scăpa de ea, pentru un oarecare timp.

Hristos n-a satisfăcut efectele acestea într-un mod păcătos, adică nu le-a lăsat să alunece spre plăcere, nici nu s-a lăsat împins de frica morţii pentru a face orice s-o evite. Singur Hristos a dus o viaţă şi a suportat moartea ca o jertfă curată oferită în numele oamenilor lui Dumnezeu Tatăl. El a pus în această satisfacere strict necesară a trebuinţelor Sale şi în suportarea morţii o forţă excepţională, prin care a învins aceste afecte, eliberând natura omenească de păcat şi făcând-o să învie din morţi. Iar aceasta datorită faptului că ipostasul divin însuşi întărea natura umană asumată pentru o satisfacere şi a suporta aceste afecte de păcat, deşi puterea dumnezeiască nu făcea inutil efortul naturii omeneşti.
Continuă să citești →

                           
Cuvânt teologic al părintelui Dumitru Stăniloae:

Duminica a douăzecea după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain) 

(Luca 7, 11 – 16)

(…)

De necesitatea şi universalitatea morţii ţin seama şi alte explicaţii ale ei. Ele o socotesc de asemenea ca un moment care descoperă un sens al vieţii. Două din ele explică moartea, fără Dumnezeu, şi socotesc că tocmai prin aceasta dau morţii un sens.

Una din ele consideră moartea ca un fenomen pur biologic, prin care forţele vitale concentrate într-un organism reintră în curentul naturii spre a le concentra în alte organisme. Alta consideră moartea ca o despărţire a spiritului de trup, întrucât spiritul se cere prin sine însuşi, nu prin vreo cauzalitate divină, după o viaţă neîngustată de trup. Explicaţia din urmă se ramifică în două. Una din aceste ramificaţii consideră că spiritul, după despărţirea de trup, se revarsă într-o esenţă spirituală panteistă. Alta, care e proprie unor religii necreştine (sau spiritismului, ale cărui raporturi cu religia sunt foarte neclare), socoteşte că spiritele duc o existenţă personală în preajma lui Dumnezeu. Deci, fără ca Dumnezeu să fi avut un rol în introducerea morţii în lume, El are un rol ca ţintă spre care duce moartea.

Explicaţiile care nu recunosc o existenţă personală după moarte nu văd în moarte un eveniment care ar da existenţei un sens. Ce interes are pentru persoana umană, singura care descoperă sensul existenţei sau pentru care există un sens, faptul că există în veci o natură sau o esenţă spirituală impersonală, deci inconştientă de sens? Continuă să citești →

 

CUVÂNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae:
Duminica a şasea după Rusalii (Vindecarea slăbănogului din Capernaum)

 

Sfântul Ioan Evanghelistul prezintă scopul întrupării Fiului lui Dumnezeu, um-plerea de lumină, prin trupul Său înviat, a tuturor celor ce vor vedea în El şi vor imita faptele Lui de iubire a lui Dumnezeu şi a semenilor. De aceea cei ce nu-L vor primi vor rămâne în întuneric sau în lipsa de bucurie a comuniunii veşnice cu Dumnezeu şi cu semenii şi, deci, în lipsa de sens a vieţii. În a-ceasta constă judecata sau osânda celor ce nu-L vor primi. Numai credinţa că Dumnezeu are un Fiu, deci că în El este o iubire, şi pe Fiul Său iubit Îl face om în veci, ca să arate şi oamenilor iubirea Sa în veci, poate da, de fapt, o bucurie şi un sens vieţii oamenilor.

Lumina Treimii, care e proprie şi Fiului lui Dumnezeu, se va arăta şi prin trupul ce-l va lua, prin cuvintele şi faptele Lui iubitoare, dar se va arăta deplin în trupul Lui după înviere. Iar din trupul Lui se va răspândi în cei ce vor crede în El şi vor face fapte, asemenea Lui, în viaţa pământească, dar de-plin în trupul de după învierea lor. Dacă trupul poate fi mediu prin care se răspândesc cuvinte înţelepte şi se săvârşesc fapte bune, e firesc să poată fi şi un mediu văzut al luminii spirituale, iar din el să iradieze această lumină şi în universul cu care este legat, deşi această arătare a luminii spirituale prin materie e o mare taină.
Continuă să citești →

 

CUVÂNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae: 

Duminica a 15-a după Rusalii „Porunca cea mai mare din Lege“

(Matei 22, 35-46)

 

Cuvântul lui Dumnezeu Cel întrupat, lumina şi viaţa, opuse întunericului şi morţii 

[…] Cuvântul şi lumina au în­tre ele şi comunică viaţa, în­tru­cât Cuvântul şi Lumina au în­tre ele iubirea şi bunătatea. Cu­vân­tul, ca Fiul lui Dumnezeu, iu­beş­te pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt, iar ca atare, poate arăta iubirea şi bunătatea către oameni. Iu­bi­rea şi bunăta­tea unui om se re­flec­­tă pe faţa lui ca lumină, pentru că e deschis celorlalţi, pentru că se dăruieşte lor. Bu­nătatea e (pre­zentă) şi la voinţa persoanei de a se dărui, ca şi lu­mina. De a­­ce­ea, cel ce-şi trăieşte firea a­de­­vă­rată e fe­ricit el însuşi, dân­du-se (devenind) şi ca lumină, ca sens altora. Dacă iubirea şi bu­nă­tatea iradiază din om ca lumi­nă, cu atât mai mult iradiază din Fiul şi Cuvântul lui Dum­nezeu cel întrupat, devenit Cu­vân­tul comunicat, revelator, lu­mi­­nător şi iubitor, în mod accesi­bil, oamenilor. Iubirea Lui, vă­zu­tă ca Lumină şi pe faţa tru­peas­că a Lui, arată că materia poa­te deveni mediu comu­nicabil al stării spirituale, poate fi tran­sfi­gurată de spirit. Între materie şi spirit nu se menţine o opoziţie sau o despărţire de nedepăşit. Da­că lumina (spirituală) este e­xis­­tenţă comunicativă prin sine, iar această comunicare o face din iubire şi bunătate, însăşi e­xis­­tenţa con­ştientă are în ea bu­nă­tatea comunicativă ca lumi­nă, sau ca o pornire luminoasă pro­dusă şi susţinută de iu­bire. Continuă să citești →