Cuvânt teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae:
Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci (Luarea Crucii şi urmarea lui Hristos)

(Marcu 8, 34-38 şi 9, 1)
[…] Crucea nu este un mijloc de distrugere, ci o poartă spre realitatea supremă şi netrecătoare a lui Dumnezeu. În virtutea acestei dispoziţii, crucea ne deschide ochii şi calea spre Dumnezeu, ne face creaţia transparentă pentru Dumnezeu.
Crucea de fapt pune totuşi în lumină o valoare a creaţiei prin faptul că ea ne face să vedem şi să trăim prin ea transparenţa lui Dumnezeu şi legătura cu El şi prin aceasta sfinţeşte creaţia, sau o face să ne umple de putere şi de lumina lui Dumnezeu.
1. Crucea ca mijloc de desăvârşire şi eternizare a creaţiei şi a omului în Dumnezeu
Fără îndoială, nu orice cruce, adică nu orice suferinţă şi orice moarte, ne face transparent pe Dăruitorul lumii şi ne pune în legătură cu El, ca persoană infinită în viaţă şi iubirea Sa, fapt care dă şi lumii o mare importanţă. Când omul gândeşte că, dincolo de această lume, nu mai este o altă realitate, suferinţa şi moartea legate în orice caz de ea nu sunt mântuitoare, nu au un sens pozitiv. […]
În general, suferinţa şi moartea în această lume arată insuficienţa ei, arată că ea nu poate fi realitatea absolută. De aceea, chiar această suferinţă şi moarte fac pe mulţi oameni să nu se alipească de lume, ca de realitatea ultimă. În acest sens, Nicolae Cabasila, un scriitor bizantin din secolul al XIV-lea, scrie că suferinţa şi moartea nu sunt un blestem, în calitatea lor de consecinţe ale păcatului, ci şi mijloace acceptate de Dumnezeu pentru a face pe om să nu se alipească prea mult de lume.
Dar numai în Hristos suferinţa şi moartea au putut fi folosite deplin, ca mijloace ale eliberării omului de stăpânirea păcatului şi de biruinţă asupra lor însele. Căci numai Hristos, trăind în lume, a suportat pătimirea şi moartea neamestecate cu păcatul.
După căderea de la început, nevoile omului care trebuie satisfăcute de lume au câştigat asupra lui o forţă atât de mare, că el exagerează satisfacerea lor, într-un fel atât de egoist, încât uită de Dumnezeu şi de semenii săi şi se ataşează total lumii într-un mod accentuat egoist. Părinţii Bi-sericii exprimă aceasta zicând că efectele de foame, de sete, de oboseală au început după cădere să fie satisfăcute într-un mod păcătos, iar frica de moarte a chinuit pe om aşa de tare, că el accepta toate laşităţile şi compromisurile pentru a scăpa de ea, pentru un oarecare timp.
Hristos n-a satisfăcut efectele acestea într-un mod păcătos, adică nu le-a lăsat să alunece spre plăcere, nici nu s-a lăsat împins de frica morţii pentru a face orice s-o evite. Singur Hristos a dus o viaţă şi a suportat moartea ca o jertfă curată oferită în numele oamenilor lui Dumnezeu Tatăl. El a pus în această satisfacere strict necesară a trebuinţelor Sale şi în suportarea morţii o forţă excepţională, prin care a învins aceste afecte, eliberând natura omenească de păcat şi făcând-o să învie din morţi. Iar aceasta datorită faptului că ipostasul divin însuşi întărea natura umană asumată pentru o satisfacere şi a suporta aceste afecte de păcat, deşi puterea dumnezeiască nu făcea inutil efortul naturii omeneşti.
Continuă să citești →