“Episcopul” romano-catolic de Iasi, Gherghel – disperat de refuzul IPS TEOFAN de a mai participa la “octava de rugaciune” ecumenista din luna ianuarie

Pe siteul Episcopiei Romano-Catolice de Iasi am gasit urmatoarea “scrisoare pastorală” a conducatorului “bisericii” catolice iesene, Petru Gherghel, referitoare la “Saptamana de rugaciune pentru unitatea crestinilor”, in care isi tradeaza cat se poate de vizibil – inca din titlul in care clameaza “urgenta” problemei – disperarea si frustrarea care, ajunse deja la cote foarte inalte, debordeaza. Mesajul “episcopului” romano-catolic ia forma unui bocet patetic si destul de penibil (prin falsitatea izbitoare care te trazneste), insotit de santaje sentimental-”evanghelice” (urmand, evident, “talcuirea” Evangheliei cea de pe “limba” ideologiei ecumeniste, nu cea a Sfintilor Parinti), asemanatoare cu ale cersetorilor mincinosi si agresivi sau escrocilor care se tin scai de tine pana le faci voia, alternand culpabilizarile si amenintarile “duhovnicesti” cu lingusiri si ademeniri serpesti pline de o mierosenie oripilanta.

Dar ce aer de blasfemie se degaja din auzul unor cuvinte sfinte rostite cu prefacatorie, stalcite, deformate si deturnate inspre o agenda  ascunsa, vrajmasa insusi Adevarului lor si… cat de dureros este sa asisti la instrumentarea ideologica a unor versete scripturistice in gurile unor asfel de bieti politruci zelosi ai “noii ordini” religioase!

In tanguirea sa “pastorala”, Petru Gherghel deplange cu lacrimi amare ca tot ceea s-a “construit” in directia ecumenista de atata amar de vreme (mai ales cata vreme la Iasi se afla ca mitropolit ortodox, prietenul si partenerul sau de “dialog” si de rugaciune ghiveci sincretist,  actualul patriarh, Daniel – vezi foto de sus), vai, vai, vai, ce pacat, ca… “in ultimii 2 ani” – adica de cand la Iasi a venit IPS Teofan, care

REFUZA sa mai ia parte la “traditia” masonica a rugaciunilor ecumeniste din ianuarie (si la tot “tacamul” relatiilor ecumeniste “calduroase” de pana atunci, care tindeau spre vanzarea Ortodoxiei) – “a esuat”, s-a ruinat, s-a inecat…
“Episcopul” papist nu ezita sa foloseasca termeni foarte tari pentru limbajul de uzanta diplomatica dintre “biserici”:

Ce păcat că în ultimii doi ani, chiar după Adunarea Ecumenică de la Sibiu, nori negri s-au ridicat în faţa speranţelor consolidate prin rugăciunile comune, atât de frumoase din ultimul timp, mai ales cele din timpul vizitei papei Ioan Paul al II-lea şi apoi cele ale patriarhului Teoctist la Roma. Minunate erau şi întâlnirile şi rugăciunile care aveau loc în luna ianuarie în diferitele catedrale, biserici parohiale şi centre bisericeşti din ţară şi din lume. Cu tristeţe trebuie să spunem că au apus, au încetat. Mare păcat! Mare păcat, care ne-a întors înapoi în vechea epocă a răcelii şi a înstrăinării.

… trăim mai departe străini unii de alţii şi în Biserici diferite. Facem acest lucru contrar dorinţei şi poruncii lui Isus Cristos. Din această cauză nu trebuie să considerăm diferenţele dintre noi ca fiind definitive şi nici să ne obişnuim cu ele sau să le amplificăm. Ele sunt contrare voinţei lui Dumnezeu şi astfel sunt expresie a păcatului; sunt eşecul misiunii noastre istorice… Trebuie să ieşim din această dramă a păcatului.

Mai este ceva de comentat? Nu e frumos sa te bucuri de supararea altora, fireste, dar credem ca sunt situatii in care totusi, faptul ca dusmanii Bisericii ajung sa se dea de ceasul mortii ca le-a scapat prada printre degete, ca li se fac deodata deserte toate stradaniile depuse metodic si viclean pentru reeducarea noastra intru erezie si relativism, acesta da, este un semn de bucurie si de nadejde… Cu grija si cu trezvie, bineinteles! Fiindca este limpede ca disperarea care se manifesta astfel inseamna si o intensificare a presiunilor de tot felul, nu neaparat dintre cele mai curate si nu la vedere!

Mai trist este ca si detractorii si osanditorii ORTODOCSI (sau “orthoshoc”ati de “virusii” stilisti) ai Vladicai Teofan se vor simti teribil de frustrati daca li se mai ia un astfel de motiv de a mai zvarli cu pietre si cu galeti de noroi la adresa arhiereului care pastoreste Moldova noastra si pe care aveau atata placere morbida sa-l puna, cu sete, la stalpul infamiei, ca “vanzator” si “apostat”, sa induca in oameni revolta si neincrederea, “demonstrand” lumii intregi calomnia ca ar fi, vezi Doamne, cam totuna cu predecesorul sau de la Iasi. Si ca, nu-i asa?, aproape ca nici nu mai avem ierarhi, trebuie sa ne pregatim sa nu-i mai pomenim si sa ne cautam in alta parte… Or fi inca departe acesti episcopi buni pe care-i mai avem totusi de idealul de ierarh si de nevoile vremii, or avea si ei slabiciuni si neputinte, dar de ce ne este asa de greu sa ne mai si bucuram cand ni se dau motive, sa vedem si sa recunoastem si  ceea ce este bun, sa avem demnitatea de a nu ne mai  injosi pe noi sine, umilindu-ne si putinii pastori de buna-credinta pe care-i mai avem…? Sa nu uitam ce ne invata duhovnicii incercati: E vina noastra ca nu ne sprijinim ierarhii cei buni.

Iar inainte sa aratam cu degetul la scaderile lor, sa-l indreptam mai intai catre noi si sa ne intrebam sincer si sever: noi, pana la urma, ce fel de crestini suntem?

*


Iata acum scrisoarea, integrala, a liderului comunitatii catolice din Iasi:

Urgenţa dialogului şi a rugăciunii pentru unitatea creştinilor

Săptămâna de rugăciune din luna ianuarie a fost considerată de peste un secol octava căutării unităţii şi timpul forte de rugăciune pentru realizarea dorinţei şi voinţei lui Cristos, întemeietorul Bisericii sale, “ca toţi să fie una” (In 17,20). A fost voinţa sa ca pe pământ să existe o singură Biserica şi o adevărată comuniune în dragoste, exprimată prin Euharistie, pâinea dătătoare de viaţă şi pâinea unităţii.

Odată cu începutul unui nou mileniu, mulţi l-au caracterizat ca timpul refacerii unităţii de la început, când Orientul şi Occidentul erau una în mărturisirea aceleiaşi credinţe.

S-au desfăşurat pe tot timpul ultimului secol o mulţime de paşi şi iniţiative care să promoveze şi să susţină procesul de cunoaştere reciprocă şi de apropiere.

S-au stabilit comisii mixte de dialog pentru analiza punctelor comune, dar şi a deosebirilor. Au fost elaborate documente de mare importanţă pentru drumul refacerii unităţii, care, alături de normele stabilite la Conciliul Vatican II şi la

Consiliul Ecumenic al Bisericilor, să fie ghid şi ajutor pentru munca ecumenică. S-au abolit cele două dureroase excomunicări din anul 1054, printr-un act curajos al papei Paul al VI-lea şi al patriarhului Atenagoras I la 7 decembrie 1965, gest simbolic care a făcut ca adunarea conciliară să se încheie cu un document semnificativ, care avea menirea purificării memoriei istorice, a iertării reciproce şi a angajării solidare în căutarea comuniunii (UR 52).

Au avut loc trei adunări ecumenice europene organizate de Consiliul Conferinţelor Episcopilor din Europa (CCEE) şi de Conferinţa Bisericilor din Europa (KEK), cu un vădit interes, cu zel şi cu adevărate speranţe. Prima a avut loc la Basel (Elveţia), a doua la Graz (Austria), iar cea de a treia la Sibiu, în centrul ţării noastre, cu prezenţa celor mai mari personalităţi ale Bisericilor şi comunităţilor bisericeşti din întreaga Europă: patriarhi, cardinali, episcopi, experţi şi specialişti în domeniul ecumenismului şi al vieţii spirituale.

Ecoul adunării de la Sibiu persistă şi astăzi în memoria noastră, îndeosebi apelul papei Benedict al XVI-lea şi al patriarhului Bartolomeu I al Constantinopolului, aşa încât dialogul adevărului şi întâlnirea sub semnul fraternităţii, alimentate de ecumenismul spiritual, trebuie să constituie fundamentul şi sufletul tuturor căutărilor spre unitate.

Nu poate fi ecumenism adevărat dacă nu se bazează pe convertirea inimii şi sfinţenia vieţii. Conciliul Vatican II subliniază: “Convertirea inimii şi sfinţenia vieţii, împreună cu rugăciunile individuale şi publice pentru unirea creştinilor trebuie socotite sufletul întregii mişcări ecumenice” (UR 8).

Rugăciunea, aşadar, pentru unitate reprezintă drumul regal spre ecumenism. Ea le permite creştinilor din Europa şi din întreaga lume să privească cu ochi noi la Cristos şi la unitatea Bisericii, după cum avea să declare actualul Sfânt Părinte în apelul său către Adunarea Ecumenică de la Sibiu.

Diferitele iniţiative, întreprinse împreună, ne dădeau speranţa unui drum consolidat şi hotărât spre refacerea unităţii. Rugăciunile făcute împreună rămân razele ce anunţă un nou răsărit pe drumul credinţei în întreaga Europă.

Ce păcat că în ultimii doi ani, chiar după Adunarea Ecumenică de la Sibiu, nori negri s-au ridicat în faţa speranţelor consolidate prin rugăciunile comune, atât de frumoase din ultimul timp, mai ales cele din timpul vizitei papei Ioan Paul al II-lea şi apoi cele ale patriarhului Teoctist la Roma. Minunate erau şi întâlnirile şi rugăciunile care aveau loc în luna ianuarie în diferitele catedrale, biserici parohiale şi centre bisericeşti din ţară şi din lume. Cu tristeţe trebuie să spunem că au apus, au încetat. Mare păcat! Mare păcat, care ne-a întors înapoi în vechea epocă a răcelii şi a înstrăinării. Cum vom putea răspunde în faţa lui Cristos care şi-a pus speranţa în ucenicii săi pentru care nu încetează să se roage ca toţi să fie una? Ne este oare permis să-i refuzăm rugăciunea?

Cardinalul Walter Kasper, care a avut o intervenţie magistrală asupra ecumenismului la Sibiu, vorbind despre comoara pe care o avem cu toţii în Isus Cristos, spunea şi ne avertiza că, deşi avem acest fundament comun, pe însuşi Isus Cristos, trăim mai departe străini unii de alţii şi în Biserici diferite. Facem acest lucru contrar dorinţei şi poruncii lui Isus Cristos. Din această cauză nu trebuie să considerăm diferenţele dintre noi ca fiind definitive şi nici să ne obişnuim cu ele sau să le amplificăm. Ele sunt contrare voinţei lui Dumnezeu şi astfel sunt expresie a păcatului; sunt eşecul misiunii noastre istorice, anume că lumina noastră ar trebui să-l mărturisească pe Isus tuturor oamenilor şi să pledeze pentru unitatea şi pacea între oameni.

Trebuie să ieşim din această dramă a păcatului. Trebuie să redescoperim valorile mari şi sfinte, comune. Trebuie să refacem vasul nostru de lut distrus din cauza orgoliilor şi să-l sudăm cu bucuria convertirii, a rugăciunii comune şi a apropierii, spre o cunoaştere reciprocă, spre o stimă pe care ne-o oferă Dumnezeu, acel Dumnezeu care ne-a creat pe toţi după chipul şi imaginea sa şi ne-a răscumpărat prin Fiul său venit între noi.

În climatul acestei Săptămâni de rugăciune pentru unitate, cu atâtea momente frumoase şi cu atâtea nostalgii sfinte, îndrept un îndemn spre toţi preoţii, spre toate persoanele consacrate, spre bunii noştri creştini să nu înceteze să se convertească, să-şi purifice privirea, spre a-i vedea pe ceilalţi şi a se ruga împreună, aşa cum a făcut însuşi Cristos, spunând: “Nu numai pentru ei mă rog, ci şi pentru toţi cei care vor crede în mine prin cuvântul lor. Ca toţi să fie una!” (In 17,20).

Îndrept şi spre fraţii de bunăvoinţă ortodocşi sau din comunităţile bisericeşti îndemnul la o continuă apropiere, la o sinceră şi profundă rugăciune, pentru a obţine darul Duhului Sfânt, darul unităţii. Numai el poate să realizeze adevărata unitate şi adevărata comuniune. Nu este altă cale de refacere a unităţii decât iubirea şi rugăciunea. Tuturor o chemare sfântă: Ut omnes unum sint!

Un nou an binecuvântat şi plin de roade spirituale.

Iaşi, 1 ianuarie 2011

Petru Gherghel,

episcop de Iaşi

SURSA: http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/

3 comentarii la „“Episcopul” romano-catolic de Iasi, Gherghel – disperat de refuzul IPS TEOFAN de a mai participa la “octava de rugaciune” ecumenista din luna ianuarie

  1. ILIE

    Laudat sa fie Isus!
    Pacat, mare pacat ca oamenii sec.XXI,doar unii dintre ei, cei drept, au o atitudine „demna” de sec.XI.Dupa mai bine de 1000 de ani de separare si ura, este momentul sa ne revenim si sa cautam sa redevenim ceea ce am fost inainte de schisma.Nu inteleg de ce exista astfel de atitudini si retineri de la an la an, doar niciunul nu este mai mare decat celalalt. Nu putem sa ne batem cu pumnul in piept spunand”eu nu ma rog cu acela…, eu sunt mai superior, mai ortodox,etc.” Daca cineva vrea sa fie superior cuiva trebuie sa fie superior in ceea ce priveste iubirea aproapelui si nicidecum altfel.

    1. Iustina M.

      Îmi aduc aminte cum nu demult mulţi îl criticau şi judecau prin diferite comentarii absurde şi interpretari personale (preluate ulterior pe bloguri) pe ÎPS Teofan (la aducerea moaştelor Sf. Maxim Mărturisitorul în ţară). Un gest interpretat aiurea de unii care vor doar să creeze o atitudine de neîncredere a credincioşilor faţă de păstorii lor…urmat bineînţeles de opiniile umilitoare la adresa vlădicăi!
      Este atât de uşor să arunci în cineva cu supoziţii şi interpretări!…
      Îi dăm ca exemplu pe mulţi dintre arhiereii şi părinţii din Elada, Rusia, Serbia, iar când trebuie să observăm atitudinea corectă a ierarhilor noştri faţă de ereziile ce se înmulţesc, e mai greu…Poate că nu avem mulţi adevăraţi apărători ai dreptei credinţe (din păcate!), dar sunt şi trebuie să ne bucurăm de lucrarea lor!

      Dumnezeu să ne lumineze pe toţi!

  2. MARIUS GOGONEA

    Incurajindu-i ratacirile si ereziile in care traieste aproapele nostru in nici un caz nu suntem purtati de Duhul Iubirii ci mai degraba pingarim Adevarul…Sfintei Treimi. Mai inainte de impreuna comuniune(rugaciune, …) jos mindria si propriile inovatii si inapoi la predaniile Bisericii Ortodoxe de dinainte de schisma. Noi Ortodocsii ne rugam Dumnezeului Treimic asa cum ni s-a descoperit El si nu unui dumnezeu adaptat din propria noastra mindrie si lasitate, pacatelor si placerilor acestei lumi. Stim ca din lipsa de smerenie, este rusinos sa intri pe usa in staulul oilor; ti s-ar vadii instrainarea si ratacirea. E mai bine sa sari pe fereastra, daca se poate si pe intuneric, ca mai apoi, lup fiind, sa le arati si cum se maninca finul din iesle.
    Iisus Hristos, Pastorul Sfintei Biserici Ortodoxe sa ne lumineze si sa ne pazeasca! Amin.

Comentariile sunt închise.