RAPORTUL ORBULUI XL

Seara, ceva mai târziu, mi-a telefonat un fost coleg de liceu. Face parte din categoria prietenilor mie foarte dragi, care mai sună din când în când, şi, de obicei, seara târziu, să mă întrebe de sănătate şi, desigur, „ce mai e pe-acolo, pe la voi, prin Bucureşti?” Când i-am văzut numărul, am avut un moment de ezitare – parcă n-aş fi avut chef de întrebarea a doua (cel puţin!), unde mai pui că nici eu nu ştiam „ce mai e pe-acolo, pe la voi, prin Bucureşti”, adică pe-aici. De obicei, astfel de convorbiri au un curs aproape stereotip: „ce mai faci, eu bine, m-am întâlnit cu X, şi face bine, tot în Canada, da, nu sau poate tu crezi, avea o maşină de n-ai văzut… ăştia s-au pus pe noi să ne omoare, sunt nebuni… ce mai e pe-acolo, pe la voi, prin Bucureşti?…ce mai ştii despre etcetc… cum, tu nici n-ai auzit, da, bine că eu stau la Bacău şi te informez pe tine…” Şi, în cele din urmă: „Să trăieşti, să fii sănătos, tu şi familia ta, chiar că nu te-am întrebat, sunt bine nu?… Doamne ajută-i pe români şi pe noi că suntem dintre ei!”.

Am răspuns însă şi nu mică mi-a fost mirarea când l-am auzit: „Ce zici, bătrâne? În sfârşit, avem şi noi guvernu nostru. Ne-a venit şi nouă apă la moară…”. Am amuţit. El a continuat – de data asta, să strige, ca şi cum eu nu l-aş fi auzit, fiindcă ar fi vorbit prea încet: „Alo, hei! E guvernu nostru, m-auzi? Şi era previzibil că la un moment dat va veni în frunte… Ce crezi?”. Mi-am revenit: „Eu cred că ori ai înnebunit, ori eşti la un chef, te-ai afumat şi ai greşit numărul”. „Ha, ha, ha – s-a auzit foarte tare în telefonul meu. Sigur că eşti Mugur, şi sigur că ştiu cine eşti, m-auzi? N-am înnebunit şi nici nu sunt cherchelit. Da, tu nu-ţi mai aduci aminte? În liceu? Eu ce muzică ascultam?”. M-a încurcat: „Nu mai ştiu… iartă-mă, sunt cam obosit… dar nu văd ce legătură e între muzica pe care o ascultai tu în liceu şi la ce spui tu „guvernu nostru?”. „De fapt – şi aici a devenit, dintr-o dată, solemn – e vorba despre guvernu meu, că tu ascultai altă muzică.”. Din locul în care vorbea se auzeau mai multe râsete. M-am predat: „Nu ştiu, nu mai ştiu.”. „Ei, bine, îţi spun tot eu: eu ascultam Judas Priests. Şi, iată-ne; şi iată-i: Guvernul Judas Priests” şi a început să râdă în hohote. Am mimat, la rândul meu, râsul, pentru că nu era nimic de râs. Fiindcă, deşi începând cu primul guvern de după lovitura de stat – anume guvernul Neulander (cu numele de scenă Petre Roman) – şi până astăzi, guvernele au avut, în mod progesiv tot mai mulţi străini de poporul român, pe care s-au străduit să ajungă să-l conducă, este pentru prima dată, când acest lucru reuşeşte. Este atât de grav, încât ar fi normal, la schimbarea preşedintelui să îl aşteptăm sau chiar să ni-l dorim, ca preşedinte al României, pe Simon Peres – să fie preşedinte la două state deodată, fiindcă România mai are foarte puţin şi se iudaizează, la modul propriu. A apărut pericolul de a deveni, noi înşine, străini de năzuinţele noastre, de povestea noastră, de credinţa românilor – străini de Hristos.

Promisesem să fac un raport despre situaţia politică actuală – despre înţelesurile acestei stări -, despre starea naţiunii, în ultima perioadă – de la din nou închipuita schimbare -, în foarte puţine cuvinte.

Dar, de ce să mai scriu? Şi despre ce anume să scriu? Despre lucruri pe care le ştie toată lumea? Despre atât de urmăritele dedesupturi, care nu fac altceva decât să satisfacă o curiozitate, pe cât de avidă, pe atât de sterilă? Nu cred că ar interesa pe cineva, sau că rândurile aşezate pe hârtie ar putea schimba ceva, dacă însăşi trăirea realităţii nu produce nici o schimbare. Lucrurile sunt ştiute – sunt bine ştiute. Iar dacă lumea nu reacţionează, dă semn clar că este de acord cu tot ceea ce se petrece (dacă nu cumva o fi vorba şi despre binecunoscuta „reacţie prin pasivitate”, considerată de mulţi ca fiind cea mai „înţeleaptă mişcare”, „cel puţin încă un timp”). Dar, în acelaşi timp, sau totdeodată, cum sunt ştiute sunt uitate.

În acest moment încă nu s-a încheiat noul val de isterie colectivă, care a cuprins ca o ciumă – pentru a câta oară? – ceea ce se numeşte, la propriu, societatea civilă românească (chiar aşa se cheamă şi denumeşte suma cetăţenilor care îşi aleg ei înşişi să fie activi şi militanţi – nu importă pentru ce – în timpul lor liber, ocazie cu care ei reprezintă întreaga societate românească – fără să aibe nici un fel de legitimare şi fără să-i fi rugat nimeni altcineva, decât cei din „societatea politică”).

Am observat deja, că la bază se află un concept sau un cuvânt de ordine – mai bine spus de dezordine – care este: „schimbarea”; cu alte cuvinte sunt acele mişcări ale balansoarului – sus, jos, sus, jos – care, după fiecare mişcare, duc la amnezie totală. Este spectaculos şi tragic să urmăreşti aceiaşi oameni cum se izbesc, metodic şi periodic, cu capul de acelaşi stâlp; cu atât mai tragic cu cât acei oameni – mare parte dintre ei – îţi sunt fraţi şi nici nu au dreptul să facă acest lucru. Fiindcă metodic şi periodic, „societatea civilă” sau cetăţenii „liberi” – neapărat „liberi” – cer cu toată puterea, cu furie, cu …: să „jos” şi să „sus”; e la fel ca în regalitate: „a murit”, „să trăiască!”.

Oare, nu schimbare a urmărit aceeaşi societate civilă, şi în mod spontan, în decembrie 1989, iar foarte curând după această „schimbare”, oare nu românii îl adulau pe Ion Iliescu, deşi se ştia despre bolşevismul şi ura pe care o nutrea pentru esenţa românismului – care este credinţa în Hristos; şi, indiferent de dovezile care se aduceau şi care arătau, fără semn de întrebare, că Ion Iliescu este un adevărat criminal, un asasin politic, lacom de putere (Ceauşeştii nu au fost doar protectorii lui Ion Iliescu, ci, mai mult: Ion Iliescu a crescut şi a trăit, mare perioadă de timp, în casa Ceauşeştilor; aşadar, ceea ce a făcut Ion Iliescu, în decembrie 89, nu a fost o crimă oarecare, ci un paricid – adică, Ion Iliescu şi-a ucis părinţii nenaturali, dar care l-au hrănit şi l-au crescut) şi practicant clandestin al strategiilor de dizolvare a poporului român – popor despre care Ion Iliescu nici nu ştie nimic şi de care este cu totul străin, el însuşi aparţinând unei alte etnii, sau mai simplu spus: fiind ţigan? Mai departe: aceiaşi oameni care îl adulau pe Ion Iliescu, pentru „schimbarea”, pe care „a adus-o poporului român”, oare, ce făceau ei, în 1996? Păi, sigur că da: urlau că vor schimbarea!

Sau, în anul 2000, nu tot schimbarea aţi răgnit-o, la fel de isteric, pe străzi? Sau, poate, nu tot schimbarea se cere şi acum – mai exact: aceiaşi schimbare, sterila schimbare a unui lucru rău, cu un lucru tot rău, dar pe care, fie te faci că nu-l ştii, fie rosteşti celebra frază cu „din două rele”, şi cu „îl alegi pe cel mai puţin rău”? Este integral greşit! Sigur că nu lipseşte nici , de-acum, chiar intima noastră expresie: „nu era altceva de pus, în locul celor care trebuiau schimbaţi”, cu formula variabilă – care apare imediat după schimbare: „pe cine să mai pui în loc? N-ai pe cine!”.

În nici una din împrejurările de mai sus, (pe care le definim în textul de faţă, chiar dacă repetând, ca: manifestări de isterie colectivă, dirijată şi stăpânită – ce-i drept cu oarecare imprecizie, oarecum ezitant, cu teamă şi cu „pierderi colaterale” – de către grupul care organizează şi conduce aşa-numita globalizare, care la rândul ei nu este altceva decât distrugerea popoarelor, decimarea, uniformizarea şi stăpânirea lor, de către cel mai mare urâtor al lui Hristos); aşadar, în nici una din aceste împrejurări, nimeni nu şi-a pus problema… sau, nu cumva, toate problemele care se pun în fiecare clipă (cu o frecvenţă uluitoare, de care noi nu prea ne dăm seama), pe toate posturile de televiziune, sunt puse special, pentru a nu te mai putea tu însuţi întreba, ceea ce într-adevăr ar fi fost roditor să te întrebi?

Ultima „schimbare”, are totuşi ceva caracteristic. Dar, ce s-a schimbat? Sau, cine s-a schimbat?

Astăzi vorbim despre schimbarea lui Emil Boc sau a unuia dintre membrii mediocri ai unei loji iudeofrancmasonice (deci antihristice), etnic român, membru care a fost crescut la Londra, Budapesta şi în Israel şi pregătit pentru ceea ce a avut de făcut şi a şi făcut, preliminar şi care se află sub oblăduirea evreului ungur de limbă română George Soros, cu Mihai Răzvan Ungureanu, membru de bază al aceleiaşi organizaţii secrete, lojă iudeofrancmasonică, crescut şi educat de acelaşi George Soros, tot la Londra, Budapesta şi Israel, dar, spre deosebire de Emil Boc, etnic evreu din Iaşi, specializat în studii ebraice, talmudice şi de cabală, fost şef al CC al UTC din Iaşi, în timpul comuniştilor, promovat ca element de bază.

Dar, să detaliem, mai jos, doar în câteva rânduri. Deşi vă vor părea multe, sunt chiar foarte puţine, doar atât cât să vă dumirească.

Aşadar, o schiţă de portret, a primului produs integral evreiesc, care conduce primul guvern integral evreiesc, pentru prima oară în istorie, în România:

Mihai Răzvan Ungureanu, în vârstă de 43 de ani şi care se trage dintr-o familie de evrei intelectuali din Iaşi, a fost membru supleant al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist, fireşte, înainte de 1989. A absolvit Facultatea de istorie-filosofie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, în 1992. Apoi s-a înscris pentru masterat la Oxford, la Centrul de studii evreieşti şi de ebraică (Centre for Jewish and Hebrew Studies). După ce a absolvit aceste cursuri în 1993, anul următor s-a înscris la doctorat tot la Facultatea de istorie a Universității din Iaşi.

Mihai Răzvan Ungureanu a fost membru al conducerii Fundaţiei Soros în România. Deasemenea, acesta a fost întotdeauna un apropiat al statului evreu – în timpul unei vizite în Israel, în calitatea de ministru de externe, a fost întâmpinat cu cuvintele „Bine ai venit, prietene!” de omologul său din acea vreme, Silvan Shalom. Acesta a avut numai cuvinte de laudă la adresa „românului”, „un expert în iudaism şi un prieten al Israelului”. Mihai Răzvan Ungureanu a primit de două ori premiul „Felix Posen” în 1997 şi în 1998, acordat de Universitatea Ebraică din Ierusalim, Israel.

O parte din studiile–activităţile de la începutul carierei sale au fost finanţate de un celebru infractor internaţional, evreul Mark Rich, unul dintre sateliţii „magnaţilor” evrei ai lumii şi ai diverselor servicii secrete israeliene, coiniţiator, în România anilor 90, a mai multor lovituri de hoţie financiară, cea mai mare fiind dată – împreună cu Adrian Năstase, Călin Popescu Tăriceanu şi cu mai mulţi dintre cei care ar trebui să fie judecaţi pentru înaltă trădare: ROŞIA MONTANA.

O altă parte de studii i–a fost finanţată de Dinu Patriciu.

Mihai Răzvan Ungureanu este iniţiat în iudeofrancmasonerie şi în alte diferite tehnici ezoterico–oculte, care sunt, în realitate, tehnici sataniste, îndreptate împotriva lui Hristos, şi deci, împotriva neamului şi poporului românilor.

În multe împrejurări şi-a afirmat admiraţia şi filiaţia faţă de unul dintre cele mai sinistre personaje din întreaga noastră istorie: Ana Pauker (după numele ei adevărat, Rabhinson). De altfel, Mihai Răzvan Ungureanu nu este un caz aparte; foarte mulţi, dacă nu toţi tinerii politicieni sunt fie nepoţi, fie fii de personaje care s-au evidenţiat în lupta împotriva lui Hristos şi a neamului românesc şi aparţin fie comunităţii evreieşti, fie minorităţii ţigăneşti, fie celei maghiare. Nu este o tehnică de a arunca vina pe străini – este chiar realitatea, care poate fi verificată, relativ uşor. Pot fi date foarte multe exemple, cu care ne gândim că am putea face un raport al orbului de sine stătător – ceea ce ne şi propunem să facem.

Mai departe câteva ultime şi foarte selective date: prin acordul dintre guvernele României şi Ungariei (din octombrie 2005), conceput de Mihai Răzvan Ungureanu, o parte din averea Fundaţiei Emanuil Gojdu, rămasă în Ungaria, a fost trasferată ilegal statului ungar; în ciuda opoziţiei Bisericii Ortodoxe Române, executoare testamentară, care a cerut respectarea Testamentului lui Emanuil Gojdu. Fără să îşi facă prea multe probleme, Ungaria a vândut Curţile Gojdu din Budapesta unei firme off–shore din Cipru, al cărei proprietar este o companie israeliană, „Autoker Holding Rt”.

La vizita în Rusia, ca ministru de externe, (ca de altfel în foarte multe alte împrejurări, când a avut iniţiative – personale? – de neînţeles, decât prin apartenenţa la lojă şi la servicii secrete străine) Mihai Răzvan Ungureanu a transmis Patriarhului Alexei al II-lea, din partea Patriarhului Teoctist un mesaj – care nu a fost niciodată emis, într-adevăr de către Patriarhul Teoctist. Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române a fost consternată în faţa unei astfel de „iniţiative” – de fapt, executare a unui ordin venit pe calea lojei iudeofrancmasonice şi, probabil transmis prin servicii secrete străine – care era de drept, nimic altceva decât o intruziune abuzivă în relaţiile externe ale Bisericii.

Ca ministru de externe al României, a semnat în 2005, cu ministrul de externe rus Lavrov, un tratat, pentru care în orice alt loc din lume ar fi fost executat la întoarcerea în ţară: „Legea pentru ratificarea Protocolului dintre România şi Rusia, privind inventarierea relaţiilor bilaterale”, prin care, de fapt şi de drept, România renunţă, de bună voie, prin trădarea lui Mihai Răzvan Ungureanu, faţă de poporul român (îndeplinindu-şi astfel datoria faţă de duşmanii românilor – şefii săi de la lojă), la o mare parte din teritoriul Ţării, cel ocupat de Rusia (Basarabia); totodată a renunţat definitiv, în numele României, tot prin înaltă trădare, la Tezaurul României (http://axa.info.ro/anul-iii/axa-35/item/312-cel-mai-mare-jaf-din-istoria-moderna) sechestrat la Moscova de Lenin, în 1918 şi „uitat/pierdut” de sovietici/ruşi.

În mai 2006, Mihai Răzvan Ungureanu a declarat public că cetăţenii din Republica Moldova vorbesc „o variantă a limbii române”, un fel de „light Romanian”. Sunt, după cum spuneam mai sus, doar câteva date – credem suficiente, pentru a clarifica profilul de personaj al lui Mihai Răzvan Ungureanu. De ce spunem că guvernul Ungureanu este primul produs intergal evreiesc, când există şi Petre Roman (Neulander, după numele lui adevărat)? Fiindcă, Petre Roman este instruit în jaf şi participă brut şi direct la crimă, fără a avea capacitatea de a teoretiza – lucrează instinctiv, pe baza înţelegerilor de bandă teroristă internaţională din care face parte. În vreme ce Mihai Răzvan Ungureanu a pornit de la teorie şi a adus cu sine un întreg mecanism sionist, despre care nu este corect să se spună că participă la guvernare; formula corectă este că guvernează integral. Diferenţele sunt relativ mari între fiul blazat al unui criminal de război evreu, şiret şi hoţ şi care şi-a umplut burta şi traista imediat după ce a reuşit să ducă crima la un sfârşit – sub oblăduirea altui membru al bandei, de astă dată un fel de conducător: Silviu Brucan (pe numele lui adevărat Saul Brucner), pe de-o parte, şi pe de altă parte: tânărul plin de avânt sionist, care urmăreşte ascensiunea pe toate planurile – nu interesează pe nimeni că prim ministru înseamnă administrator, iar Mihai Răzvan Ungureanu este instruit în studiul ebraic şi că este, nu doar din acest acest motiv, cea mai puternică şi controlată lovitură pe care a primit-o statul român (atât cât, teoretic, mai există), în întreaga perioadă de după masonizarea instituţiilor, adică de mai bine de un veac.

Fişa lui Emil Boc, credem că este cunoscută într-o mai mare măsură, suficient cât să putem trece mai departe.

Noi credem că, o astfel de „schimbare”, le poate bucura doar pe domnişoarele sau pe doamnele care îşi dau – desigur, gratuit! – cu părerea, în chestiuni politice, ca „societate civilă” ce sunt.

Iar, dacă nu ne potolim şi punem alături datele celor doi colegi de lojă, vom ajunge la un rezultat a cărui prescurtare o puteţi citi mai jos. Aşadar ambii au fost instruiţi de aceiaşi iudeofrancmasoni, în acelaşi scop, pentru a ocupa funcţia de prim ministru şi de a avansa în procesul de tranşare a României, de scoatere a românilor din istorie. Diferenţa stă în faptul că, în timp ce – într-o ipotetică lume ideală – pe Emil Boc ar fi putut să-l intereseze, pentru o secundă, de soarta românilor – din slăbiciune sau slabă pregătire -, pentru simplu fapt că este născut de etnie română; pe Mihai Răzvan Ungureanu, trebuie să înţelegem, că nu putem să-l bănuim de cea mai mică simpatie pentru români – deşi, nu-i aşa?, el este prim ministru statului român.

Mihai Răzvan Ungureanu este un amestec, un metisaj între Nicolae Titulescu şi Armând Călinescu – cu precizarea că nu este ţigan mongol ca Nicolae Titulescu (deşi are aceleaşi boli ca el); şi nu este nici etnic român ca Armând Călinescu, pe care însă îl depăşeşte în agresivitate şi în starea de complex. Aici suntem nevoiţi să spunem, chiar dacă doar în fugă, că suntem conştienţi că pentru unii cetăţeni, (care au studiat istoria doar la şcoală şi după numele bulevardelor şi înălţimea statuilor) zdrobirea clişeului „Nicolae Titulescu – eroul neamului românesc” produce un real şoc cultural. Este urmarea – firească! – a presiunii şi manipulării practicate de sistem asupra fiecăruia dintre noi. Ceea ce ni se pare important de observat, este cariera acestui clişeu de portret creat cu imaginea Nicolae Titulescu. Mai întâi trebuie spus că acest clişeu nu este opera comuniştilor, ci aparţine maşinii oficiale de propagandă din perioada interbelică şi care – simptomatic! – a fost preluat, cu maximă frenezie, de clasa politică de după lovitura de stat din 1989 – cu multe statui, procesiuni, serbări, evenimente (fie de Ion Iliescu – etnic ţigan şi pro-sovietic, adică „frăţior” cu Titulescu, fie de Adrian Năstase – la fel de etnic şi la fel de frăţior, fie de iluminaţii iniţiaţi şi în diplomaţie, printre care se numără, în mod normal şi cu fiiască supunere, şi Mihai Răzvan Ungureanu şamd).

Inventarea acestui monstru – cu profil de Iudă, sau, în acest caz, cu profil de servitor al lui Iuda -, ca erou naţional, reprezintă una dintre izbânzile notabile ale maşinii de propagandă, care este folosită continuu şi constant, de mai bine de un secol, la noi în ţară – indiferent de republică, monarhie, comunism, capitalism sau alte concepte create de chiar această maşinărie, pentru a ne ameţi definitiv.

Această maşinărie se ocupă, după această reţetă Nicolae Titulescu plus Armând Călinescu, de inventarea imaginii de mare român, pentru o altă Iudă – pentru Mihai Răzvan Ungureanu.

Dar, să revenim la „schimbarea” ca boală cronică, de care suferă „societatea civilă”, din România.

După „schimbare”, lumea se linişteşte (ca orice bolnav, după orice criză) şi pune fruntea în pământ – exact ca înainte de falsa schimbare – şi continuă obedient să slujească la străini, să-şi batjocorească părinţii şi bunicii, să-şi arvunească copiii unui sistem de coerciţie, pe care ei înşişi îl construiesc. Dar, spun ei, „măcar s-a făcut schimbarea!”. Se cheltuie şi se risipeşte – tot controlat, deşi toţi „se jură” că nu, de parcă ei ar trebui să facă aceste lucruri conştienţi de ceea ce fac –, periodic, o energie imensă, pentru a creea impresia participării la schimbarea politică a „societăţii civile”; este pe cât de absurd, pe tot atât de distrugător pentru poporul român.

Dar, dacă încerci să atragi atenţia „societăţii civile”, că, decât să se isterizeze din timp în timp şi să ajungă la concluzii halucinante, mai bine ar participa la construirea unui partid politic, care să crească pe baze româneşti şi să nu aibe nimic în comun cu tot ceea ce a fost de mai bine de 70 de ani, în România; dacă le arăţi că e posibil şi chiar necesar să existe un astfel de partid, tocmai pentru ca să se înceapă însănătoşirea României – care este, într-adevăr, schimbarea; dacă îi mai spui încă, şi tot „societăţii civile” că, atâta timp cât se pun bazele vieţii noastre pe lucruri exterioare nouă, nimic nu poate fi normal; şi, dacă… . Ei bine, atunci vei primi răspunsul de neînţeles, dat de aceiaşi oameni care se isterizează din când în când şi la comandă (profund politic) pentru a schimba politica momentului: „noi nu facem politică!” (despre acest lucru am tot vorbit şi în alte împrejurări) şi „nu trebuie politizată societatea civilă”! Păi, nu voi sunteţi cei care urlă în toate împrejurările de mai sus, făcând cea mai decrepită şi vulgară subpolitică cu putinţă? Nu tot voi sunteţi, în toate aceste împrejurări, nerăbdători să schimbaţi un cancer cu altul, de aceiaşi natură profund politică? Ba, sigur că tot voi sunteţi; sau, mai frumos: tot Domniile Voastre de „societate” care este când isteric „politică”, când obedient „civilă” – după nevoia stăpânului.

În final nu ştiu ce să spun. Poate doar că sistemul comunist a reuşit în mare măsură să ne colectivizeze sufletele şi să ne distrugă minţile? A reuşit să facă pe mulţi dintre români să apostazieze, făcându-i să se prefacă că nu ştiu nimic despre un neam românesc, că n-au auzit de Hristos?

Dar, mai sunt români – încă! Şi atâta timp cât este aşa, şi nădejdea e pusă unde trebuie, în Hristos, mai sunt lupte de dus.

Astfel stând lucrurile – „schimbarea” a reuşit din nou: avem un guvern integral sionist, care poate fi numit, aşa cum l-a numit prietenul meu: guvernul Judas Priest! – , de astă dată am hotărât, ca pentru acest raport al orbului pe care îl aveţi în faţa ochilor Domniilor Voastre, (cu numărul patruzeci), să nu scriu nimic.

Sursa: http://axa.info.ro/rss/item/821-guvernul-judas-priest