Invitație la cina macabră – Comentariu la Apocalipsa de Savvas Agouridis

Invitație la cina macabră

Invitatie la cina macabra

Din pricina armamentului ceresc al lui Mesia nu mai este necesară descrierea luptei. Nimicirea oastei adversarului este sugerată, chiar înainte de începerea luptei, de „glasul puternic” al îngerului care „stă” în soare sau lângă soare (este vorba de îngerul din 18, 1) şi care cheamă păsările care consumă cadavre şi care zboară spre înaltul cerului să se adune la cina pe care le-a pregătit-o Dumnezeu din trupurile „împăraţilor, ale căpeteniilor de oşti şi ale celor puternici, ale cailor şi călăreţilor”, în plus, „trupurile” fie ale celor liberi fie ale sclavilor, fie că aparţin unei clase sociale mai mari fie mai mici. Evident, această cină este prezentată în contrast cu cina nunţii pe care o oferă Mielul celor drepţi (19, 9). Toate categoriile de oameni din dezastrul înfăţişat în cap. 6, 15 (în afară de cei mai mici şi mai mari) sunt reprezentate şi aici. Felul acesta de moarte, prin a fi mâncaţi de păsări, este cel mai înjositor din cele câte există. Şi această imagine este luată de la proorocul Iezechil 39, 4, 17-20, unde avem războiul împotriva lui Gog. Profetul Ioan insistă asupra următorului fapt: Toate profeţiile îşi găsesc împlinirea la sfârşitul timpurilor. Altfel, de ce ar fi fost scrise? Ioan le adună pe toate! „Cădea-vei (…) tu şi toate oştirile tale şi popoarele cele ce sunt cu tine; şi te voi da spre mâncare la tot felul de păsări de pradă şi fiarelor câmpului… spune la tot felul de păsări şi tuturor fiarelor câmpului; adunaţi-vă şi mergeţi … la jertfa Mea, pe care o voi înjunghia Eu pentru voi, la jertfa cea mare din munţii Israelului, şi veţi mânca acolo carne şi veţi bea sânge… şi veţi mânca grăsimi până vă veţi sătura… şi vă veţi sătura la masa mea de cai şi de călăreţi, de războinici şi de tot felul de ostaşi”.

Este vorba despre lupta de la Armaghedon, pentru care Ioan îl pregăteşte pe cititor prin relatarea adunării împăraţilor în jurul fiarei şi al profetului mincinos în cap. 16, 13-14. Unii exegeţi, în ciuda cunoaşterii foarte avansate a literaturii şi istoriei despre epoca lui Hristos, chiar în spaţiul eshatologiei şi apocalipsei iudaice, nu numai în Evul Mediu ci şi astăzi, susţin că războiul eshatologic este lupta întrupării sau a răstignirii lui Hristos împotriva demonilor, sau că este vorba despre lupta duhovnicească a credincioşilor împotriva demonilor, sau încearcă să găsească în istoria Bisericii realizări duhovniceşti deosebite care l-au pus pe fugă pe antihrist. În felul acesta s-a încercat să se interpreteze sabia ascuţită care iese din gura lui Mesia, condamnarea fiarelor şi a oştirilor lor cel puţin ca un semn al limitării răului în lume, limitare care a fost reuşită prin activitatea Bisericii. Astfel de metafore şi alegorii sunt însă complet străine pentru Ioan. Amintim ceea ce am spus în alt context: ca un autentic semit, Ioan este predispus spre exagerări. Şi atunci când este vorba de distrugerea lumii vechi şi a puterii lumeşti are totdeauna în vedere strălucirea de neînchipuit a lumii noi, a pământului celui nou şi a sălăşluirii lui Dumnezeu între oameni. Astfel, fără ezitare, el foloseşte imagini din Vechiul Testament care conduc la o asemenea concluzie.
Ne referim aici la exegeţii medievali ai Apocalipsei nu pentru că ei întâmpină greutăţi de netrecut atunci când ajung la explicarea ultimelor capitole ale cărţii. Ei recurg continuu la metaforă şi la alegorie, deşi acestea nu au fost nici o clipă în intenţia lui Ioan. Vom cita numai câteva exemple:

a. Ce înţelegem prin a mânca „trupurile împăraţilor”? „Mâncare numeşte răsplata în funcţie de valoarea celor adeverite … Iar trupurile împăraţilor şi conducătorilor de oşti … acestea numesc cele ce deţine pătimaş … considerând că numai acestea constituie ipostasul firii umane…”

b. „Fiara” nu este o figură satanică eshatologică, ci diavolul în general, iar înfrângerea eshatologică şi prinderea lui sunt raportate nu la sfârşitul lumii vechi şi inaugurarea celei noi, ci la pătimirea şi jertfa pe cruce a Mântuitorului Hristos: aici se vorbeşte despre nimicirea diavolului cea săvârşită prin pătimirea Stăpânului, în care Hristos Dumnezeul nostru s-a arătat mai puternic decât cel care ne legase pe noi şi ne-a eliberat…”

c. Cei o mie de ani ai împărăţiei martirilor nu sunt înţeleşi ca o nouă interpretare de către Ioan a vechii tradiţii despre cei o mie de ani, ci interpretaţi metaforic şi arbitrar: „O mie de ani, fie de la Parusia lui Hristos până la venirea lui antihrist, fie de zece ori o sută, fie altfel, nu ne este dat nouă să cunoaştem cu exactitate, căci nimeni dintre muritori nu poate să cunoască timpurile sau vremurile pe care le-a pus Tatăl cu puterea Sa proprie. O mie, nu cei alcătuiţi din numărul o sută de zece ori, ci pentru că numărul zece este primul număr desăvârşit alcătuit dintr-o monadă, apoi iarăşi de zece ori alcătuieşte o sută; acesta, înmulţit de zece ori, face o mie, din desăvârşit în mai desăvârşit urcând.”

d. Ce este pecetea lui Hristos sau a fiarei? Răspunsul nu are din nou nici o legătură cu istoria. „Pecetea, semn zice. Precum şi peste Hristos se spune «s-a însemnat lumina feţei Tale peste noi, Doamne», precum acolo lumina peste faţă este semn al celor iubitori de Dumnezeu, la fel în ceea ce-i priveşte pe necredincioşi, au fost însemnaţi pe frunţile lor cu semnul neruşinării…”

Cele spuse despre Armaghedon mai sus ne dau prilejul să spunem că în tradiţia monastică a Răsăritului şi a Apusului capitolul despre lupta eshatologică finală nu a fost interpretat istoric şi comunitar; această luptă a fost considerată ceva ce are legătură cu lupta monahului împotriva patimilor, un fel de Război Nevăzut, foarte cunoscut în literatura monahală.

„Cuvântul” semiţilor antici – foarte cunoscut din Vechiul Testament – devine în gura lui Mesia „sabie” care îi nimiceşte fulgerător pe duşmani (vezi înţelepciunea lui Solomon 17, 24: „Cuvântul gurii sale nimiceşte popoarele cele fără de lege”; vezi şi II Tes. 2, 8). În aceste condiţii, este uşor de înţeles cum armatele medievale erau socotite ca solidare din punct de vedere moral cu lucrarea lui Mesia.

În timpul acestei lupte au fost prinşi cei doi protagonişti, fiara şi profetul mincinos, ultimul fiind organul de propagandă al celui dintâi, cărora tradiţia eshatologică şi Ioan le rezervă nu soarta împăraţilor, a conducătorilor de oşti şi a celorlalţi, ci o pedeapsă specială. Aceştia „sunt aruncaţi de vii în iezerul de foc unde arde pucioasă”. Despre aceasta vezi I Enoh 54, 1; II Enoh 10, precum şi informaţiile privind „gheena” în Noul Testament. Valea aflată în partea de sud-vest a Ierusalimului (Gehinnon), unde în timpul regelui Manase erau jertfiţi oameni (IV Regi 16, 3; 23,10; Ieremia 7, 31) iar în epoca Noului Testament erau arse resturile menajere ale oraşului, fapt pentru care focul nu se stingea niciodată. De aceea locul acela simboliza focul iadului, care în imaginea noastră este prezentat ca un iezer de foc. Acestora li se vor adăuga mai târziu, la Judecata din urmă, cei care, dintre morţi şi vii, vor fi condamnaţi (20, 14-15) împreună cu Moartea şi cu Iadul, care apar personificate. Toţi oamenii care sunt condamnaţi în Apocalipsă (timizii, desfrânaţii, idolatrii etc.) vor fi aruncaţi în iezerul de foc. La durerea provocată de foc se adaugă mirosul urât provocat de pucioasă. În timp ce cei doi conducători implicaţi în războiul eshatologic vor avea această soartă, ceilalţi vor fi ucişi de sabia ascuţită care iese din gura lui Mesia şi se vor sătura toate păsările din trupurile lor, după făgăduinţa îngerului.

Avem aici o imagine despre Judecată paralelă cu cea despre Judecata din urmă, la cea de a doua venire a lui Hristos. Şi aici Ioan corelează imagini diferite pe care le găseşte în tradiţie, armonizându-le şi aşezându-le într-o anume rânduială. Toate aceste tradiţii conduc la aceeaşi concluzie: adevărul şi dreptatea vor triumfa la sfârşit, din moment ce lumea este făcută pentru un viitor mai bun. Tot ceea ce se împotriveşte acestui ţel final al lumii va fi distrus. Astfel, în contextul de faţă, Ioan corelează tradiţia despre o împărăţie de o mie de ani a lui Mesia (aici numai împreună cu martirii) cu tradiţia mai generală despre împărăţia lui Dumnezeu care se va instaura la eshaton (împărăţia Iui Dumnezeu cu Hristos şi cu toţi drepţii). În legătură cu tradiţia despre împărăţia lui Dumnezeu, este nevoie de comentarii mai amănunţite atât din Vechiul cât şi din Noul Testament.

Împărăţia era aşteptată să vină în Palestina, fără a aduce cu sine schimbări radicale în natura creată a lumii (Isaia 11, 10-16; 65, 20-25) Mai târziu însă, sub influenţa învăţăturii despre înviere şi a unor concepţii dualiste, precum şi sub presiunea unei experienţe istorice amare, s-au impus concepţii mai puţin materialiste şi naţionaliste, dar niciodată concepţii întru totul transcendentale şi spiritualiste. S-a făcut simţită nevoia intervenţiei puterii care transcende limitele greşelii umane, ale ignoranţei, ale păcatului sau ale stricăciunii. Despre împărăţia lui Mesia există o gamă foarte largă de interpretări. Aici este suficient să ne referim la o tradiţie, foarte caracteristică de altfel, despre o împărăţie mesianică temporară (II Regi 73,1, 2, 7; 74,1), o împărăţie temporară pe pământ, care este urmată de Judecata finală (I Enoh 91-104), uneori după distrugerea Romei (IV Ezdra 12, 34), cu o durată de 400 de ani (op. cit. 7, 28). Epistola lui Barnaba aşteaptă, după o grupare de şase mii de ani, o perioadă de linişte mondială de o mie de ani; în versiunea slavă a cărţii lui Enoh, după săptămâna celor o mie de ani, urmează o a opta. Este evident interesul lui Ioan de a corela în cap. 20,4 aceste două tradiţii diferite.

Savvas Agouridis

Comentariu la Apocalipsa, Editura Bizantina

http://www.crestinortodox.ro/