1. Apocalipsa Evanghelistului Ioan

Pentru început, se cuvine menţionate câteva date despre cartea Apocalipsei lui Ioan. A fost scrisă de Evanghelistul Ioan pe când se afla exilat în insula Patmos şi cuprinde descoperirea-revelaţia pe care a primit-o şi a descris-o în chip minunat, cândva pe la sfârşitul secolului I d.Hr. Este vorba de o scriere grea, prin excelenţă profetică, pe care Biserica nu a inclus-o în citirile de la adunările ei liturgice, tocmai pentru că este greu de tâlcuit. Acesta este motivul pentru care doar unii Părinţi s-au ocupat de erminia ei, cum ar fi Sfântul Andrei al Cezareii, Aretha al Cezareii şi Antim al Ierusalimului.

Desigur, în ultima vreme mulţi au tâlcuit Apocalipsa dintr-o perspectivă contemporană, însă au eşuat în demersul lor, pentru că au cercetat doar evenimentele care au legătură cu antihrist, iar nu atât pe acelea care Îl privesc pe Hristos ca Arhiereu Care săvârşeşte Dumnezeiasca Liturghie nezidită. Se cuvine să întărim că Apocalipsa nu poate fi analizată unilateral, din punct de vedere istoric sau social etc., cu atât mai puţin nu poate fi analizată moralist. Mielul Apocalipsei, care este Mielul lui Dumnezeu Ce S-a jertfit pentru neamul omenesc şi, deopotrivă, este şi Marele Arhiereu, Cel care biruieşte fiara apocaliptică.

Cuprinsul cărţii, după cum spun mulţi ermineuţi, se referă la lupta Bisericii cu diavolul, cu antihrist şi cu puterile celui viclean. La sfârşit, desigur, se arată biruinţa Bisericii asupra puterilor întunericului şi domnia lui Hristos. Astfel, în această scriere, istoria şi eshatologia se împletesc.

În Apocalipsa lui Ioan, prefer să văd experienţa dumnezeieştii Liturghii nezidite în templul nezidit pe care a trăit-o Evanghelistul Ioan şi consider că acesta este mesajul fundamental al acestei scrieri.

Citind-o, înţelegem că nucleul cărţii este săvârşirea dumnezeieştii Liturghii în cer, la care participă Patriarhii, Apostolii, Mucenicii – toţi acei oameni care au trăit cu Mielul şi au participat la slava Lui şi la biruinţa Lui asupra diavolului, a morţii şi a păcatului – şi Îngerii. Simultan, în afara acestei Liturghii se desfăşoară o paraliturghie, în care au loc războaie, catastrofe, morţi etc. Şi asta arată că în afara Bisericii şi a dumnezeieştii Euharistii există moartea, atât duhovnicească, cât şi trupească.

Voi încerca să vă introduc puţin în această mare taină a dumnezeieştii Liturghii, care este inima vieţii bisericeşti.

2. Dumnezeiasca Liturghie nezidită

Fiecare dumnezeiască Liturghie care are loc aici, pe pământ, în Biserică, este comuniune cu Hristos, împărtăşire de slava Lui, desigur, în funcţie de împlinirea condiţiilor premergătoare de participare la liturghie şi de propria noastră stare duhovnicească. Biserica este Trupul lui Hristos şi, pentru că unul este Trupul, una este şi Biserica, se înţelege Biserica Ortodoxă, cea care păstrează adevărul, Tradiţia, învăţătura lui Hristos şi a Sfinţilor. Biserica are două ipostaze: una văzută şi una nevăzută şi este cu totul impropriu să afirmăm precum occidentalii că există o Biserică triumfătoare şi o Biserică luptătoare. Această terminologie nu este întâlnită în Tradiţia noastră biblico-patristică, pentru că creştinii trăind încă pe pământ sunt părtaşi biruinţei lui Hristos şi, ajungând la luminare şi la îndumnezeire, aparţin şi ei Bisericii triumfătoare.

Cea mai de preferat formulare este că Biserica are două aspecte, unul văzut şi unul nevăzut, iar între acestea două există o foarte strânsă legătură. Când oameni care sunt încă în trup biologic se învrednicesc să vadă îngeri şi sfinţi, când ajung la vederea Luminii necreate, înseamnă că în viaţa lor se împleteşte aspectul nevăzut cu cel nevăzut al Bisericii. Acest lucru ni se arată în vedenia Evanghelistului Ioan. Încă trăia biologic şi s-a învrednicit să se desfăteze de această dumnezeiască Liturghie cerească.

De asemenea, putem vorbi de Liturghie creată şi necreată şi de Biserică creată şi necreată. Asta înseamnă că, atât timp cât încă trăim şi avem trup stricăcios şi muritor, suntem nevoiţi să folosim cuvinte, înţelesuri şi reprezentări create, ca să exprimăm această experienţă care este posibilă omului. Sfântul, atunci când se învredniceşte să vadă slava lui Dumnezeu, vede energia-lucrarea Lui necreată şi îndumnezeitoare, şi când, în continuare, încearcă să transmită această experienţă, foloseşte cuvinte, înţelesuri şi reprezentări create. Acest lucru îl vedem la toţi Prorocii. Cuvântul lui Dumnezeu, neîntrupat şi apoi întrupat, nu este văzut în imagini create, dar văzătorii-de-Dumnezeufolosesc reprezentări şi înţelesuri create pentru a transmite oamenilor această experienţă necreată pe care au trăit-o. Astfel, tronurile, jertfelnicele, ramurile de finic etc. pe care le-a văzut Evanghelistul Ioan sunt imagini pe care el le-a folosit pentru a arăta realitatea necreată căreia i-a fost părtaş în cer, în Lumina lui Dumnezeu.

a. Condiţiile premergătoare participării la dumnezeiasca Liturghie

În această Liturghie necreată care se săvârşeşte în cer, Evanghelistul Ioan a fost iniţiat într-o zi de duminică. Scrie: ”Am fost în Duh în zi de duminică şi am auzit, în urma mea, glas mare de trâmbiţă” (Apocalipsă 1:10).

Este vorba de o experienţă care are loc prin energia-lucrarea Sfântului Duh. Acest lucru reiese din precizarea ”în Duh”. Se înţelege că duminica este ziua închinată lui Hristos, este ziua în care a avut lor Învierea lui Hristos şi prin trăirea tainei Învierii lui Hristos poate fi iniţiat omul în tainele dumnezeieştii Liturghii necreate cereşti.

Iar spre a fi iniţiat în această dumnezeiască Liturghie necreată, Evanghelistul Ioan trebuia să se întărească duhovniceşte prin vederea lui Hristos, aşa cum s-a întâmplat şi cu Moise, care urma să urce pe Muntele Sinai, în nor şi să intre în comuniune cu Dumnezeu. Astfel, Evanghelistul Ioan, aşa cum citim în primul capitol al Apocalipsei, în zi de duminică L-a văzut pe Hristos înviat în Lumină, în slava Lui necreată, în mijlocul celor şapte sfeşnice (Apocalipsa 1:12-13), care sunt cele şapte biserici ale Apocalipsei, adică a Efesului, a Smirnei, a Pergamului, a Tiatirei, a Sardelor, a Filadelfiei şi a Laodiceei.

Înfăţişarea lui Hristos este măreaţă. Hristos se aseamănă cu Fiul Omului, pentru că este Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit. Este îmbrăcat în veşmânt lung şi încins cu brâu de aur. Firele capului sunt alburii precum aurul şi zăpada, iar ochii Îi sunt ca flacăra focului. Picioarele I se asemănau cu arama curăţită în cuptor şi glasul Lui, cu vuietul de ape multe. În mâna dreaptă ţinea şapte stele şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri. Faţa Lui strălucea ca soarele aşa cum străluceşte soarele cu toată strălucirea Lui.

Evanghelistul Ioan văzând această vedenie preastrălucită a căzut la picioarele Lui ca mort. Hristos Şi-a pus peste el mâna dreaptă şi a spus: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă şi Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului” (Apocalipsa 1:12-18).

Observăm în această imagine că Hristos este îmbrăcat ca Arhiereu, dar are o slavă mai mare decât a tuturor arhiereilor Vechiului Testament. Părul alb, precum zăpada, reprezintă taina lui Hristos cea ascunsă de veacuri şi care s-a arătat Sfinţilor. El este viu, Cel dintâi după firea dumnezeiască, Cel din urmă în ce priveşte venirea Lui mântuitoare, care s-a împlinit prin întrupare. A murit pe Cruce, dar a înviat şi trăieşte în veci. Hristos se înfăţişează ca Arhiereu, pentru că va arăta Evanghelistului Ioan această liturghie necreată care se săvârşeşte în cer.

Întreaga descoperire a lui Hristos către Evanghelistul Ioan, care se face în ziua duminicii, nu este altceva decât arătarea lui Hristos în Lumina dumnezeirii Sale. Imaginea aceasta ne aminteşte de icoana Schimbării la Faţă a lui Hristos pe Muntele Tabor, unde s-a aflat şi Evanghelistul Ioan însuşi. Şi acolo era Lumina, faţa lui Hristos care strălucea precum soarele şi hainele Lui erau albe precum lumina. Şi acolo ucenicii au căzut la pământ şi acolo au auzit glasul lui Dumnezeu.

Important este că această arătare a lui Hristos către Evanghelistul Ioan se face înainte de Liturghia necreată, în care va fi iniţiat nu mult după aceasta, şi este cumva o pregătire pentru cele la care va participa. Şi asta arată că, pentru a participa cineva cu adevărat la dumnezeiasca Liturghie trebuie să fie îndumnezeit, să fi văzut înainte pe Hristos în slava Lui sau, cel puţin, să se afle pe drumul curăţirii, al luminării şi al îndumnezeirii.

b. Vederea dumnezeieştii Liturghii necreate

Evanghelistul Ioan, după vederea lui Hristos şi comuniunea cu El, a intrat în templul necreat, pentru a participa la dumnezeiasca Liturghie necreată.

Vă voi analiza această experienţă a Evanghelistului Ioan. Să aveţi în minte biserica-templul, aşa cum o cunoaştem azi, în care, când intrăm, îndată privim către răsărit, unde se află sfânta Masă, sfântul tron, pe care stă episcopul împreună cu preoţii, dinspre răsărit se citesc lecturile şi se săvârşeşte dumnezeiasca Liturghie şi tot de acolo primim şi dumnezeiasca Împărtăşanie. Pe sfânta Masă se află Σfânta Evanghelie.

Biserica, pe temeiul acestei vedenii şi a experienţei Evanghelistului Ioan, va construi sfintele biserici şi va alcătui tipicul dumnezeieştii Liturghii, care începe cu Vohodul Mic, citirea Apostolului şi a textelor evanghelice şi se continuă cu Cina, împărtăşirea de Trupul şi Sângele lui Hristos.

Desigur, şi înainte de a se scrie cartea Apocalipsei, exista cultul şi tipicul, dar într-o formă incipientă. În cele din urmă, lăcaşul de cult şi tipicul, aşa cum le cunoaştem astăzi, au fost influenţate de vedenia Evanghelistului Ioan. Aşadar, vă rog ca în continuare, pe parcursul descrierii Evanghelistului Ioan pe care o voi prezenta, să aveţi în minte biserica ortodoxă şi tipicul dumnezeieştii Liturghii, care se săvârşeşte în ea.

Evanghelistul Ioan, după vederea lui Hristos pe care am înfăţişat-o mai înainte, a văzut în vedenie o uşă noetică şi a primit îndemnul să se suie şi să intre prin ea, ca să vadă toate câte se petrec dincolo. Avem, deci, de-a face cu o urcare în Biserică, cu intrarea care ne permite să participăm la dumnezeiasca Liturghie. Uşa este lămurirea tainelor Duhului şi este închisă celor care nu L-au văzut mai înainte pe Hristos şi nu sunt vrednici de această suire. Ca să intre cineva pe uşa aceasta trebuie să fie „în Duh”, adică să se împărtăşească de Sfântul Duh.

Intrând Evanghelistul pe această uşă, a văzut îndată o prea măreaţă privelişte. A văzutsfântul tron, adică un tron pe care stătea cineva care strălucea ca nestematele, iar tronul era înconjurat de un curcubeu ceresc care strălucea ca smaraldul. În jurul tronului erau alte 24 de tronuri, pe care stăteau 24 de bătrâni îmbrăcaţi în haine albe şi care aveau pe capetele lor cununi de aur. Este vorba de cei 12 Patriarhi ai Vechiului Legământ şi de cei 12 Apostoli ai Noului Legământ, fapt care arată unitatea drepţilor din Vechiul şi Noul Testament şi împărtăşirea, şi a unora, şi a altora de Harul îndumnezeitor al lui Dumnezeu. Din tron ieşeau fulgere, glasuri şi tunete şi înaintea lui ardeau şapte făclii de foc, care sunt harismele Sfântului Duh. Cei 24 de bătrâni stăteau pe tronurile lor, lucru care arată odihna Sfinţilor în Dumnezeu, participarea lor la slava Lui. În faţa tronului se întindea o mare precum sticla care se asemăna cristalului şi în centru, în jurul tronului, existau patru fiinţe vii, pline de ochi în faţă şi în spate, care sunt cei patru Evanghelişti şi care spuneau neîncetat: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, Cel ce era şi Cel ce este şi Cel ce vine”. Şi bătrânii au căzut înaintea tronului şi s-au închinat Celui ce şedea pe tron, şi aruncau cununile lor înaintea tronului şi spuneau: „Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşte slava şi cinstea şi puterea, căci Tu ai zidit toate lucrurile şi prin voinţa Ta ele erau şi s-au făcut” (Apocalipsă 4:1-11). Cel ce şedea pe tron avea în mâna dreaptă o carte scrisă înăuntru şi pe dos şi pecetluită cu şapte peceţi (Apocalipsă 5:1-5). Sursa şi continuarea: pemptousia.ro