Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului: Cuvinte duhovnicești ale starețului Sofronie

Cuvinte duhovnicești ale starețului Sofronie

– Mulţi Părinţi spun că fiecare creştin trebuie să se cerceteze pe sine, să-şi facă o analiză zilnică, să vadă cele bune şi cele rele. Pe mine însă nu m-a ajutat aceasta, ci cu totul altceva. Spuneam: „Ce voieşte Dumnezeu să fac astăzi?” Puneam înainte-mi poruncile lui Hristos şi înaintam către împlinirea lor, după cuvântul Apostolului Pavel: „Cele dinapoi uitându-le, şi la cele dinainte întinzându-mă, la semn alerg, la răsplătirea chemării cei de Sus a lui Dumnezeu întru Hristos lisus” (Filipeni 3:14) – aşa încât, în afară de căderile grosiere, pentru care trebuie o deplină şi întregitoare pocăinţă şi spovedanie, omul nu trebuie să se analizeze pe sine, nici să-şi cerceteze gândurile pentru a vedea de unde purced, nici dacă – şi cât Har are.

Omul nu trebuie să se iscodească pe sine însuşi, ci să aibă o pocăinţă adâncă. Desigur, pentru clericul care lucrează în lume, pocăinţa adâncă nu este pe deplin posibilă, şi poate nici de folos, căci atunci nu ar mai putea să se îngrijească de ceilalţi şi nici nu i-ar folosi pe prea mulţi.

Pocăinţa adâncă vine din smerenie şi din lucrarea Dumnezeiescului Har. Când smerenia se pierde, atunci toate se pierd. întreaga viaţă duhovnicească este arătată în Fericirile lui Hristos, care încep cu smerenia. Chiar şi cunoştinţele theologice pot naşte o satisfacţie egoistă ce le distruge pe toate.

Cum ajungem la smerenie şi pocăinţă? Avem înaintea noastră poruncile lui Hristos şi încercăm să le împlinim; ne dăm seama însă că nu putem să ne ridicăm la înălţimea poruncilor Sale, şi atunci înţelegem că suntem păcătoşi, că avem patimi, şi începem să ne pocăim, şi vine şi plânsul. Cerem cu durere mila lui Dumnezeu.

Astfel, viaţa creştinului este foarte simplă.

 Atunci când Dumnezeu dăruieşte anumite stări de Har, omul nu trebuie să le analizeze, şi cu atât mai mult nu trebuie să le descrie, după cum nici cunoaşterea propriei păcătoşenii nu trebuie împărtăşită altora. Mulţi ani după cercetarea Dumnezeiescului Har, când omul nu se mai preocupă de acestea şi nu-şi mai iscodeşte propriul sine, atunci rămân toate ca o cunoaştere din experienţa personală, care este pregustarea theologiei.

– Omul nu cade în înşelare câtă vreme se socoteşte a fi în înşelare. Fiecare păcat, adică, este o înşelare, de vreme ce ispita înşală mintea şi o îndepărtează de Dumnezeu. Astfel, când păcătuim, simţim că am fost înşelaţi, şi aşa cerem neîncetat mila lui Dumnezeu – iar aceasta ne izbăveşte de înşelare.

-Fiecare va trebui să-şi afle măsura în toate. Să lucreze de fiecare dată după puterea trupului şi după starea duhovnicească în care se află.

– Nimeni să nu fie atent la sine însuşi în mersul şi lucrarea Rugăciunii. De multe ori, lucrarea Rugăciunii se opreşte din diferite pricini, îndeosebi din pricina unor lucrări necuviincioase. Atunci e nevoie de rugăciune cu străpungerea inimii şi pocăinţă.

In general va trebui să trăim cu simţământul păcătoşeniei. Aceasta dă naştere unei pocăinţe adânci – şi astfel se pune în lucrare şi Rugăciunea. Nimeni nu trebuie să se iscodească pe sine; să nu-şi urmărească stările Rugăciunii pe care le are înlăuntrul său. – Când ne rugăm intens, şi trupul se preschimbă. Monahul, fiind om firesc, alcătuit din trup şi suflet, atunci când se roagă cu pocăinţă şi cu plâns, trăieşte transfigurarea trupului său. Atunci vin multe bunătăţi, precum discernământul, pacea şi celelalte. Astfel explicăm preschimbarea trupului – prin vederea lui Dumnezeu.

– Dumnezeu i-a dat Stareţului Siluan cuvântul „Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui” în vremea în care Einstein a dat lumii teoria ce a condus la crearea bombei atomice. Asta înseamnă că acest mângâietor „nu deznădăjdui” este un cuvânt cu răsunet în epoca noastră, căci toţi oamenii sunt deznădăjduiţi.

– Nu există prilej mai bun să ne smerim ca atunci când ceilalţi ne dispreţuiesc. în situaţia aceasta să nu mai căutăm motivul pentru care suntem defăimaţi. Dispreţul celorlalţi ne ajută la smerenie.

– Când în noi se naşte o oarecare trufie dintr-un gând, să zicem: „Moartea a căzut asupra mea! Au venit ucigaşii mei!” Astfel se naşte pocăinţa.

– Când cineva se roagă, nu trebuie să fie atent la nimic, nici la căldura care i se naşte în inimă. Să se găsească numai în adâncă pocăinţă, să simtă că este departe de Dumnezeu. Să fie asemenea unui tren care aleargă neîncetat către destinaţia lui cu mare viteză.

– Unii theologi dau importanţă cunoştinţelor istorice, dar având interes pentru aceste cunoştinţe, nu mai găsesc timp şi pentru rugăciune. Cunoaşterea lui Dumnezeu, însă, prin rugăciune vine. Prin cunoştinţele raţionale înţelegem ce-au scris Părinţii despre Dumnezeu, dar prin rugăciune înţelegem ce spune însuşi Dumnezeu, auzim însuşi glasul Lui.

– Fiecare trebuie să-şi adapteze Rugăciunea în funcţie de lucrarea pe care o face. Este posibil ca omul să piardă Rugăciunea în pustie, şi să o afle în mijlocul oraşului.

– Nu-i o problemă atât de simplă să se aşeze cineva în Sfântul Munte. Poate sfârşi chiar în slavă deşartă dacă persoana respectivă avusese un rang înalt în societate, iar ceilalţi monahi îl cinstesc. Pocăinţa este o problemă personală şi o lucrare a Harului. Omul trebuie să se pocăiască singur în Harul lui Dumnezeu, trăind smerenia cea fericită. Atunci când ceilalţi îl smeresc, să zică: „Bine-mi fac. Slavă Ţie, Doamne!”, iar când alţii îl slăvesc, să zică: „Slavă Ţie, Doamne, că oamenii au dobândit folos [de pe urma mea]!” Şi astfel, în ambele situaţii omul sporeşte.

– Când inima nu răspunde rugăciunii cu mişcarea şi căldura ei, atunci este nevoie de o atenţie aparte. Nu trebuie în acest caz să se forţeze inima; rugăciunea să fie spusă cu gura, căci altfel inima poate să slăbească de la presiunea creată, şi pot apărea anomalii în trup.

Faptul că inima nu răspunde Rugăciunii se datorează feluritelor păcate, unele săvârşite fie şi numai cu gândul. într-o astfel de situaţie, chiar dacă nu ne amintim nimic în care să fi greşit, nu trebuie să căutăm a afla pricina răcelii, ci să ne smerim, zicând: „Vindecă sufletul meu, că am greşit Ţie!”

Deşi pare că inima nu răspunde la rugăciune, va răspunde mai târziu. Noi suntem datori să păzim duhul străpungerii, care purcede din smerenie.

– Când am cunoscut Adevărul, pe Hristos ca Dumnezeu adevărat, m-am întristat mult pentru vremea pe care am pierdut-o cu buddhismul. Mult m-am înşelat!

– Acum înţeleg mai mult decât oricând că, în afara lui Hristos, toate lucrurile sunt o înşelare, o nerozie.

– Există o mare diferenţă între Răsărit şi Apus; un occidental care se botează ortodox va avea nevoie de mulţi ani în Biserica Ortodoxă, călăuzit de un duhovnic încercat, pentru a dobândi un cuget şi un ethos curat ortodoxe. Până atunci nici nu poate şi nici nu trebuie să facă pe învăţătorul faţă de oamenii care s-au născut şi au trăit ca ortodocşi.

Acesta este motivul pentru care nu se poate face aşa-numita „unire a Bisericilor”. Prin discuţii se poate ajunge la o oarecare cunoaştere reciprocă, ce poate ajuta politic, fără ca asta să afecteze Ortodoxia – însă „unirea Bisericilor” este dificilă, chiar imposibilă. Toţi cei care vorbesc de „unirea Bisericilor” nu cunosc nici mentalitatea eterodocşilor, nici înălţimea Ortodoxiei.

Unii dintre eterodocşi îi urăsc pe ortodocşi. Ca dovadă, dacă vreun occidental se face buddhist sau marxist, casnicii nu-l izgonesc din familie, însă dacă devine ortodox, atunci se leapădă de el. Dacă n-ar fi fost mentalitatea asta, mulţi occidentali s-ar fi făcut ortodocşi.

– Când cineva ţine o predică, să spună din cele ce-i grăieşte inima, nu mintea. Cuvântul simplu, ce iese din inimă, are energie-lucrare şi îi mântuieşte pe ceilalţi.

– Predicile trebuie să fie înştiinţări ale inimii – numai atunci cuvântul simplu lucrează în inima celor ce ascultă. Când simţim goliciune în inimă, iar inima nu dă nici un cuvânt, atunci înseamnă că am pierdut Harul.

-Filosofii toate le cercetează cu creierul şi cu gândirea lor, de aceea fiecare are propria lui concepţie, diferită de a celorlalţi. La fel fac şi acei theo- logi care lucrează doar raţional. Monahii însă trăiesc în pocăinţă, şi de aceea sunt în comuniune unii cu alţii în privinţa problemelor fundamentale. Astfel pot să înţeleagă multe din stările duhovniceşti ale oamenilor.

Pentru a propovădui viaţa duhovnicească este nevoie atât de experienţă, cât şi de cunoaştere intelectuală. Părinţii Bisericii le-au avut pe amândouă: şi experienţă, şi cunoaştere.

Biserica a trăit de la început Harul adus de Hristos în lume. A fost nevoie de trei veacuri pentru a dobândi şi terminologia necesară [prin care să fie exprimată această trăire a Harului]. Biserica şi-a schiţat mai târziu conceptele, in funcţie de problemele ce apăreau, insă viaţa veşnică a fost trăită în Biserică încă din prima zi, din ziua Cincizecimii.

– Stareţul Siluan este un mare sfânt. Cuvântul lui era blând. Vorbea încet, paşnic, fără a gesticula.

– Când stăteam de vorbă cu Stareţul Siluan, îl lăsam pe el să vorbească; doar când nu înţelegeam ceva îl întrebam, dar asta rareori se întâmpla. L-am înţeles pe deplin mai târziu, mai ales după adormirea sa, când am plecat la pustie. Aşa li se întâmplă îndeobşte celor ce au părtăşie cu Sfinţii.

– Când eram la Mănăstirea Sfântului Panteleimon din Sfântul Munte şi Stareţul Siluan era încă în viaţă, sărutam în duh chiar şi pământul pe care el călca. Atât de adâncă evlavie aveam faţă de persoana lui!

– Când vrem să ajutăm pe cineva, Dumnezeu ne va da cuvânt să-l dăruim. Să ne rugăm de fiecare dată lui Dumnezeu să ne dea cuvânt, să ne dea ce să grăim.

Sfântul Siluan l-a ajutat astfel pe un tânăr monah: tatăl său îl adusese la mănăstire din vremea adolescenţei, iar când ajunsese pe la 19-20 de ani avea îndoieli asupra existenţei lui Dumnezeu. Din pricina asta voia să lepede monahismul şi să plece în lume. Tatăl său după trup l-a rugat pe Sfântul Siluan să-i vorbească. Siluan a mers mai întâi în chilia sa să se roage ca Dumnezeu să-l lumineze ce să spună, apoi, după rugăciune, a luat cuvânt de la Dumnezeu şi a mers la acel monah, zicându-i: „Şi mie-mi vin uneori gânduri de necredinţă”. Monahul, care îl preţuia pe Sfântul Siluan, a prins curaj şi l-a întrebat: „Şi ce faci atunci, Părinte?” Sfântul Siluan i-a răspuns: „Le alung!” Monahul, care-l preţuia pe Stareţ, i-a ascultat cuvântul, a început să alunge gândurile, a devenit un bun monah, şi ca monah a murit.

Fiecăruia îi este de trebuinţă un alt cuvânt – căci, de-i vei spune altuia cuvântul acesta, va zice: „A, păi dacă şi Stareţul Siluan, care era sfânt, avea asemenea gânduri, atunci chiar că nu există Dumnezeu!” Din pricina asta, Părinţii duhovniceşti trebuie să se roage lui Dumnezeu, ca să primească cuvântul pe care Dumnezeu îl dă, şi care este altul pentru fiecare om în parte. Aceasta înseamnă a-l ajuta pe fiecare personal, ipostatic.

– Cuvântul Stareţului Siluan este pentru toate categoriile de oameni, chiar şi pentru cei de altă religie. Oricui putem să-i spunem un cuvânt al Stareţului Siluan.

– Când un cleric are pocăinţă adâncă, nu poate lucra mult în lume, căci slujirea pastorală presupune o activitate permanentă, pe care nu o poate avea cel ce se distinge printr-o adâncă pocăinţă.

– Să-l slujeşti pe episcopul tău. Pentru a primi Har, şi pentru ca slujirea aceasta să fie întru Dumnezeu, este de trebuinţă să zici: „Doamne Iisu- se Hristoase, pentru rugăciunile episcopului meu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”

– Dacă un copil este neastâmpărat şi face lucruri anapoda, atunci să ne rugăm să-l înţelepţească Dumnezeu. Să nu-l dăm la o parte. Această simplitate ajută mult.

-Pierderea Harului Dumnezeiesc provoacă o mare durere, asemănătoare durerii morţii trupului sau fricii de moarte. Atunci este nevoie de multă răbdare.

Știu un om întru Hristos, Editura Sophia

Sura: https://www.crestinortodox.ro/ 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

%d blogeri au apreciat: