Mitropolitul Arsenie de Sveatogorsk. Imagine: Lavra de la Sveatogorsk
În două zile, ierarhul a reușit să doarmă în total doar 4 ore.
În zilele de 8 și 9 august, transportarea starețului Lavrei de la Sveatogorsk, mitropolitul Arsenie (Iakovenko), la Tribunalul raional din Sloviansk, a durat câte 16 ore în fiecare zi. Obștea mănăstirii de la Sveatogorsk au declarat că astfel de acțiuni pot fi descrise ca o „tortură deliberată și țintită”.
Serviciul de presă al mănăstirii a informat că echipa de apărare a înaintat în prealabil în instanță o cerere privind amânarea ședinței din 8 august pentru 9 august din cauza imposibilitatea tuturor avocaților ierarhilor de a participa în acea dată. Totuși, pe 8 august, mitropolitul Arsenie a fost dus de la centrul de arest preventiv din Dnipro la tribunalul din Sloviansk.
„Transportarea într-un singur sens durează o jumătate de zi. Plecarea din centrul de reținere se face după ora 06:00. Trezirea – cel puțin cu o oră mai devreme. Urmează transferul în condițiile incomode din duba de închisoare, timp în care Mitropolitul Arsenii nu a primit mâncare și nici măcar apă. Călătoria de revenire la Dnipro, în aceleași condiții, s-a încheiat la ora 23:30. În total, pe 8 august, episcopul a petrecut aproximativ 16 ore în condițiile îngrozitoare din duba închisorii.
Se notează că pe 9 august transportarea (în aceleași condiții) s-a repetat – de data aceasta pentru participarea de facto la ședința de judecată. În plus, datorită acestor transportări, mitropolitul Arsenie nu s-a putut odihni mai mult de 4 ore în noaptea din 8 spre 9 august.
„Asemenea acțiuni împotriva starețului Lavrei de la Sveatogorsk pot fi descrise ca tortură deliberată și țintită”, a declarat obștea Lavrei.
Audierea din 9 august a durat în jur de două ore, timp în care vlădica a fost ținut într-o „cușcă”. Călugărilor și maicile care au venit să-l sprijine pe stareț, li s-a permis să-i transmită doar ceva fructe și legume.
UJO a informat mai devreme că în acea zi, instanța a decis să examineze cazul mitropolitului Arsenie în ședință închisă, iar judecătorul nici măcar nu a început să cerceteze problema detenției sale. De asemenea, instanța a ignorat cererea lui vlădica Arsenie și a avocaților săi de a nu-l transfera de fiecare dată de la centrul de arestare preventivă din Dnipro la tribunalul din Sloviansk, ci de a-i permite să participe la audieri prin video-conferință.
Nu este nevoie să demonstrezi evidentul. Totuși, mulți, inclusiv creștini ortodocși, au început să caute justificări. Deci, putem păstra tăcerea și ce am putea să facem?
La ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Paris, organizatorii au pus în scenă o reprezentare anti-creștină, în care cea mai mare blasfemie a fost parodia asupra Cinei Celei de Taină. Mai exact, au descris scena biblică a lui Leonardo da Vinci, în care, în loc de Iisus Hristos, au plasat o femeie care suferea de obezitate cu coroană, înconjurată de personaje de orientare netradițională, prezentate ca apostoli ai lui Hristos. Pe masă, în loc de pâine și vin, era un bărbat în costum de baie albastru, reprezentându-l pe Dionysos, zeul vinului și al exceselor aferente.
Totul pare să fie simplu și clar: ce este, de ce este, împotriva cui este. Dar apoi au început să apară unele declarații neașteptate de la persoane mediatice ortodoxe, care au început să spună că aceasta nu este o parodie a picturii „Cina Cea de Taină” a lui Leonardo da Vinci, ci o imagine a unui alt tablou: „Ospățul zeilor” de Jan van Bijlert. Astfel, Serhii Șumilo a spus că nu este nimic blasfemic în această performanță. L-a susținut și vestitul preot Oleksandr Klimenko. Deoarece se referă la „Ospățul zeilor”, nu la „Cina Cea de Taină”, se presupune că parodia nu-i afectează pe creștinii ortodocși. Se pare că totul este în regulă și nu este nevoie să reacționezi sau să fii revoltat. Totuși, spectacolul olimpic este o parodie nu doar a tabloului „Cina Cea de Taină”, ci și a Cinei Celei de Taină însăși. Așa a fost intenționat și înțeles de toată lumea, atât de susținătorii și adversarii performanței, cât și de cei indeciși. Pentru analogie: o svastică fascistă într-un loc public este întotdeauna o svastică fascistă, indiferent de încercările de a convinge că este doar un braț întins la un unghi de 45 de grade.
Ceea ce s-a arătat la deschiderea olimpică a fost, fără îndoială, o palmă pentru toți creștinii. Nu contează ce pictură a fost folosită ca bază. A pretinde că nu ne preocupă, că nu este vorba despre creștinism și Cina cea de Taină este ca și cum ne-am întoarce cu spatele când huliganii pe stradă bat un copil și ne lipsește puterea și curajul să-l protejăm. Ce ar spune cei care afirmă „ai înțeles greșit” dacă cineva i-ar insulta în mod public propria mamă fără a-i menționa numele? Toată lumea înțelege clar că insulta era îndreptată asupra ei. Cum ar reacționa? Ar spune că nu este mama lui pentru că numele ei de familie nu a fost menționat? S-ar preface că există o altă femeie care se potrivește descrierii?
Astfel, spectacolul olimpic este un act anti-creștin și o blasfemie. Ce va urma? Putem rămâne tăcuți? Cei care susțin acest punct de vedere ar putea avea următoarele argumente. În primul rând, ar putea spune: nu urmăresc Jocurile Olimpice (la fel ca Eurovision-ul), nu mă interesează și nu mă preocupă. În al doilea rând, ei ar putea argumenta că nu merită să-i acordăm prea multă importanță, să discutăm despre asta și, prin urmare, să atragem atenția asupra acestui eveniment. Este mai bine să ignori situația care în curând va fi uitată. În al treilea rând, ar putea spune: ce pot face? S-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat și nu poate fi schimbat. În plus, trăim într-o eră post-creștină, așa că de ce să fim surprinși dacă suntem înconjurați de păgânism asociat cu imoralitatea?
În primele secole, creștinii la fel erau înconjurați de păgânism. Altarele păgâne, unde se făceau sacrificii, erau situate lângă casele creștine. Creștinii treceau pe lângă ele, priveau la toate acestea, dar nu participau la ele. Au rămas creștini, iar evenimentele păgâne nu i-au afectat. Totuși, au existat momente când omul a fost pus în fața unui idol și forțat să-i aducă jertfă. În astfel de momente, nu mai putea fi indiferent. Trebuia să-și exprime poziția: fie să participe și astfel să renunțe la creștinism, fie să își declare dezacordul, să mărturisească creștinismul în fața persecuției și chiar a morții.
Trăim în era tehnologiei informației, într-o eră media. În timp ce înainte, multe evenimente semnificative erau necunoscute pentru majoritatea oamenilor, acum informațiile devin disponibile aproape instantaneu. Nu se mai poate pretinde ignoranța sau că ceva a trecut neobservat. Astăzi, creștinii se găsesc mai des în situații în care nu pot ignora și pretinde că ceea ce se întâmplă nu îi privește. Acum ne confruntăm mai des cu situații în care trebuie să ne exprimăm clar și fără echivoc poziția cu privire la anumite evenimente semnificative.
Ce s-a întâmplat la Jocurile Olimpice este exact cazul. Creștinii au fost puși în fața unei batjocuri, blasfemii la adresa celei mai sfinte Taine a Euharistiei. Ignorarea acesteia nu este o opțiune – trebuie să ne exprimăm poziția în acest sens. Prin urmare, tăcerea nu este acceptabilă.
Dacă nu trebuie să tăcem, ce trebuie să facem? Se pare că, în această situație, ne putem ghida după cuvintele Sfântului Pavel, care în Epistola către Efeseni spune: „…nu lua parte la lucrările fără rod ale întunericului, ci scoate-le la iveală” (Efeseni 5,11). Cum poate fi aplicată această instrucțiune în situația actuală?
În primul rând, trebuie să ne dăm seama pe deplin că spectacolul de la deschiderea olimpica nu a fost o greșeală, o neînțelegere regretabilă sau o gafă prostească, în care organizatorii nu au crezut că vor supăra pe cineva. A fost o batjocură deliberată, conștientă și țintită asupra creștinismului. Este un „un rămas bun final adus lui Iisus Hristos. Sfântul Pavel vorbește tocmai despre „faptele fără rod ale întunericului”.
Organizatorii Jocurilor Olimpice au folosit ceremonia de deschidere ca o platformă pentru a-l batjocori în mod public și cu voce tare pe Domnul Iisus Hristos, trimițând un semnal creștinilor și întregii omeniri. Jocurile Olimpice au loc la fiecare patru ani. Este un eveniment pe care îl urmărește întreaga lume. Este o platformă foarte înaltă, chiar mai sus decât podiumul Adunării Generale a ONU. Tot ce se spune de pe această platformă devine cunoscut întregii omeniri. În acest caz, s-a exprimat o blasfemie a celui mai sfânt lucru pentru un creștin, Euharistia. Acest lucru trebuie înțeles în acest fel și trebuie să se tragă concluzii din această înțelegere.
În al doilea rând, trebuie să excludem propria participare aici, directă sau indirectă. Totuși, este mai greu de precizat cum ar trebui să se manifeste acest lucru. Trebuie sportivii să se retragă de la competiții? Trebuie spectatorii să-și închidă televizoarele și să nu se uite? Nu trebuie să-și susțină echipele? Sau ar trebui să se limiteze la ignorarea ceremoniei de închidere a Jocurilor Olimpice? Probabil, fiecare ar trebui să acționeze conform conștiinței sale.
Sfântul Pavel le-a scris corintenilor: „V-am scris în epistolă să nu vă amestecaţi cu desfrânaţii; Dar nu am spus, desigur, despre desfrânaţii acestei lumi, sau despre lacomi, sau despre răpitori, sau despre închinătorii la idoli, căci altfel ar trebui să ieşiţi afară din lume. Dar eu v-am scris acum să nu vă amestecaţi cu vreunul, care, numindu-se frate, va fi desfrânat, sau lacom, sau închinător la idoli, sau ocărâtor, sau bețiv, sau răpitor. Cu unul ca acesta nici să nu ședeți la masă” (I Cor. 5:9-11). După cum a scris Sfântul Ioan Gură de Aur în comentariul său la aceste cuvinte, dacă creștinii ar rupe toate relațiile cu păcătoșii, ar însemna că ar trebui să „caute un alt univers”. Totuși, în interpretările sfinților părinți, există un gând că trebuie să se străduiască să minimizeze interacțiunea cu cei care comit fărădelegile.
În al treilea rând, trebuie să divulgăm. Dar cum să împlinim această poruncă a Sfântului Pavel în situație? Sfântul Teofan Zăvorâtul a trăit cu aproximativ 150 de ani până la noi, dar înțelegerea lui a cuvintelor Sfântului Pavel ne poate servi ca un ghid concret. În special, Sfântul Teofan nu a fost un susținător al tăcerii. „Dar el spune: nu vă asociați, căci cineva, fără a face singur răul, poate să devină vinovat de răul altuia prin participarea la faptele lui. Cum? Când în vreun fel oarecare există un acord cu faptele rele ale altora. Există multe cazuri în acest sens. Ultima limită este dacă vezi, auzi sau știi și taci. Iată ceea ce are în vedere și spune apostolul: nu tăcea, ci mustră”, a scris el în comentariul său la cuvintele Sfântului Apostol Pavel.
Mulți sfinți părinți au spus că Sfântul Pavel prescrie mustrarea numai pentru cei care excelează în virtute. De exemplu, Sfântul Ieronim a spus: „A mustra pe alții este o chestiune de mare importanță. Ea poate fi săvârșită numai de cel care nu este supus următorului reproș: „Făţarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău” (Luca 6:42). De aici rezultă că mustrarea nu poate veni decât de la cel care nu se mustră pe sine (prin conștiință). Sfântul Teofan mai spune: „Acest lucru se aplică numai creștinilor desăvârșiți, care este subiectul discursului apostolului”. Totuși, cine se poate numi perfect? Conform învățăturilor sfinților părinți, cu cât omul devine mai desăvârșit, cu atât se consideră mai păcătos. Deci, nimeni nu poate mustra? Dar nu este cazul.
Sunt oameni care ar trebui să mustre „prin postul lor”. Aceștia sunt indivizi înzestrați cu autoritate, atât seculară, dar mai ales spirituală. Ei nu trebuie să tacă, deoarece reprezintă confesiunile creștine. Tăcerea lor este surprinzătoare. Nu a existat nicio reacție cu privire la blasfemia din timpul deschiderii olimpice din partea Papei, care pretinde la întâietate în Biserică. De asemenea, Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale rămân în mare parte tăcuți. Acest lucru este inexplicabil și supărător. Organizațiile comerciale își retrag reclamele de la Jocurile Olimpice, Elon Musk protestează și chiar unele state islamice îi cheamă pe ambasadorii francezi pentru că, în islam, Iisus Hristos (Isa) este onorat ca profet. Se pare că lor le pasă iar la noi, la creștini, totul este în regulă?
Există și o altă categorie de oameni care nu ar trebui să tacă. Aceștia sunt liderii de opinie – oameni cu o audiență de milioane de urmăritori, ale căror opinii sunt ascultate. Influența lor asupra minții a milioane (sau cel puțin a unor mii) îi obligă să-și exprime poziția.
Totuși, există o formă de mustrare care este accesibilă tuturor. „Dar oricine poate – să nu fie de acord cu cei care greșesc, să nu-i aprobe și nici măcar în glumă să nu vorbească cu condescendență despre rău; chiar și o singură mustrare poate spune multe. Mustrarea publică este mustrarea prin lumina faptelor. <…> Trebuie să stăm ferm în principiile creștine ale vieții și, luminând celor din întunericul înconjurător al faptelor, să le mustrăm”, scrie Sfântul Teofan Zăvorâtul. Aceste cuvinte denotă faptul că fiecare poate, în anumite situații de viață – conversații, întâlniri, discursuri etc. Să-și demonstreze atitudinea față de aceste „lucrări fără rod ale întunericului”.
Oricum, ceea ce s-a întâmplat la Jocurile Olimpice este un test, un fel de examinare, o măsură de reacție publică și guvernamentală. Evenimentele ulterioare se vor desfășura în lumina modului în care trecem de acest test, cum promovăm acest examen, ceea ce vom spune în fața blasfemiei flagrante.
Mitropolitul Arsenie în tribunal. Imagine: Lavra Sviatogorsk
Pe 22 iunie a expirat termenul pentru alegerea unei măsuri preventive sub formă de detenție a mitropolitului Arsenie.
Pe 9 august, la ora 13:00, la Tribunalul raional Slaviansk din regiunea Donețk va avea loc ședința de judecată în cazul starețului Lavrei de la Sviatogorsk, mitropolitului Arsenie (Iakovenko).
Ședința trebuia să aibă loc pe 8 august. Orarul însă nu a fost agreat de apărare, iar avocații fiind implicați în alte dosare judecătorești în ziua respectivă, au fost nevoiți să solicite amânarea ședinței pentru data de 9 august la ora 13:00.
Ședința de judecată precedentă a fost programată pentru 9 iulie, când avocatul a anunțat revocarea judecătorului pentru că, în pofida căldurii intense din sală, acesta nu i-a permis mitropolitului Arsenie să iasă din cabina de sticlă și să stea lângă avocatul său.
Perioada de două luni de detenție s-a încheiat pe 22 iunie, însă mitropolitul Arsenie a fost trimis din nou în arestul preventiv la Dnipro, deoarece problema reținerii sale încă nu a fost rezolvată până în prezent.
UJO a informat mai devreme că Comisarul Radei Supreme pentru drepturile omului, Dmytro Lubineț, a inițiat o anchetă cu privire la detenția ilegală a starețului Lavrei de la Sviatogorsk, mitropolitului Arsenie, într-un centru de arest preventiv.
Lavra Poceaev în 4 august 2024. Imagine: t.me/Konotopskaeparhia
Credincioșii formează procesiunea Calea Crucii și vin în aceste zile la lăcașul Maicii Domnului pentru a-I înălța rugăcini și a primi împlinirea celor cerute.
Pe 5 august, în ziua prăznuirii Icoanei făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu „de la Poceaev”, la Lavra Adormirii Maicii de la Poceaev s-au săvârșit slujbe solemne, a informat canalul de Telegram al mănăstirii.
„Oameni din diferite colțuri ale Ucrainei în această zi vin la lăcașul Maicii Domnului pentru a înălța rugăciuni și pentru a primi ceea ce au cerut. Un număr semnificativ de pelerini iau asupra lor o nevoință mai mare și vin la Lavră în procesiunea Calea Crucii pe jos pentru a celebra ziua Icoanei de la Poceaev”, se arată în mesaj.
Sărbătoarea de la Poceaev a început pe 3 august. Potrivit tradiției, în această zi, Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului a fost transferată de la catedrala Adormirii Domnului în catedrala Schimbării la Față, unde au avut loc principalele slujbe festive.
În ajunul sărbătorii, a avut loc slujba de Priveghere cu un acatist înaintea Icoanei Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului în catedrala Schimbarii la Față. Apoi au fost săvârșite rugăciuni cu Acatistul înaintea icoanei până noaptea târziu, în timp ce numeroși credincioși se închinau în fața Icoanei făcătoare de minuni. Tinerii ortodocși în incinta mănăstirii au lăudat-o pe Maica Domnului cu cântări duhovnicești.
Sfânta Liturghie din ziua sărbătorii a fost condusă de mitropolitul Serghie de Ternopil și Kremeneț. Împreună cu mitropolitul, au coliturghisit arhierei ai Bisericii Ortodoxe Ucrainene, obștea Lavrei și oaspeți clerici din diverse eparhii ale Bisericii Ortodoxe Ucrainene. Mii de credincioși au participat la sărbătoare.
În timpul Sfintei Liturghii s-au făcut rugăciuni pentru ca Dumnezeu să aducă pace pe pământul nostru natal și să ocrotească poporul ucrainean în încercările prin care trece.
La sfârșitul slujbei, mitropolitul Climent de Nijin și Priluki a ținut un cuvânt de învățătură în fața credincioșilor. Apoi, mitropolitul Serghie de Ternopil și Kremeneț i-a felicitat pe cei adunați cu ocazia sărbătorii, a mulțumit starețului și obștii mănăstirii pentru păstrarea lăcașului și a urat tuturor să rămână în dragostea Maicii Domnului.
După liturghia festivă, arhipăstorii, păstorii, frații mănăstirii și pelerinii au purtat solemn Icoana făcătoare de minuni într-o procesiune înapoi la catedrala Adormirii Maicii Domnului, unde icoana se află de obicei deasupra Porților Împărătești. Acolo a avut loc un Tedeum cu o rugăciune către Maica Domnului.
„Sunt multe mărturii și confirmări ale puterii vindecătoare a Icoanei Făcătoare de Minuni de la Poceaev. Ea ne salvează de boli incurabile, de orbirea fizică și duhovnicească. De la Maica Domnului cerem vindecare de afecțiunile fizice și ocrotirea de vrăjmașii cei văzuți și nevăzuți”, se notează în Lavra Poceaev.
UJO a informat mai devreme că pe 1 august în Lavra Poceaev au fost întâmpinați pelerinii din Volyn, iar pe 4 august a sosit o procesiune din eparhia de Ternopil.
În regiunea Zaporojie, autoritățile de ocupație ruse l-au condamnat pe preotul Bisericii Ortodoxe Ucrainene Kostiantyn Maksimov la 14 ani de închisoare într-o colonie cu regim strict sub acuzația de spionaj. Potrivit canalului Primul Zaporojski, acest lucru a fost raportat de către procuratura ilegală din Crimeea.
Se presupune că din aprilie 2022 până în februarie 2023, preotul, având domiciliul în Tokmak, ar fi „colectat informații despre coordonatele locațiilor echipamentelor tehnice rusești de apărare aeriană situate pe teritoriului orașului și al raionului”.
Datele colectate au fost transmise unui angajat al Serviciului de Securitate al Ucrainei prin intermediul unui messenger.
Potrivit Centrului Libertății Civile, în dimineața zilei de 16 mai 2023, clericul Bisericii Ortodoxe Ucrainene Kostiantyn Maksimov a ieșit din orașul ocupat Tokmak într-o misiune umanitară de voluntariat în Crimeea.
La orele 10:27, el și-a informat prietenii prin telefon că s-a apropiat de un punct de control, probabil în Cionhar. De atunci, nimeni nu a mai avut niciun contact cu el. Probabil, preotul a fost fost scos din autobuz și reținut de personalul militar rus, apoi dus într-un lagăr de filtrare din Djankoi.
UJO a informat mai devreme că în Rusia a fost eliberat preotul Kurmoiarov, condamnat pentru că ar fi răspândit știri false despre armată.
Conform intenției, această structură va accepta clerul și parohiile Bisericii Ortodoxe Ucrainene după interzicerea acesteia.
Biroul Președintelui Ucrainei, în colaborare cu Fanarul, se pregătește să înregistreze Biserica Ortodoxă Ucraineană a Patriarhiei Constantinopolului, în care, conform planurilor acestora, Biserica Ortodoxă Ucraineană (BOUkr) va fi integrată după interdicția acesteia, transmite politicianul și personalitatea publică ucraineană Ihor Mosiyciuk.
„În Ucraina se va crea, sau mai bine zis, se va înregistra o nouă biserică – BOUkr-PC (dar să nu credeți că este Patriarhia Kievului) – BISERICA ORTODOXĂ UCRAINEANĂ A PATRIARHIEI CONSTANTINOPULUI! Această biserică, sau mai degrabă exarhatul (ramură) Patriarhiei Constantinopolului, conform planurilor celor de la Istanbul (Fanar) și de pe Bankova noastră (Biroul Președintelui), trebuie să accepte clerul și parohiile Bisericii Ortodoxe Ucrainene după interdicția ei”, scrie Mosiyciuk.
Potrivit politicianului, interzicerea Bisericii Ortodoxe Ucrainene este planificat să fie votată în prima sesiune plenară, autoritățile intenționând apoi să ofere clericilor și credincioșilor Bisericii Ortodoxe Ucrainene opțiunea de a se alătura acestei noi structuri.
Mai devreme, UJO a scris despre exarhatul Fanarului în Ucraina și despre personajele care stau în spatele interzicerii Bisericii Ortodoxe Ucrainene.
Purcederea Duhului Sfânt de la Dumnezeu Tatăl și Fiul, după adaosul Filioque. Imagine: Wikipedia
Federația Mondială Luterană (LWF) și Biserica Ortodoxă au emis o declarație comună pe o temă teologică.
Comisia Internațională pentru dialog teologic, din care fac parte reprezentanți ai Federației Mondiale Luterane (WLF) și ai Bisericii Ortodoxe, a emis o declarație comună privind problemă teologică a adaosului Filioque la Crezul Niceo-Constantinopolitan, care a divizat tradițiile Bisericii de Răsărit și ale celei de Apus timp de aproape o mie de ani, relatează orthodoxtimes.com.
În Declarație se propune „folosirea traducerii după originalul grecesc (fără Filioque) în speranța că aceasta va contribui la vindecarea diviziunilor de secole dintre comunitățile noastre și ne va permite să mărturisim împreună credința Sinoadelor Ecumenice de la Niceea (325) și Constantinopol (381)”.
Documentul a fost elaborat la cea de-a 18-a sesiune plenară desfășurată la Cairo, Egipt, în luna mai a acestui an. Se notează că acest document este rezultatul a peste 40 de ani de dialog și angajament ecumenic între WLF și Biserica Ortodoxă. Declarația este prezentată ca un semn al reconcilierii cu ocazia aniversării a 1700 de ani de la Sinodul de la Niceea care va fi în 2025.
UJO a analizat mai devreme posibilitatea de a considera drept erezie doctrinele despre adaosul Filioque și papism în baza hotărârilor Sinodului din 879-880.
Potrivit mai multor experți, Donald Trump poate deveni următorul președinte al Statelor Unite. La ce se pot aștepta credincioșii BOUkr dacă el iar va ajunge la putere?
După tentativa de asasinat a lui Donald Trump, experții politici din întreaga lume au început în să vorbească în unison că cel mai probabil Trump va obține victoria la viitoarele alegeri prezidențiale din SUA. La 15 iulie 2024, această teză a fost reafirmată de conducătorul Arhiepiscopiei grecești a Fanarului din SUA, Arhiepiscopul Elpidofor (Lambriniadis), care l-a susținut pe Donald Trump ca candidat la președinție. În timpul unui eveniment al campaniei preelectorale pentru Trump din Milwaukee, Arhiepiscopul Elpidofor a urcat pe podium și a făcut o rugăciune pentru Donald Trump. Ce înseamnă aceasta pentru Biserica Ortodoxă Ucraineană?
Fanarul și Biden
Pentru mulți, acțiunea arhiepiscopului Elpidofor a fost un semn al unei schimbări în politica Fanarului față de autoritățile americane. Nu cu mult timp în urmă, același arhiepiscop Elpidofor l-a susținut activ pe actualul președinte al Statelor Unite, Joseph Biden. Potrivit acestuia, „Greco-americanii au fost întotdeauna cei mai înfocați susținători ai lui (…Biden). Știu că în persoana președintelui Biden, Biserica noastră și elenismul își găsesc un prieten în Biroul Oval„.
Între timp, patriarhul Constantinopolului Bartolomeu a vorbit despre prietenia sa cu președintele SUA, afirmând că Joe Biden este „un om bun și un mare prieten”.
Bineînțeles, Biden a răspuns. De exemplu, l-a numit pe patriarhul Bartolomeu „asemenea lui Hristos”. El a spus că Fanar poate apela la el pentru ajutor în orice problemă. Cel mai interesant este că cuvintele lui Biden nu au fost doar gesturi politicoase față de Fanar, ci aveau un temei solid. Patriarhul Bartolomeu a cerut ajutor, iar Departamentul de Stat a ajutat, cel puțin la rezolvarea problemelor lui Bartolomeu în Turcia.
Și acum, după atâția ani de cooperare fructuoasă, fanarioții din SUA fac o mișcare bruscă, sprijinindu-l pe adversarul lui Biden la viitoarele alegeri.
Pentru mulți, aceasta pare o trădare sau, cel puțin, o evadare dintr-o navă care se scufundă. Mai mult, având în vedere că Biden și Trump au opinii radical diferite asupra multor probleme (avortul, sprijinul LGBT, politica privind migranții și valorile tradiționale), analiștii spun că ar trebui să ne așteptăm la o schimbare în retorica fanarioților cu privire la aceste probleme.
Pentru noi, credincioșii Bisericii Ortodoxe Ucrainene, principala preocupare este dacă politica SUA față de persecuția Bisericii Ortodoxe Ucrainene de către autoritățile ucrainene se va schimba în favoarea Bisericii.
Pe de altă parte, BOaU a fost creată în timpul președinției lui Trump și este puțin probabil ca acesta să nu fi știut ce se întâmpla cu Biserica noastră imediat după ce Dumenko a primit Tomosul de la patriarhul Bartolomeu.
În ultimul timp însă, susținătorii lui Trump au declarat tot mai des că situația din domeniul religios al Ucrainei este revoltătoare. Se pot aminti declarațiile dure ale lui Tucker Carlson, pe care Trump îl considera un potențial vicepreședinte al SUA, și J.D. Vance, care a și devenit candidat la acest post.
De exemplu, Vance a spus că parlamentul ucrainean vrea să distrugă Biserica Ortodoxă Ucraineană, iar aceasta ar fi o rușine: „Rușinea noastră că nu am văzut apropierea acestui fapt. Rușinea noastră pentru inacțiune. Rușinea noastră pentru refuzul de a folosi miliardele de dolari pe care le trimitem Ucrainei ca pârghie pentru a asigura și garanta libertatea religioasă”, a spus Vance destul de recent.
Deci, ce avem?
Pe de o parte, avem relații de lungă durată între Departamentul de Stat și Fanar. De exemplu, după întemeierea Republicii Turce în 1923, Fanarul s-a confruntat cu numeroase probleme, pe care Statele Unite au ajutat să le rezolve. În timpul Războiului Rece, SUA priveau Patriarhia Constantinopolului ca pe un potențial aliat în lupta împotriva influenței URSS în lumea ortodoxă.
În 2018, Patriarhul Bartolomeu a acordat Bisericii Ortodoxe a Ucrainei creată de politicieni Tomosul de autocefalie, iar administrația Trump și-a exprimat sprijinul pentru organizația lui Dumenko, care, din perspectiva Departamentului de Stat, face parte dintr-o strategie mai amplă de contracarare a „influenței ruse” în Ucraina și Europa de Est. De asemenea, trebuie remarcat faptul că diplomații americani din Ucraina și din alte țări au susținut BOaU sub pretextul „libertății religioase” și „dreptului comunităților religioase la auto-guvernare”. Totuși, din anumite motive, aceste concepte nu s-au aplicat în raport cu Biserica Ortodoxă Ucraineană.
Pe de altă parte, susținând inițial crearea BOaU ca mijloc de contracarare a influenței ruse, după 2022, aliații lui Trump au început să critice atitudinea guvernului ucrainean față de Biserica Ortodoxă Ucraineană.
Deci, la ce ar trebui să se aștepte credincioșii Bisericii Ortodoxe Ucrainene?
Să încercăm să răspundem la această întrebare.
Pronosticuri privind soarta Bisericii Ortodoxe Ucrainene după o posibilă realegere a lui Trump
Dacă Donald Trump va câștiga la viitoarele alegeri, este probabil ca politica SUA cu privire la problema Bisericii Ucrainene să sufere modificări. Având în vedere istoria deciziilor imprevizibile ale lui Trump în politica externă și poziția sa cu privire la această problemă, sunt posibile mai multe scenarii (le vom prezenta în ordinea probabilității).
1. Creșterea presiunii SUA asupra autorităților ucrainene din cauza problemelor bisericești
Administrația realesă a lui Trump ar putea mări presiunea asupra Ucrainei pentru a susține drepturile Bisericii Ortodoxe Ucrainene. Această presiune ar putea include eforturi diplomatice menite să asigure abținerea guvernului ucrainean de la acțiuni care ar putea fi percepute ca represive față de Biserica Ortodoxă Ucraineană. Mai ales că în ultimul timp tăcerea asupra persecuției Bisericii Ortodoxe Ucrainene a fost ruptă nu doar de jurnaliști și avocați, ci și de Departamentul de Stat, care a raportat încălcări ale drepturilor credincioșilor Bisericii Ortodoxe Ucrainene.
2. Medierea SUA în „problema bisericească” ucraineană.
Trump ar putea încerca să găsească un „compromis” între BOaU și BOUkr, căutând fie unificarea acestor structuri, fie cel puțin detensionarea relațiilor dintre ele. Asemenea eforturi ar putea fi văzute de anturajul lui Trump ca unele foarte promițătoare, deoarece vor spori imaginea lui de pacificator și se vor adăuga în vistieria „realizărilor sale în politica externă”.
3. Reevaluarea de către SUA a relațiilor cu Fanarul.
Este mai puțin probabil ca Trump să reevalueze relațiile SUA cu Patriarhia Ecumenică. Totuși, s-ar putea întâmpla ca în pofida sprijinului istoric pentru Fanar, administrația Trump să adopte o poziție mai pragmatică, concentrându-se pe interese geopolitice imediate (de exemplu, consolidarea legăturilor cu Rusia), mai degrabă decât pe alianțe de lungă durată. Este important de înțeles că SUA acționează întotdeauna în favoarea obiectivelor sale strategice, ceea ce înseamnă că cel mai mult s-ar putea întâmpla o răcire a relațiilor cu Fanarul, dar nu dizolvarea completă a acestora.
4. Continuarea sprijinului SUA pentru BOaU
Scenariul cel mai puțin probabil este că oficialii americani de vârf își vor continua sprijinul pentru BOaU. În pofida criticilor din anturajul său la adresa persecuției Bisericii Ortodoxe Ucrainene, Trump va continua probabil să susțină BOaU ca contrabalansare pentru „influența rusă” în Ucraina. Adevărat rămâne faptul BOaU în prezent nu influențează absolut nimic. Acest proiect a eșuat în țara noastră și este puțin probabil că Departamentul de Stat o să depună eforturi pentru a-l reabilita. Prin urmare, venirea lui Trump la putere nu este în mare măsură în interesul lui Dumenko.
Concluzii
Relația dintre Fanar și SUA a fost modelată din considerente geopolitice și în urma unei interacțiuni complexe în cadrul lumii ortodoxe, pe care Departamentul de Stat și-a construit politica. Crearea BOaU, și cu atât mai mult,comportamentul reprezentanților săi în Ucraina, a arătat că a continua să joci pe aceste relații este un joc ingrat și duce la eșec. Această impresie a fost întărită de represiunile ulterioare împotriva Bisericii Ortodoxe Ucrainene, care au dezvăluit inutilitatea politică a acestei abordări.
Putem presupune că pe măsură ce situația se dezvoltă, posibila realegere a lui Donald Trump poate duce la noi schimbări în politica SUA în ceea ce privește „problema bisericii ucrainene”.
Totuși, este imposibil de spus cu certitudine ce strategie va alege Trump. Cel mai probabil, această strategie va depinde în mare măsură de anturajul viitorului Președinte. În opinia noastră, având în vedere tendințele și declarațiile deja făcute, putem vorbi despre o încercare a administrației Trump să reducă presiunea asupra Bisericii Ortodoxe Ucrainene.
Cel puțin, anticipăm că SUA vor face totul pentru a da proceselor religioase care au loc în țara noastră cel puțin o aparență de legalitate și democrație. Cât de ușor se vor face lucrurile pentru credincioșii și clerul Bisericii Ortodoxe Ucrainene, este greu de spus. Departamentul de Stat și Fanarul vor continua, fără îndoială, să coopereze într-o formă sau alta. Și aici, poziția Patriarhiei Constantinopolului este mai importantă decât poziția lui Trump și orice schimbare în această poziție pare foarte nesigură.
Ceea ce este evident, este că intersecția problemelor religioase și geopolitice va continua să joace un rol cheie în relația dintre Patriarhia Constantinopolului și SUA. Ar fi foarte bine dacă Fanarul ar evalua cu seriozitate roadele „lucrării” sale în Ucraina. Poate că atunci Patriarhia Constantinopolului ar înțelege că Tomosul nu a adus nimic bun poporului nostru.
Mieczyslaw Mokrzycki, Papa și Sviatoslav Shevchuk. Imagine: UJO
Pe 22 iunie a devenit cunoscut faptul că mitropolitul Ionatan, condamnat de instanța ucraineană la cinci ani de închisoare, a fost eliberat și i-a fost permis să părăsească Ucraina. Cine se află în spatele acestei decizii?
În ajunul Sărbătorii Sfintei Treimi, s-a raportat că mitropolitul Ionatan de Tulcin și Brațlav a fost eliberat. Această știre a fost publicată sâmbătă seara târziu pe site-ul Departamentului pentru Relații Bisericești Externe al Patriarhiei Moscovei. Potrivit publicației, s-a aflat că Patriarhul Chiril a facilitat eliberarea mitropolitului Ionatan. Niciun alt fapt care să verse lumină asupra acestui eveniment nu a fost făcut public.
Întrebări ce țin de cadrul legal: A existat totuși un schimb de prizonieri de război?
Pentru a evita închisoarea, care pentru ierarhul de 75 de ani ar fi însemnat o condamnare la moarte, arhiereului i s-a propus să fie schimbat ca prizonier de război. Pentru aceasta, mitropolitul Ionatan necesita să semneze un document prin care se recunoștea ca inamic al statului ucrainean. După cum se știe, ierarhul a refuzat să semneze acest document, în primul rând pentru că nu și-a recunoscut vinovăția; și în al doilea rând, pentru că o astfel de semnătură ar putea fi folosită de dușmanii Bisericii Ortodoxe Ucrainene, care s-ar grăbi să declare că „toți ierarhii Bisericii Ortodoxe Ucrainene sunt dușmani”.
Deci, în pofida lipsei oricărei confirmări că mitropolitul Ionatan că a fost de acord cu un schimb, a fost eliberat. Acest fapt ne ridică mai multe întrebări, prima fiind: pe ce bază decide guvernul ucrainean cine este vinovat și cine nu, cine merită libertate și cine merită închisoare? A doua întrebare este cu atât mai intrigantă cu cât se referă la problema influenței externe asupra procesului decizional în interiorul țării, iar a treia se referă la poziția Bisericii Romano-Catolice din Ucraina.
Influența Bisericii Catolice
În urmă cu aproape un an (în august 2023), patriarhul Chiril al Moscovei a făcut apel la conducătorii Bisericilor și organizațiilor religioase, cerându-le să pledeze pentru mitropolitul Ionatan arestat. Acest apel a fost făcut cu atâta timp în urmă încât nimeni, cel puțin în Ucraina, nu se aștepta la vreun răspuns din partea destinatarilor. Totuși acestea, la 23 iunie 2024, arhiereul a fost eliberat. Desigur, a apărut întrebarea – cum?
Liderul „Uniunii Mondiale a Lipovenilor”, Leonid Sevastianov, a spus că eliberarea episcopului a fost realizată prin intervenția personală a papei. Se presupune că papa (sau cineva în numele său) a contactat autoritățile ucrainene și a aranjat eliberarea ierarhului Bisericii Ortodoxe Ucrainene, care fusese condamnat la cinci ani de închisoare.
Această afirmație, în pofida faptului că provine de la o persoană care nu este considerată în general de încredere, pare prea neobișnuită pentru a o respinge definitiv. Mai ales având în vedere faptul că până acum nu au fost dezvăluite alte motive pentru eliberarea arhiereului.
Să facem abstracție de la respectabilul nostru mitropolit Ionatan și să încercăm să vedem situația din punct de vedere legal. Cu alte cuvinte, are cineva în Ucraina dreptul de a lua decizii care contrazic direct hotărârile instanțelor ucrainene și, prin extensie, legile (presupunând că instanțele ucrainene acționează în conformitate cu legile țării)?
Să presupunem că un om a fost condamnată pentru o infracțiune gravă de către o instanță și trimisă la închisoare, cine poate anula această hotărâre judecătorească fără a efectua nicio procedură oficială și în afara procesului judiciar? Conform legislației actuale a statului ucrainean, nimeni nu poate face acest lucru. Totuși, în cazul mitropolitului Ionatan, vedem că nu este nimic imposibil din cauza unui singur apel de la Vatican.
Papa și Ucraina: De ce încă nu a fost interzisă Biserica Romano-Catolică?
Bineînțeles, acest lucru ridică problema influenței Bisericii Catolice asupra cercurilor politice ale Ucrainei și a conducerii de vârf a țării. Această întrebare devine și mai presantă având în vedere că, în ultimii doi ani, am asistat în mod repetat la faptul că Biserica Catolică și papa însuși au făcut unele lucruri care nu ar fi fost iertate pentru nimeni altcineva.
Să ne amintim cum Papa a numit Rusia o țară mare și i-a lăudat cultura. Să ne amintim cum Papa i-a îndemnat pe ucraineni să ridice steagul alb al capitulării. De asemenea, știm că Vaticanul nu a semnat documentele cruciale ale „Summitului pentru pace” elvețian pentru Ucraina și i-a văzut pe reprezentanți ai Sfântului Scaun angajându-se în negocieri, acționând ca mediatori între Ucraina și Rusia.
Numai aceste fapte sunt suficiente pentru a interzice orice organizație din Ucraina ai cărei reprezentanți s-au angajat în activități similare. Dacă conducătorul Bisericii Ortodoxe Ucrainene, Mitropolitul Onufrie, ar fi spus chiar și 10% din ceea ce a spus papa, Biserica Ortodoxă Ucraineană nu ar mai exista deloc pe teritoriul Ucrainei.
Totuși, Biserica Catolică nu numai că continuă să existe, ci are și o influență semnificativă asupra conducerii de vârf a țării noastre. De ce? Întrebarea rămâne deschisă.
Concluzii
Dacă eliberarea mitropolitului Ionatan a devenit posibilă datorită intervenției Papei, acest lucru scoate în evidență influența semnificativă a Vaticanului asupra anumitor decizii din Ucraina.
Încă de la început, dosarul împotriva mitropolitului Ionatan a fost fabricat: au fost infiltrate ilegal anumite probe și a fost acuzat de lucruri în care nu a avut nicio implicare. Eliberarea sa din închisoare este învăluită în mister, evidențiind înșelăciunea din sistemul nostru judiciar. Nu a existat niciun anunț oficial privind un schimb, amnistie sau renunțare a acuzațiilor, care să pună la îndoială legalitatea eliberării sale și să ridice întrebări cu privire la respectarea procedurilor legale.
Cazul mitropolitului Ionatan demonstrează, de asemenea, modul în care presiunea politică poate influența sistemul judiciar al Ucrainei, forțându-l să ia decizii care contravin propriilor legi și hotărâri. Mai mult, vedem că autoritățile ucrainene cred că au dreptul să manipuleze legea după bunul plac, călcând-o efectiv.
În plus, influența potențială a Bisericii Catolice asupra politicii ucrainene este o preocupare semnificativă. Declarațiile papei despre Ucraina și posibila sa implicare în eliberarea mitropolitului Ionatan subliniază că interesele politice ale Vaticanului sunt strâns legate de Ucraina, ceea ce poate influența treburile interne ale țării noastre.
În fine, eliberarea mitropolitului Ionatan, în pofida acuzațiilor la adresa sa, arată că autoritățile ucrainene acționează extrem de inconsecvent. Acest lucru indică, de asemenea, că acuzațiile împotriva ierarhilor Bisericii Ortodoxe Ucrainene sunt motivate politic și nu se bazează pe dovezi reale ale crimelor.
Faptul că vlădica este la libertate este, fără îndoială, din voia lui Dumnezeu. Sperăm că mitropolitul Ionatan va continua să slujească în Biserica lui Hristos încă mulți ani.
Totuși, situația cu eliberarea sa arată clar că într-o țară în care imposibilul devine posibil după un singur apel telefonic, este de folos să reflectăm asupra puterii reale a legii și a justiției și să ne punem întrebarea: cine guvernează cu adevărat țara?
Fiecare cleric al Bisericii Ortodoxe Ucrainene trebuie să stabilească natura slujirii sale în timpul legii marțiale strict în cadrul canoanelor bisericești.
Comisia teologic-canonică a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene, în cadrul ședinței sale din 19 iunie 2024, cu binecuvântarea Preafericitului Mitropolit Onufrie al Kievului și al Întregii Ucraine, a elaborat concluzii privind mobilizarea militară a clerului.
„Normele teologice și canonice privind mobilizarea militară a clerului ortodox în conformitate cu Legea Ucrainei „Cu privire la datoria militară și serviciul militar”.
În legătură cu atacul armat al Federației Ruse asupra Ucrainei, Comisia teologico-canonică a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene, în conformitate cu „Bazele conceptului social al Bisericii Ortodoxe Ucrainene”, notează că „Biserica. .. nu interzice fiilor săi duhovnicești să participe la ostilități atunci când vine vorba de apărarea aproapelui și de a restabilirea adevărului încălcat… Ortodoxia în toate timpurile a arătat o mare stima ostașilor care, cu prețul propriei sale vieți, au apărat viața și siguranța altora. Mulți ostași au fost canonizați de Biserica Ortodoxă Ucraineană, ținând cont de virtuțile lor creștine…”Biserica Ortodoxă Ucraineană, încă din prima zi a invaziei pe scară largă a trupelor rusești în Ucraina, a cerut și continuă să binecuvânteze și să se roage pentru toți copiii săi credincioși care slujesc în rândurile Forțelor Armate și ale altor formațiuni militare ale Ucrainei și suferă împreună cu ei, căci, după cum spune Apostolul: „Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună” (1 Corinteni 12: 26). Recunoscând că biruința asupra dușmanului și pacea în țara noastră sunt binecuvântările lui Dumnezeu, Biserica Ortodoxă Ucraineană în toate parohiile sale din statul nostru înalță rugăciuni smerite „Împăratului împăraților și Domnul domnilor” (1 Timotei 6:15), amintindu-și cuvintele Domnului Iisus Hristos că: „Dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privința unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18:19-20). În interpretarea a acestor cuvinte ale Domnului, tradiția Bisericii Ortodoxe notează că ele vorbesc despre rugăciunea bisericească, care, conform învățăturii Bisericii Ortodoxe, este imposibil de săvârșit fără preoție, întrucât preoția Noului Testament este chipul a Singurului Adevăratului Marelui Preot,a Domnului nostru Iisus Hristos (vezi Evrei 7:23). Prin urmare, fără preoție, nu există Biserică.
Din „preoția împărătească”, care, potrivit Apostolului, sunt toți credincioșii Bisericii Ortodoxe (vezi 1 Petru 2, 9), preotul se distinge prin harul deosebit al Duhului Atotsfânt, care coboară asupra lui în timpul hirotoniei. Acest caracter special al harului și însăși esența slujirii preoțești au determinat, încă din timpurile apostolice, că primirea harului preoției și slujirea continuă a unui cleric trebuie să fie condiționate de o serie de cerințe canonice. Una dintre cele mai importante dintre acestea este interzicerea absolută a comiterii omorului și, în consecință, a participării la lupte, care implică folosirea armelor. Un cleric, care este purtător al harului deosebit al Duhului Sfânt, care este nu numai Orânduitorul Tainelor (τελεταρχικός), ci și Dătătorul de viață (ζωῆς χορηγός), nu poate în niciun fel să verse sânge și să ia viață.
După cum am menționat deja mai sus, incompatibilitatea păcatului uciderii cu slujirea clericală este remarcată încă din Canoanele Apostolice (59, 66)[2]. Canonul 59 Apostolic echivalează cruzimea clericului care refuză să-și ajute aproapele cu uciderea și, în consecință, îl pedepsește cu caterisirea (καθαίρεσις). Preacuviosul Nicodim Aghioritul (secolul al XVIII-lea), în comentariul său la Canonul al 66-lea Apostolic, numește orice ucidere este „mare păcat de moarte” (ἡ μεγάλη καὶ θανάσιμος ἁμαρτία) și îl identifică ca un obstacol absolut în calea rămânerii în slujirea clericală[3]. Urmând regulile sfinților părinți și interpretările lor cu autoritate, Sfântul Nicodim clasifică de facto participarea unui cleric la război drept ucidere intenționată (ὑπάγουν εἰς τὸν πόλεμον)[4]. Acest lucru este interzis direct de Canonul 83 al Sfinților Apostoli (ἐπὶ στρατείαν ἔρχεσθαι)[5], precum și de Canonul al 7-lea al Sinodului IV Ecumenic (στρατείᾳ σχολάζειν)[6]. În același timp, trebuie remarcat faptul că canoniștii bizantini autoritari consideră nu numai participarea directă a unui cleric la luptă care implică folosirea armelor ca fiind incompatibilă cu slujirea clericală, ci chiar și logistica militară (στρατιωτικῶν σιτηρεσίων, πραγμάτωνων) și organizația militară. recrutare (στρατολογιῶν)[7] (Teodor Balsamon, secolul al XII-lea).
Argumentarea bisericesc-canonică privind incompatibilitatea completă a serviciului militar care implică folosirea armelor și slujirea în cinul clerical are mai multe dimensiuni de bază:
1) Aspectul juridic: Conform „Sintagmei canonice” a Sfântului Fotie, Patriarhul Constantinopolului, „uciderea este calificată după intenție” (ὁ φόνος ἀπὸ τῆς διαθέσεως σκοπεῖται)[8]. Astfel, oricine ia armele în timpul războiului în sinea sa este de acord să comită uciderea și o face în mod intenționat. Important este că Sfântul Fotie dezvoltă acest principiu în contextul celei de-a 55-a reguli a Sfântului Vasile cel Mare, care cere caterisirea clericului care comite uciderea chiar și în autoapărare. Natura intenționată sau neintenționată a uciderii este determinată de tipul de armă folosită (ἀπὸ τὸ ὄργανον ὁποῦ ἐμεταχειρίσθη, Sintagma lui Fotie, completată de Sfântul Nicodim Aghioritul). În consecință, armele militare, concepute special pentru ucidere, fac prin participarea clericului la război un act intenționat de ucidere. Principiul „φόνος ἀπὸ τῆς διαθέσεως σκοπεῖται” aplică de facto normele canoanelor 59, 66 și alte canoane relevante chiar și în cazurile în care folosirea armelor nu duce la moarte („Pidalionul, preacuviosul Nicodim Aghioritul”, pravila a 66-a a Sfinților Apostoli). Este demn de remarcat faptul că canoniștii bizantini autoritari, în special patriarhul Teodor Balsamon, subliniază caracterul absolut al interdicției canonice bisericești privind folosirea armelor de către cler, care ar putea ca atare deveni unealtă de ucidere („πάντη ἀπηγόρευται”).
2) Aspectul sacramental: Unul dintre principalele aspecte ale slujirii clericale este săvârșirea tainelor bisericești, în primul rând Sfânta Euharistie. Conform regulilor 22 și 23 ale Sinodului de la Ancira (314 d.Hr.), atât uciderea intenționată, cât și cea neintenționată duc la excomunicarea de la comunicarea cu Sfintele Taine. Păcatul uciderii a dus la oprirea de la împărtășirea cu Sfintele Taine chiar și pentru liderii așa-numitei „preoțimi regale” a Bizanțului. De exemplu, Sfântul Fotie la oprit de la împărtășire cu Sfintele Taine împăratului Bardas pentru uciderea concurentului său Teoktist. Pravila a 13-a a Sfântului Vasile cel Mare extinde norma excomunicării soldaților în scopuri pastorale, care se aplică și clericilor-ostași. Norma celei de-a 13-a reguli a Sfântului Vasile cel Mare poate fi înțeleasă și retrospectiv prin prisma celei de-a 43-a reguli care califică orice luare a vieții drept ucidere. În consecință, incapacitatea clericului de a participa și de a îndeplini tainele bisericești îl face imposibil să rămână în cler. Explicația euharistică a regulii a 66-a a sfinților apostoli cu privire la cler este prezentă și în comentariile canonice ale episcopului mărturisitor Nicodim Milaš (1845-1915), care notează că orice vărsare de sânge de către un cleric contrazice însăși esența tainei Euharistiei ca Jertfă Fără de Sânge.
3) Aspectul pastoral-psihologic: Aceasta este formulată de canoanele pastorale ale Bisericii Ortodoxe, în primul rând pe baza faptului că păcatul uciderii este un obstacol canonic în calea primirii Tainei Preoției. Această normă ajunge la a 61-a regulă a sfinților apostoli, care menționează „acțiuni interzise” (ἡ ἀπηγορευμένη πράξις) care servesc drept piedici. Sfântul Fotie, în a 20-a sa Amfilohie, se referă, printre altele, la „mâinile pătate de sânge”(τὴν χεῖρα μιάνας αἵματι). Această formulare corespunde direct regulii a 5-a a Sfântului Grigorie de Nyssa (secolul al IV-lea), subliniind că orice ucidere spurcă sau murdărește omul (τὸ τοῦ φόνου μίασμα) și-l face nevrednic de harul preoțesc (ἀπόβλητοναταϼἱστοναϼἱστον ϼασμάς).
Norma canonului 61 al sfinților apostoli, care include imposibilitatea omului care a săvârșit ucidere să primească Taina Preoției, este interpretată de Sfântul Fotie în context pastoral-psihologic. El observă că păcatele grave ale curviei, adulterului și uciderii (τὴν χεῖρα μιάνας αἵματι) reprezintă o trecere a granițelor de către individ, provocând o „ruptură” internă profundă și perturbează integritatea lui interioară. În consecință, uciderea va constitui o „destabilizare a voinței” (ἐφ’ ἑκάτερα ἄδηλον τε τὴν κρίσιν παρεχομένη), care în viața pastorală viitoare ar putea duce cu mare probabilitate la o tragedie – omul care a trecut odată un anumit prag îl va trece mai ușor din nou. Această perturbare a echilibrului pentru o lungă perioadă de timp denaturează conștiința de sine a aproapelui ca „chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Geneza 1:26) și, în consecință, distorsionează direcția forței raționale a sufletului („ἄλογος”, Sfântul Fotie, Scolii la Evanghelia după Matei). Fericitul Teodoret de Cirus notează că prezența strămoșilor comuni pentru întreaga umanitate a făcut parte din planul lui Dumnezeu de a combate setea animală de ucidere, care este o trăsătură de natură irațională (Comentariu la cartea Genezei). În tradiția patristică, problema psihologică a uciderii este formulată, printre altele, prin caracterul nefiresc absolut al acestui păcat: în timp ce majoritatea păcatelor reprezintă iluzia de a depăși propria fragilitate și mortalitate, uciderea, dimpotrivă, nu face decât să înmulțească moartea.
Pe lângă perturbarea integrității psihologice a omului, interdicția bisericească-canonică de a admite în cler sau de a reține pe cei care au săvârșit omor (și după norma „Nomocanonului” și comentariul Sfântului Nicodim Aghioritul – de asemenea cei care au participat la acțiuni militare), are o profundă dimensiune pastorală. Sfântul Fotie, în Amfilohia menționată mai sus, notează că norma Canonului al 61-lea Apostolic cu privire la cleric provine din înțelegerea că pastorului este „model pentru credincioși” (1 Tim. 4:12). Interdicția de a rămâne în cler pentru cei care au comis ucidere corespunde uneia dintre trăsăturile de bază ale canonicității – și anume înbisericirii, întrucât încălcarea acestei norme creează iluzia „standardelor duble” și provoacă scandal și discordie în comunitatea unificată, care din motive obiective este incapabilă să constate adevărata pocăința a preotului.
Deoarece canoanele Bisericii Ortodoxe au ca scop tratare și vindecarea sufletului uman (vezi canonul 2 al Sinodului din Trullo), interzicerea clericilor care au folosit arme are un efect terapeutic profund. Participarea la război are nu numai consecințe psihologice (tulburare de stres post-traumatic), ci și consecințe duhovnicești. În consecință, un preot care el însuși are nevoie de vindecare duhovnicească nu poate fi vindecător pentru alții (cf. Luca 4:23). În condiții de război, când soldații care se întorc de pe front au nevoie de sprijin psihologic și duhovnicesc de calitate, ignorarea normelor canoanelor pastorale ar duce la un dezastru pastoral și ar crea un „cerc vicios”. Acesta este unul dintre aspectele practice ale canoanelor pastorale în timp de război.
4) Aspectul istorico-canonic: derivă din receptarea canoanelor menționate mai sus de-a lungul istoriei Bisericii. Teodor Balsamon (secolul al XII-lea), în istoria omenirii, când unii clerici au ignorat în mod conștient anumite norme bisericești-canonice pe fondul luptelor de eliberare națională, Biserica Ortodoxă a revenit mereu la realizarea imuabilității canoanelor pastorale și a justificării lor teologice clare. Un exemplu viu este Războiul de Independență al Greciei (1821-1829) și elaborarea Constituției Greciei din 1827, în care, pentru prima dată în istoria contemporană, canoanele bisericești au fost definite oficial ca bază legală normativă pentru dezvoltarea relației stat-biserică.. Articolul 24 din această Constituție a stabilit incompatibilitatea rămânerii în cinul clerical cu orice activitate sau funcție politică sau socială interzisă clerului de canoanele Bisericii Ortodoxe. Printre astfel de canoane, teologii Bisericii Greciei indică cele care interzic clerului să participe la luptă. Acestea includ canonul al 7-lea menționat mai sus al Sinodului IV Ecumenic și Canonul al 83-lea Apostolic, care argumentează această incompatibilitate cu cuvintele Domnului Isus Hristos:”Dați deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”. (Matei 22:21). Retrospectiv, formularea acestui articol justificat canonic din Constituția Greciei a fost influențată semnificativ de acei clerici care, contrar canoanelor, s-au angajat în activități politice sau militare active la începutul revoluției. Din punct de vedere bisericesc-canonic, apariția acestui articol s-a datorat înțelegerii a priori că în dreptul canonic al Bisericii Ortodoxe nu există o normă precedentă și a servit drept mărturie a fidelității față de ordinea canonică.
În consecință, orice slujitor al Bisericii Ortodoxe Ucrainene trebuie să stabilească natura slujirii lui în timpul războiului strict în cadrul canoanelor bisericești, pe baza prevederilor jurământului preoțesc pe care l-a depus. Acest lucru aderă la principiul de bază canonic al bisericii: clericul nu poate participa în nicio circumstanță la luptă, nu poate folosi arme sau vărsă sânge, deoarece ei sunt desemnați de Biserică să ridice „să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie și fără șovăire” (1 Timotei 2:8).
Este deosebit de demn de remarcat faptul că respectarea strictă a tuturor cerințelor bisericești-canonice referitoare la statul clerical este o premisă fundamentală pentru păstrarea preoției ortodoxe. Acest lucru este necesar nu numai pentru îngrijirea pastorală a acelor militari aflați în prezent în zone de luptă activă sau aflați în concediu după ce au fost răniți, ci și pentru cei care se vor întoarce definitiv la viața civilă după victoria Forțelor Armate ale Ucrainei și vor avea nevoie de reabilitare și sprijin duhovnicesc adecvat.
UJO a scris mai devreme că Vaticanul a criticat mobilizarea preoților în Ucraina.
Totul în lume este schimbător și nimic nu este veșnic, numai Dumnezeu. Chiar și rugăciunea noastră se schimbă în funcție de fluctuațiile stării noastre duhovnicești.
Primul pas pe calea mântuirii este rugăciunea rostită cu cuvinte. Ea are propriile sale tipuri și în niciun caz nu trebuie identificată cu o rugăciune rostită doar prin voce – pentru că aceasta poate să nu fie deloc o rugăciune. „Rugăciunea adevărată începe acolo unde cuvântul rugător și gândul rugător se îmbină cu sentimentul de rugăciune” (Sfântul Nicodim Aghioritul).
Putem spune că există diferite tipuri de rugăciune – rostită cu cuvinte, a minții și a inimii. Acestea sunt determinate de gradul de participare a minții și a inimii (a duhului) la rugăciune. Când vivacitatea sa este scăzută, rugăciunea rămâne verbală. Odată cu implicarea deplină a minții și când atenția este continuă, rugăciunea devine a minții, iar atunci când gândul rugăciunii este trăit de sentimentul duhovnicesc al inimii, atunci ea devine a inimii. O astfel de lucrare în trei trepte se săvârșește prin nevoință, adică „cu nevoința omului care se roagă” (Sfântul Teofan Zăvorâtul). Clasificarea acestor trei trepte de rugăciune este destul de convențională, deoarece deseori are loc pătrunderea reciprocă a diferitelor stări de rugăciune.
Rugăciunea verbală (rostită) implică în mod tradițional citirea psalmilor, acatistelor, canoanelor, diverselor reguli, textelor liturgice, precum și citirea rugăciunii lui Iisus. Rugăciunea verbală, atunci când este pronunțată cu voce tare, se numește orală sau vocală. Cu același succes, poate fi citit în tăcere, „pentru sine”, în minte. Totuși, acest lucru nu o face rugăciune a minții, chiar și cu o atenție sporită și o oarecare renaștere a simțurilor.
În primul rând, contează calitatea atenției.
Rugăciunea minții este acea când atenția minții este combinată indisolubil cu rugăciunea.
Dacă nu se întâmplă așa, dacă legătura este incompletă și instabilă, atunci rugăciunea rămâne verbală, indiferent de modul în care este pronunțată. O rugăciune spusă „pentru sine” în minte, după sfinții părinți, este invizibilă chiar și pentru demonii care nu pătrund în adâncul inimii și nu sunt în stare să ne ghicească gândurile.
În timpul rugăciunii verbale, atenția noastră este distrasă involuntar în exterior, de exemplu, către o carte, un cititor sau o icoană, dar chiar și în această etapă, părinții sfătuiesc să învățăm să ne îndreptăm atenția spre interior și să încercăm să o luăm din zona capului și să o concentrăm în zona pieptului (locul inimii). Din nou, trebuie să înțelegeți că acest lucru nu face din ea rugăciune a minții, nici a inimii, rămânând încă verbală.
Rugăciunea începătorului este adesea amestecată cu gânduri și este „necurată” înaintea lui Dumnezeu. Atenția lui nu poate fi acordată în întregime inimii, ea este în mod constant împrăștiată, gândurile „fug” de la rugăciune. Deci, în rugăciunea adevărată trebuie să fie implicate trupul, mintea și inima. Numai îndeplinind această condiție putem numi ceea ce facem rugăciune. De asemenea, în timpul rugăciunii verbale, mintea trebuie să fie atentă la cuvintele rugăciunii, iar inima trebuie să îi răspundă cu simțire. Dacă acest lucru nu se întâmplă, atunci o astfel de rugăciune „nu este nici măcar rugăciune” (Sfântul Teofan Zăvorâtul).
Rugăciunea minții diferită prin faptul că cuvintele nu mai sunt rostite în minte, ci sunt gândite doar ca concepte.
La fel ca în viața de zi cu zi, într-o fracțiune de secundă, ne poate veni o idee sau înțelegere. Această idee, în întregime, este dezvăluită instantaneu și înțeleasă fără cuvinte. Dar atunci ceea ce este înțeles într-un moment trebuie tradus în cuvinte – formulat.
Tabelul periodic a fost „înțeles” de Mendeleev într-o revelație într-o clipă, dar nu l-ar fi putut înțelege și descrie dacă nu ar fi dedicat ani de zile acestei probleme. Unele dintre cele mai complexe lucrări muzicale ale unor compozitori geniali au fost auzite de ei într-un moment de timp, dar apoi au trebuit să fie clasificate în note și partituri timp de luni de zile.
Același „fulger” a unei gândiri tăcute este rugăciunea minții. Este mult mai avansată decât cea verbală, mai bogată în conținut, mai profundă în plinătate. Gândul pătrunde în ceea ce nu poate fi exprimat în cuvinte, îmbrățișează ceea ce nu poate fi explicat. Formatarea gândurilor și a cuvintelor își impune propriile limitări, necesită timp și efort, în timp ce gândul care curge în afara cadrului verbal este mult mai liber, mai flexibil și mai profund. Din acest motiv, rugăciunea minții sună mult mai repede decât rugăciunea verbală.
Gândirea verbală se distinge prin discreție: micro-decalaje între cuvinte și fraze, pauzele semantice și de intonație perturbă continuitatea gândirii, făcând posibilă intervenția gândurilor străine. Dacă gândul nu este formalizat în cuvinte, atunci curge inseparabil și perfect. Mișcarea circulară a gândirii, când revine iar și iar la aceeași temă – la numele lui Iisus – promovează adunarea în sine, concentrarea și autoaprofundarea. Toate acestea creează premisele pentru nașterea unei rugăciuni neîncetate.
Atenția este întotdeauna plasată în partea superioară a pieptului – în așa-numitul loc al inimii. Dar trebuie să înțelegeți că aceasta nu este încă rugăciunea inimii. Rămâne totuși rugăciunea minții, deși se simte ca o gândire rugătoare care răsună în inimă.
Scopul strategic al lucrării minții este de a ajunge la rugăciunea inimii.
Sarcina tactică se rezumă la două acțiuni principale: menținerea neîncetată a minții în inimă și paza de orice gând străin ca să nu pătrundă în ea. Astfel, în timpul orelor de slujbă, „lasă mintea să urmărească sensul troparului” (Iosif Isihastul). Lasă-o cu tenacitate, fără să fie distrasă de nimic, să se țină de sensul cuvântului citit și cântat. În timpul orelor petrecute în chilie, lasă-ți atenția să fie cufundată în gândirea rugăciunii, iar mintea să privească îndeaproape și „înțelege pentru ce te rogi”, pentru că dacă tu însuți nu înțelegi, „atunci cum va exista înțelegere reciprocă cu Dumnezeu, cum îți vă poate da El ceea ce ceri?” (Iosif Isihastul).
Rugăciunea inimii este o stare în care un gând rugător devine plin de sentimente și este exprimat de acestea. Această stare nu este o reacție emoțională obișnuită, o simplă izbucnire de sentimente, ci este o trăire duhovnicească. Sentimentele noastre vin întotdeauna din inimă, care este sursa trăirii noastre duhovnicești. Aceasta este acțiunea forței iritabile, care, împreună cu dorința, constituie partea pătimaș a sufletului. Până nu ajungem la nepătimirea începătoare, inima noastră emană inevitabil un sentiment necurat amestecat cu un început pătimaș. Prin urmare, manifestarea unor astfel de sentimente în rugăciune este exprimată în concepte care conțin o evaluare negativă: „senzualitate”, „spiritualitate”, „înfierbântare sangvină” etc.
Cu totul altceva este rugăciunea inimii: aici este deja trezit un sentiment duhovnicesc. Energia mentală se adună în vârful inimii duhovnicești, unde se contopește cu duhul uman. După ce a format un întreg cu ea, mintea, tinde spre Duhul lui Dumnezeu, devine un singur duh cu El (1 Cor. 6:17). Sentimentul care răsună în inimă nu este obiectiv vag, ci îmbibat cu gândul rugător și conținutul ei. O astfel de rugăciune este în toate privințele mai perfectă decât rugăciunea minții, pentru că zonele mai sublime sunt accesibile sentimentului sincer. Sentimentul este capabil să înțeleagă ceea ce este inaccesibil înțelegerii, să pătrundă în neînțeles – ceea ce se extinde dincolo de limitele gândirii, ceea ce este dincolo de controlul minții.
Acest lucru devine posibil după ce mintea a învățat să se separe de rațiune și să se țină cu încredere de locul inimii.
Atașamentul senzual față de un obiect al dorinței – mental sau spiritual – are o altă natură decât interesul intelectual pentru același obiect și este mult mai puternic decât acesta din urmă. Prin urmare, sentimentul rugăciunii este mai stabil și mai independent decât gândul, care este ușor de încurcat și distras de o asociere trecătoare, purtat de un gând întâmplător, de cea mai mică impresie auditivă sau vizuală, sau de orice senzație tactilă. Mintea este ușor ispitită și, prin urmare, nu este de încredere.
O altă problemă este atunci când omul este atașat cu simțire de ceva și dorește aceasta „din toată inima” – atunci va fi dificil să-l smulgi de la obiectul atenției. Dacă cineva este captivat, de exemplu, de afecțiunea inimii, atunci „chipul dulce” nu „îți iese din cap”. Se întâmplă că omul vrea să-și distragă atenția, dar nu poate – sentimentele sale sunt mai puternice decât el. Omul se străduiește spre ceea ce dorește cu toată ființa sa: cu inima, mintea, întreaga ființă, căci „unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta”. Prin urmare, este important ca Dumnezeu însuși să devină obiectul dorinței, ceea ce învață prima și cea mai mare poruncă.
Dar cum ne putem apropia de împlinirea ei?
Găsim răspunsul în justificarea ascezei ca componentă integrală a rugăciunii. Abstinența cuprinzătoare ne permite să dizolvăm sau cel puțin să slăbim legăturile care ne leagă de pământ. Dacă ne dorim lucruri pământești, atunci sufletul fuge de Dumnezeu. Nu o poți reține: va cădea la pământ – unde este ascunsă comoara ei. Și numai atunci când omul este atașat de Hristos cu un sentiment de inimă, când amintirea vie a Lui, setea de întâlnire cu El devin persistente – atunci inima va fi în Dumnezeu și, prin urmare, întreaga ființă va rămâne în El.
Fără constrângere și efort, fără tehnici și exerciții, omul se va trezi cufundat într-o stare de rugăciune neîncetată.
Sentimentul este mai puternic decât gândul. În procesul vieții, poate dispărea în fundal, dar în același timp practic nu poate fi întrerupt. Din acest motiv, este mai ușor să menții o stare de rugăciune mult timp în continuitate tocmai cu simțirea inimii, iar aceasta este deja o umbră slabă a rugăciunii neîncetate. Cu astfel de însușiri rugăciunea inimii, se menține ușor în orice condiții, în orice aglomerație, în forfotă și zgomot.
La această etapă, metaniile nu mai sunt necesare, deoarece nu mai este nimic de numărat. Pauzele din timpul mișcării circulare a gândirii nu mai sunt perceptibile. Un strigăt sincer adresat lui Dumnezeu – fie de pocăință, fie de mulțumire sau de cerere – poate suna fără încetare, deși se schimbă în culoarea semantică sau emoțională.
Rugăciunea inimii pregătește omul pentru contemplare, dând începutul unei experiențe atemporale. La urma urmei, simțul timpului apare în noi datorită unei serii constante de sentimente și gânduri, schimbându-se sub influența impresiilor externe și a impulsurilor interne. Ele, ca niște repere pâlpâitoare, marchează progresul nostru în spațiul temporal. Dacă această schimbare de sentimente și gânduri se oprește pentru o clipă, atunci omul atârnă ca în imponderabilitate, sufletul său intră în contact cu imobilitatea eternității.
O astfel de isihie internă, care duce la oprirea fluxului de gândire, este una dintre trăsăturile care caracterizează, după Grigore de Nyssa, starea de contemplare. Din când în când, cei care sunt cufundați în rugăciunea inimii simt ceva asemănător. În astfel de momente de apropieri de infinit, sentimentul stării directe în fața lui Dumnezeu devine deosebit de clar. Atunci isihastului îi este greu să înțeleagă: au trecut cinci minute sau cincizeci de ore.
Această stare amintește ceea ce se întâmplă în timpul contemplării, când omul depășește limitele timpului și se poate ruga toată noaptea cu mâinile ridicate, neobservând orele care au trecut într-o clipă, fără să înțeleagă în același timp „el este în corp sau în afara corpului”.
Cu rugăciunea inimii se încheie scara etapei lucrătoare a vieții duhovnicești. Aceasta este limita la care omul poate fi ridicat prin capacitățile sale naturale și prin propriile sale eforturi, cu sprijinul harului lui Dumnezeu.
Continuarea urcării către desăvârșire și fiecare pas în sus este un dar special al harului trimis de Dumnezeu cu pronia Sa, la momentul stabilit de El.
Persecuția Bisericii din Ucraina nu este ceva nou sau neobișnuit. Toate acestea s-au mai întâmplat mai devreme. Înțelegerea trecutului ne va ajuta să îndurăm prezentul.
Apostolul Pavel i-a scris lui Timotei: „… Şi toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi” (2 Timotei 3:12). Acest lucru este valabil pentru toate timpurile. Chiar și atunci când creștinismul nu era doar o religie dominantă, ci singura religie dominantă în întreaga lume civilizată a acelei epoci, drepții au fost persecutați. Aceste persecuții au luat diferite forme și au venit de la diferiți oameni, uneori chiar de la cei învestiți cu autoritate duhovnicească și mare putere. Atanasie cel Mare, Ioan Gură de Aur, Fotie cel Mare, Filip al Moscovei, Arsenie al Rostovului și mulți alții au fost exilați de colegii lor episcopi.
Totuși, dacă ar fi să înțelegem persecuția într-un sens mai restrâns, ca persecuție a creștinilor de către păgâni sau atei, toate aceste evenimente, petrecute în diferite perioade istorice și în diferite condiții socio-politice, au trăsături comune. Dacă examinăm, analizăm și încercăm să proiectăm aceste trăsături în vremurile de astăzi, vom înțelege semnificația împrejurărilor actuale și ne vom întări pentru a îndura greutățile și necazurile de astăzi. În acest articol, ne vom concentra asupra unui aspect comun aproape tuturor persecuțiilor cunoscute, pe care tradiția noastră bisericească nu îl subliniază în mod deosebit. Totuși, este un punct foarte important.
Toate persecuțiile sunt în general precedate de perioade de pace relativă și de prosperitate pentru comunitățile creștine. Să luăm ca exemplu persecuția cunoscută în istoriografie drept cea mai semnificativă și brutală – Persecuția Dioclețiană, numită și „Marea Persecuție”. Se crede că a durat 10 ani, din 303 până în 313, acoperind întregul Imperiu Roman la acea vreme. Totuși, acest lucru nu este complet exact. În primul rând, în partea de vest a imperiului, persecuția s-a încheiat efectiv în 306, în timp ce în partea de est a încetat în 311, deși incidente izolate au continuat și după aceste date. În al doilea rând, intensitatea, universalitatea și severitatea persecuției au variat în diferite localități. Cu toate acestea, edictele imperiale împotriva creștinilor erau în vigoare în tot Imperiul Roman, reprezentând o amenințare constantă de persecuție.
Înainte de această persecuție, creștinii au trăit în pace și prosperitate timp de 40 de ani. Persecuția anterioară sub împărații Decius Traian și Valerian, care nu a fost nici la fel de extinsă și nici la fel de prelungită ca Marea Persecuție, s-a încheiat în anii 250. De atunci, comunitățile creștine au crescut semnificativ, s-au răspândit în multe orașe, au dobândit proprietăți și au construit clădiri bisericești. În mod remarcabil, în Nicomedia, o biserică creștină substanțială a fost construită chiar vizavi de palatul imperial. Distrugerea, sau după unele surse, arderea acestei biserici împreună cu adunarea ei, a fost primul act al Marii Persecuții. Calendarul sfinților noștri comemorează pe 28 decembrie (stil vechi) amintirea celor 20.000 de martiri arși la Nicomedia. Tradiția spune că s-au adunat în biserică pentru sărbătoarea de Crăciun. Împăratul a poruncit ca toți să fie arși, dar cei care au acceptat să sacrifice idolilor păgâni puteau părăsi biserica. Desigur, numărul 20.000 este o exagerare semnificativă, dar indică totuși că biserica era foarte mare după standardele vremii. Nu ar fi putut fi construit în secret și fără resurse financiare substanțiale. În acei ani, bisericile creștine au fost ridicate legal și deschis în aproape toate orașele importante ale Imperiului. După încheierea persecuției, multe dintre aceste biserici au fost returnate comunităților creștine prin proceduri legale și s-a plătit despăgubiri pentru cele care au fost distruse.
Pe lângă construcția de biserici în această perioadă, și mulți oameni din eșaloanele superioare ale societății s-au alăturat Bisericii. De exemplu, unul dintre cei mai faimoși sfinți, Gheorghe Purtătorul de Biruință, provine dintr-o familie foarte bogată și era un comandant militar apropiat de Dioclețian. O parte semnificativă a armatei și a aparatului birocratic erau creștini. Poziția materială și financiară a comunităților era și ea destul de bună.
Toate acestea, desigur, au contribuit în mod semnificativ la răspândirea creștinismului în diferite pături ale societății și diferite teritorii, dar au condus și la o stare de moleșală duhovnicească. Cuvintele lui Hristos: „… Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să urmeze Mie”(Marcu 8:34), cu siguranță nu au fost uitate, dar s-au retras în planul secund în conștiința oamenilor, în timp ce o stare de satisfacție cu viața pământească, confortul și posibilitatea de a combina credința în Unicul Dumnezeu Adevărat cu bunăstarea pământească au venit în prim-plan. Toate acestea sunt foarte bune și, în anumite momente, poate, pot fi combinate, dar apoi vin momente când omul se confruntă cu o alegere: una sau alta.
Și când vine vremea încercărilor, mulți creștini sunt nepregătiți să-L aleagă pe Hristos și să renunțe la bunăstarea pământească. Acest lucru nu este subliniat în mod obișnuit, dar adevărul rămâne: în timpul persecuțiilor, un număr mare de creștini au compromis și au îndeplinit cerințele persecutorilor lor. Lipsa izvoarelor istorice nu ne permite să facem o concluzie certă dacă au existat mai mulți mărturisitori sau apostați. Dar că au fost foarte mulți dintre cei din urmă este fără îndoială.
Mai mult decât atât, rareori vreunul dintre acești apostați a fost rupt de creștinism o dată pentru totdeauna. Cei mai mulți credeau că nu este permis, dar destul de iertabil, să îndeplinească cerințele autorităților, continuând să creadă în Hristos în inimile lor. Cerințele au variat, la fel și gradele de compromisuri acceptabile. Episcopii înșiși au cerut adesea să îndeplinească cerințele autorităților păgâne. De exemplu, prof. Bolotov, în „Istoria Bisericii Antice”, scrie despre Euctemon, episcopul Smirnei, care i-a îndemnat pe creștini la apostazia formală pentru a-și salva viața. În Cartagina și Alexandria, apostazia a căpătat un caracter de masă.
Surse istorice de încredere rareori menționează cazuri în care creștinii au fost forțați să renunțe la credință direct, prin cuvinte. Omul putea crede în Hristos, dar, în același timp, i se cerea să îndeplinească anumite acțiuni care demonstrau loialitate față de autoritatea statului și cultul religios asociat acesteia. Aceste cerințe variau: de la oferirea de jertfe idolilor până la predarea cărților sfinte sau a vaselor bisericești. Amploarea compromisului acceptabil diferă de la un loc la altul. De exemplu, dacă episcopul Filip al Heracleei a permis predarea vaselor și a Scripturilor, atunci episcopul Felix de Thibiuca a considerat că este mai bine să moară decât să facă asta.
După Marea Persecuție, cei care se îndepărtaseră de credință, sunți numiți „traditori”, s-au întors în Biserică în masă. Regulile canonice ale Sfântului Petru al Alexandriei și ale Sinodului de la Arles din 314 au abordat cum să îi accepte înapoi. Aceste documente descriu diferite grade și forme de apostazie, unele fiind destul de justificate sau tratate cu blândețe. De exemplu, Petru al Alexandriei i-a justificat pe deplin pe cei care au dat mită ca să fie eliberați. În al 12-lea Canon al său, el scrie: „Cei care au dat bani ca să nu fie deranjați în vreun fel, să nu să aducă acuzați împotriva lor. Căci au suferit pierderea banilor ca să nu-și piardă sufletul, ceea ce alții au făcut din lăcomie…” Interesant, el își susține punctul de vedere cu un exemplu din Faptele Apostolilor: „…și citim în Faptele Apostolilor că cei care au fost târâți înaintea oficialităților orașului în Tesalonic din cauza lui Pavel și Sila au fost eliberați pentru o mită suficientă”.
O altă tactică a fost ca creștinii bogați să-și forțeze sclavii să ofere jertfe idolilor în numele lor. „Unii i-au pus pe sclavi creștini în locul lor, iar sclavii, fiind sub puterea stăpânilor lor și temându-se de ei, au fost împinși la idolatrie și au căzut”, scrie Sfântul Petru. Au existat, de asemenea, cazuri în care creștinii s-au prefăcut doar că aduc jertfă fără a face acest lucru. De exemplu, cineva putea părea că aruncă o bucată de tămâie pe altar în fața unei statui, dar o ținea în secret în mână.
În toate aceste cazuri, vedem psihologia oportunismului, adaptându-se la condițiile externe în schimbare. Scopul principal a fost să supraviețuiască și, dacă este posibil, să le mențină bunăstarea. Dacă acest lucru se putea face fără renunțarea la credință sau prin forme minore de apostazie, era considerat acceptabil. Dacă nu… ei bine, Dumnezeu va ierta. Acestui punct de vedere i se opune altul: scopul principal este de a ramane credincios lui Hristos, indiferent de cost. Mulți mărturisitori au avut acest punct de vedere. Istoricul și Sfântul Eusebiu al Cezareei, care a trăit el însuși Marea persecuție, scrie: „Se poate spune despre mii de creștini care au dat dovadă de un curaj remarcabil în mărturisirea credinței în Dumnezeul Atotputernic… Iată mii de oameni – bărbați, femei, copii, care , disprețuind această viață temporară, a îndurat diferite feluri de moarte pentru învățăturile Mântuitorului nostru”. El observă, de asemenea, că adesea torturile aduse creștinilor, menite să insufle frică altora, au avut efectul opus: oamenii înșiși căutau martiriul pentru a se uni cu Hristos.
„În acel moment, am asistat la o fervoare uluitoare și o putere și un curaj cu adevărat divin în rândul celor care credeau în Hristos Dumnezeu. În timp ce sentința era citită unor martiri, alții alergau din toate părțile la platforma judecătorului, declarându-se creștini, necăutând la torturi, oricât de teribile și de variate nu ar fi fost ele, propovăduind fără teamă pe Dumnezeu Creatorul, ei cu bucurie, cu zâmbete și bucurie, au acceptat condamnarea la moarte și au cântat imnuri de mulțumire Creatorului până la ultima lor suflare”, scrie Eusebiu.
Aceste două abordări, aceste două mentalități, sunt caracteristice tuturor persecuțiilor istorice, iar cea actuală nu face excepție. Avem, de asemenea, pe cei care rămân fermi în credința lor, rămân loiali Bisericii și refuză să facă compromisuri. Nu este că nu le este deloc frică de consecințele unei astfel de loialități. Frica este un sentiment perfect normal pentru o persoană sănătoasă din punct de vedere psihologic. Dar acești oameni consideră că renunțarea la Biserică este o perspectivă mult mai grozavă și, prin urmare, se tem să devină apostați din cauza oricăror compromisuri.
Actuala persecuție a Bisericii oferă un singur compromis – aderarea la BOaU. Iar cei din a doua categorie, cei care au făcut un astfel de compromis, s-au convins pe plan intern că nu este nici trădare, nici apostazie. Este doar o trecere de la o jurisdicție la alta, mai ales una sancționată de o persoană care poartă titlul „Santitatea Sa” (referitor la Patriarhul Constantinopolului). În exterior, totul rămâne la fel: aceeași biserică, aceleași veșminte, aceleași (sau aproape aceleași) slujbe, aceeași existență prosperă unde nimeni nu te deranjează și nu îți ia nimic. „Afaceri ca deobicei.” Dar această „afacere ca de obicei” devine o prioritate în mintea oamenilor, împingând loialitatea față de Adevăr în fundal. Principalul lucru este ca totul să rămână așa cum a fost, cu fidelitatea menținută dacă este posibil. Și aici vin în minte cuvintele Apocalipsei, vorbite probabil despre o astfel de stare de duh: „… că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea”. (Apoc. 3:15-16).
Merită menționat faptul că un duh ferm, hotărârea de a merge până la capăt, de a rămâne fidel convingerilor, indiferent care ar fi ele, se dovedește adesea a fi o apărare mai sigură împotriva persecuțiilor decât evaziunea inteligentă și încercările disperate de a scăpa de necaz. De foarte multe ori, ispitele și nenorocirile îi ocolesc pe cei care nu se tem de ele și, dimpotrivă, dau buzna peste cei care, în încercarea de a le evita, sunt gata să facă compromisuri cu conștiința lor.
Prințul Ilia Ceavceavadze s-a născut pe 8 noiembrie 1837 în Kvareli, un sat din Georgia care era parte a Imperiului Rus la acel moment, într-o familie nobilă căreia în 1726 regele Constantin al II-lea i-a acordat rangul „tavadi”, în semn de recunoaștere a devotamentului față de națiune, părinții săi fiind Grigol Ceavceavadze și Mariam Beburishvili.
Băiatul a fost educat de diaconul satului înainte de a pleca la Tbilisi, unde a urmat prestigioasa Academie pentru Nobilime începând cu anul 1848. Mama lui Ilia, Mariam, murise pe 4 mai 1848, când băiatul avea zece ani, iar tatăl i-a cerut surorii sale, Makrine, să-l ajute la creșterea copiilor, astfel că mătușa a avut un impact semnificativ asupra vieții tânărului și a fraților săi, iar după 1852, când și Grigol a murit, s-a ocupat singură de copii.
Ilia a suferit o altă lovitură devastatoare atunci când fratele său, Constantin, a fost ucis în timpul raidului Dagestani asupra regiunii natale, Kakheti.
După absolvirea academiei, a decis să-și continue studiile la Universitatea din Sankt Petersburg, timp în care a citit despre evenimentele din Italia și lupta lui Giuseppe Garibaldi, pe care l-a admirat timp de mulți ani. În timp ce se afla la capitala imperiului, tânărul s-a îmbolnăvit grav din cauza climei aspre și s-a întors în Georgia timp de câteva luni, în 1859.
După scurt timp, prințul a intrat în politică, iar principalele sale direcții s-au bazat pe naționalismul georgian, devenind un adept al mișcării de rezistență față de politica imperială de rusificare forțată, insistând pentru revigorarea independenței Bisericii Ortodoxe Georgiene și chiar pentru independența politică a statului.
Pe măsură ce numărul susținătorilor ideilor sale s-a mărit, a crescut și numărul dușmanilor lui care erau parte a facțiunilor bolșevice și menșevice ale Partidului Social Democrat al Muncii din Rusia.
Potrivit istoricului Simon Sebag Montefiore, prințul Ceavceavadze a fost pentru scurt timp mentor literar al tânărului Iosif Stalin, care era pe atunci seminarist la Tbilisi.
După ce a fost ales membru al Camerei Superioare în prima Dumă rusă și a locuit o vreme la Sankt Petersburg, Ilia a decis să se întoarcă în Georgia în 1907. Pe 28 august, în timp ce călătorea spre casă cu soția sa, Olga, prințul a fost prins într-o ambuscadă și ucis de un grup de șase asasini în micul sat Tsitsamuri, aflat lângă Mtskheta.
Uciderea lui a fost văzută ca o tragedie națională și a îndoliat întreaga societate georgiană. Deși mai târziu guvernul sovietic a acuzat Ohrana, poliția secretă țaristă, că ar fi ordonat asasinatul, la acea vreme cea mai răspândită suspiciune a fost că atentatul a fost pus la cale de facțiunea bolșevică a Partidului Social Democrat al Muncii.
Montefiore a vorbit chiar despre posibilitatea ca asasinarea lui Ilia să fi fost un exemplu rar de cooperare între facțiunile bolșevice și menșevice ale PSDM, avansând ideea că Iosif Stalin ar fi fost cel puțin tangențial implicat în asasinarea fostului său mentor, deși nu există dovezi că el ar fi ordonat crima.
După moartea lui Ceavceavadze, social-democrații georgieni, în special menșevicii, au obținut un sprijin semnificativ în rândul poporului georgian și au proclamat independența Georgiei pe 26 mai 1919, însă trei ani mai târziu țara a fost invadată de armata sovietică și anexată la URSS.
În 1987, prințul Ilia Chavchavadze a fost canonizat de Biserica Ortodoxă și Apostolică Georgiană ca “Sfântul Ilia cel Drept”, iar doi ani mai târziu, în 1989, în timpul protestelor antisovietice de la Tbilisi, poeziile, romanele și credințele sale politice au devenit un simbol al luptei georgiene pentru independență.
Conducătorul BOaU, Epifanie Dumenko, a declarat că proiectul de lege anti-bisericesc nu încalcă libertatea de credință, dimpotrivă, „o protejează de tirania Kremlinului”
Epifanie Dumenko, conducătorul Bisericii Ortodoxe a Ucrainei (BOaU), a declarat că Biserica Ortodoxă Ucraineană (BOUkr) așteaptă adoptarea proiectului de lege 8371, transmite LB.ua.
„Destul de curios, dar acest lucru este așteptat și în interiorul Patriarhiei Moscovei din Ucraina. Clerul și credincioșii văd că nu-i pot convinge sau influența în niciun fel pe mitropolitul Onufrie și pe alți lideri. Prin urmare, ei speră că măcar o lege de stat îi va elibera de influența și de sclavia Moscovei”, a spus el.
UJO a informat mai devreme că parlamentarii nu au votat pentru includerea proiectului de lege 8371 pe ordinea de zi.
Susținătorii interdicției Bisericii Ortodoxe Ucrainene, în frunte cu Poroșenko, blochează tribuna Radei Supreme, cerând adoptarea proiectului de lege respectiv. Imagine: Strana
Autoritățile vor continua să facă presiuni asupra Bisericii Ortodoxe Ucrainene, dar fără a legifera oficial interdicția Bisericii, crede Bondarenko.
Analistul politic Kostiantiyn Bondarenko admite că presiunea lui Petro Poroșenko și a partidului său în parlament pentru promulgarea legii care va interzice Biserica Ortodoxă Ucraineană ar putea să nu reușească. El a menționat acest lucru într-un comentariu pentru publicația „Strana”.
Bondarenko crede că autoritățile nu sunt interesate să adopte proiectul de lege Nr. 8371.
„Nimeni nu va dori să-i ofere (lui Poroșenko – Red.) un asemenea cadou sub forma acestei legi, pe care, desigur, el îl va numi victorie. Strada Bankova a decis că este mai bine să nu-și asume riscul”, a notat el.
El crede că autoritățile nu vor înceta să facă presiuni asupra Bisericii Ortodoxe Ucrainene: „Vor fi în continuare dosare penale, și în continuare vor fi acaparate bisericile”.
„Dar fără măsuri drastice, cum ar fi legiferarea oficială a interzicerii Bisericii Ortodoxe Ucrainene”, a spus analistul politic.
UJO a informat mai devreme că deputatul Yevhen Șevcenko crede că perspectiva sancțiunilor a zdruncinat dorința parlamentarilor de a interzice Biserica Ortodoxă Ucraineană.
