Introducere, traducere și note de prof. Marian Maricaru. Texte publicate în numărul din ianuarie 2013 al revistei Tabor. (Textul are copyright și nu poate fi preluat de mass-media, presă etc fără acordul explicit al traducătorului. Pe internet poate fi preluat integral de siteurile și blogurile creștin-ortodoxe, singura condiție este menționarea sursei electronice și autorul traducerii, cu link la pagina originală: http://dogmaticaempirica.wordpress.com/2013/04/01/par-staret-gheorghios-kapsanis-grigoriatul-despre-noua-ora-de-religie-impusa-in-grecia-noua-programa-de-studii-pentru-ora-de-religie-este-indrumator-spre-religia-universala/)

Introducere

Părintele stareț Gheorghios Kapsanis, egumenul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie – mai cunoscută în România ca Grigoriu, rectitorită din temelii de Sf. Ștefan cel Mare – este un cunoscut fost profesor de teologie al Universității din Athena, de unde, împreună cu o parte din ucenicii săi, unii dintre ei ex-studenți ai săi, s-a retras în viața monahală acum mai multe decenii. După o perioadă petrecută la Meteora, obștea se mută în Sf. Munte, unde se stabilește la Măn. Simonopetra, apoi, definitiv, la Grigoriu, participând la marea mișcare de reînviere a vieții monastice athonite din a doua jumătate a secolului al XX-lea și ajungând cunoscută în întreaga Ortodoxie contemporană. Obștea de la Grigoriu se implică în viața actuală a Trupului lui Hristos, publicând periodice și cărți, contribuind la pastorația și misiunea internă a Bisericii Eladei, dar și în apostolatul ortodox extern, din Africa (în special în Congo și, mai nou, în Burundi). Ca și alte obști athonite, și aceasta, la loc de frunte, este foarte eterogenă etnic (dar unită în Hristos și Ortodoxie) și extrem de primitoare cu românii, fiind un adevărat microcosmos și recapitulare în mic a katholicitățiiOrtodoxiei, în ambele sensuri (și cel spațial, dar și cel genuin, de întregime nestricată de erezii a credinței apostolice). Există și un monah de culoare și, periodic, pot fi văzuți monahi asiatici sau de culoare veniți în stagii duhovnicești aici.

Articolul de față este o recentă luare de poziție a acestui celebru stareț și profesor, autor de cărți și articole, în legătură cu mult discutata introducere anul trecut în învățământul de stat din Grecia, la recomandarea UE (făcută în anul 2005 către toate statele membre!), în locul orei de religie confesională, în cazul de față Ortodoxă, a ceea ce în limba greacă s-ar numi θρησκευτικός γραμματισμός (deocamdată sub titulatura de oră pilot). Această expresie și problematica ascunsă în spatele ei pleacă de la americanul religious literacy(adică alfabetizare religioasă), un concept la modă în Apus de câțiva ani încoace, care vede ca o necesitate existența educației religioase de tip „istoria religiilor” în învățământul de stat deoarece, într-o societate globalizată, se consideră că lipsa cunoașterii celorlalte religii duce la fanatism si izolare. Deci, noua ideologie nu pune in prin plan asistarea tuturor cetățenilor, în mod nedescriminatoriu, pentru studierea și trăirea în primul rând a propriei religii, ci dorește înlocuirea acesteia cu studierea generală, și, în fapt, superficială și relativistă, a tuturor religiilor. Desigur, se pretinde o expunere de tip „obiectiv”, „intercultural”, cu „implicații socio-culturale” în care nu există un Adevăr de credință și viață, ci, doar, o diversitate plată de culturi sau „tradiții” (cum este, mai nou, la modă a se spune și prin România) religios-spirituale omenești, toate egale și, în final, neutre ca valoare moral-spirituală – precum munții sau mările studiate la geografie, ori numerele de la aritmetică sunt ne-evaluabile moral sau duhovnicește, deși, în realitate, biblic și patristic vorbind, chiar și acestea pot fi cel puțin contemplate duhovnicește. În această paradigmă, studiul religiilor ajunge, culmea, un simplu capitol al antropologiei, dimensiunea spirituală a problemei fiind, în realitate, exclusă sau marginalizată. Anul acesta s-a discutat și în România pe marginea unei știri în care se spunea că elevii din Marea Britanie erau obligați de școală să exerseze modul de rugăciune musulman, eventual chiar în geamie, deși ei erau creștini, cei care refuzau urmând a fi penalizați. Prin urmare, se poate observa că umanismul devine, de fapt, noua religie a Noii Lumi, o religie care eclipsează sau anulează, în fapt, celelalte religii prin reducerea lor la simple fenomene umane, fără implicații spirituale pozitive sau negative. Riscul este ca, în loc să cultivăm o cultură a dialogului de bun simț, cunoaștere și acceptare în dragoste a aproapelui – oricare ar fi el -, să se cadă, din nou, în corectitudinea politică nivelatoare și, în final, tiranică; cosmopolitismul și multiculturalitatea să devină o modă sau, mai rau, o dictatură, transformându-se într-un vector inteligent al globalizării forțate, a cărei nouă religie este, deci, umanismul antropocentric și, în esență, ateu. Din perspectivă Ortodoxă, se poate pune foarte ușor în evidență faptul că dacă elevul nu va înțelege și nu va trăi propria credință – iar acest lucru presupune mulți ani de acumulări și discerneri informative și formative -, nu va putea iubi într-un mod sănătos pe Dumnezeu și pe aproapele său (de orice religie ar fi el) și nici nu va înțelege în mod real multitudinea confesiuni sau religii existente. Cu atât mai puțin, suspendat într-un niciunde presupus obiectiv-rece, de dincolo de orice religie, niciun elev nu va avea nicio trăire în nicio religie și nici nu își va impropria vreun cod axiologic, altul decât cel umanist antropocentric neo-atheu sau relativist-sincretist – dacă și-l va impropria și pe acela, oricum ar putea arăta el.

Pentru a înțelege mai bine realitățile sui generis din statul grec modern și condițiile, în general, ale învățământului religios preuniversitar de stat, recomandăm parcurgerea capitolului „V. Educația religioasă în Grecia: identitate națională și multiperspectivism” semnat de Irina Horga și Mihaela Zaharescu (în Dorin Opriș & Monica Opriș – coordonatori, Religia și școala – cercetări pedagogice, studii, analize, Ed. Didactică și Pedagogică, R.A., București, 2011, pp. 89-104).

În lecțiunea noastră, problema pe care o ridică părintele stareț Gheorghios Kapsanis este, deci, pe de o parte, aceea a lipsei criteriilor de evaluare filosofico-religioasă la elevii de școală primară, gimnaziu și liceu (în tot cazul, este clar faptul că despre critical thinking nu se poate vorbi până la liceu), precum și aceea a relativizării unicității adevărului de credință și a lipsei unui angajament duhovnicesc în acest demers de prezentare așa zis echidistantă și rece a tuturor religiilor, demers care are la bază fie relativismul New Age, al Pan-religiei Minunatei Lumi Noi, fie, la fel de grav,relativismul de tip ateu sau agnostic. Pe de altă parte, și nu în ultimul rând, Grecia nu este o țară care să se distingă printr-o societată globalizată, cosmopolită, multi-religioasă – de vreme ce peste 90% din populație se declară ortodoxă – iar aici, cazul Greciei este relevant și pentru România. Deci, necesitatea socio-culturală postulată de UE nu se potrivește cu realitățile elene. Părintele dezvoltă în continuare o scurtă istorie a apariției și continuității orei de religie ortodoxă în Grecia modernă, de după perioada turcocrației, arătând că bazele pe care s-a clădit atunci sunt corecte, democratice, nediscriminatorii și valabile și în contextul actual al statului elen. Deși chiar și unele personalități din domeniul învățământului religios de astăzi s-au lăsat seduse de ideile moderniste corecte politic sau de alt tip, ora de religie trebuie să rămână o oră de cultivare a trăirii religioase specifice identității spiritual-culturale a cetățenilor Greciei moderne, în spiritul și praxisul Sfinților Părinți și Dascăli bizantini sau, mai bine spus, roméi (reflex al bicefaliei romaice răsăritene sau „bizantine”, statul grec, care își datorează în mare parte Bisericii Ortodoxe existența sa fizică șu culturală contemporană, consideră prin Constituție Ortodoxia ca religie națională, iar Biserica Ortodoxă ca putere în stat, preoții fiind asimilați funcționarilor de stat) și să nu devină un studiu sterp de Duh Sfânt, un scolasticism, un varlaamism modern în care, cum se exprima un părinte thessalonicean anii trecuți, vorbește despre experiența palamită (isihastă) într-un limbaj și un duh varlaamito-scolastic. Ori, mai bine spus, neo-varlaamit și neo-scolastic. Părintele concluzionează că decât să fie tinerii noștri îndoctrinați în ateism sau agnosticism prin antropocentrizare sau păgânizați prin spiritul sincretist New Age al orei pilot (deci, de fapt, îndoctrinați în atheism sau în altă religie, și încă pe banii contribuabililor), mai bine renunțăm de tot la orice fel de oră de religie. La fel ca în timpurile turcocrației, condițiile dure impun soluții de supraviețuire, iar tinerii vor supraviețui duhovnicește prin educația primită în familie și în cadrul diverselor activități catehetice ce abundă în parohiile Bisericii Ortodoxe a Greciei – care este, să recunoaștem, la acest nivel, mult înaintea noastră, neavând de-a face și cu regimul atheu comunist, ci doar cu consumismul și spiritul nihilist ori postmodern. Prin urmare, putem înțelege faptul că, și dacă s-ar preda și o oră cu un conținut centrat pe confesiunea elevului și una de „learning about religions” (ceea ce este aproape imposibil de crezut că se va face vreodată), tot ar putea fi de suflet vătămător.

De menționat că acest tip de probleme a fost rezolvat în Romania post 1989 prin faptul că, pe lângă faptul că orice elev poate fi educat în religia sa sau poate cere să fie scutit de această materie, în programa ortodoxă pentru ora de religie de liceu (deci, de la o vârstă la care se pot face niște discerneri mai mature) este prevăzut anual și un întreg capitol despre celelalte religii din lume, de-a lungul istoriei, dar și despre celelalte confesiuni creștine din țara noastră și din lume, tratarea fiind obiectivă și suficientă pentru nivelul elevului de liceu. Desigur, provenind din ceea ce Nicolae Iorga numea „Bizanț după Bizanț”, România modernă se află într-o situație foarte asemănătoare cu cea a Eladei și, în „noile realități europene” putem învăța unii de la alții și în privința soluțiilor legate de educația religioasă.

În încheiere, fără a comenta mai mult, nu pot să nu amintesc faptul că în această vară o elevă din Grecia care trecea în clasa a XI-a, fata unei cunoștințe de acolo, îmi povestea că, la noile ore pilot de religie, profesori erau niște absolvenți de Filosofie-Filologie (în Grecia se studiază împreună, pentru că accesul la filosofii antici presupune accesul la textele originale etc) și nu de Teologie Ortodoxă și că li se vorbea despre aportul luminos adus de Francmasonerie umanității. Ar merita verificat ce scrie exact în programa orelor pilot. În acest caz, cu atât mai mult trebuie să ne pună pe gânduri reacția athonită. (Marian Maricaru)

+++

Noua Programă de Studii pentru Ora de Religie este

Îndrumător spre Religia Universală

poziție publică luată de părintele stareț Gheorghios Kapsanis Grigoriatul

Aplicarea pilot a noii Programe de Studii pentru ora de religie în anul școlar 2011-2012 produce reacții îndreptățite. Noua oră de religie nu mai are caracter Creștin-Ortodox, nu ajută pe elevi să cunoască credința lor Ortodoxă, nu construiește (nu formeză) identitatea religioasă, morală și culturală a tinerilor eleni.

Teologi și alți savanți, care reprezintă foruri teologice și educaționale, se luptă și protestează de zeci de ani, atât din cauza viitoarei scoateri a orei de religie din cadrul educației publice, cât și pentru transformarea ei în oră de threskeiologie (Știință a Religiilor sau Istoria Religiilor, n. trad.). În acest sens, există analize admirabile și aprofundate. În aceeași problemă a protestat și Sfânta Chinotită a Sfântului Munte – exprimând conștiința de sine diacronică a poporului nostru grec-ortodox în scrisoarea sa (28.12.2010/10.01.2011) către ministrul educației de atunci -, și a accentuat faptul că ora de religie nu trebuie să dobândească un caracter inter-religios, ci să aibă caracter Ortodox.

De curând (cu data 4 Iulie 2012) „Memorandumul” domnului Iraclis Rerakis (profesor de Pedagogie – Pedagogie Creștină la Facultatea de Teologie din cadrul Universității Aristotel din Tesalonic) către Sfântul Sinod al Bisericii Eladei ne informează cu argumente teologice și pedagogice documentate științific că:

a)     Predarea noii ore de religie presupune admiterea faptului că Grecia este deja o țară multiculturală. În tot cazul, prezența imigranților din motive economice nu a creat entități culturale speciale și, prin urmare, asemenea presupoziții nu se susțin cu realitățile spațiului elen.

b)    Conținutul (multi-religios) al noii ore de religie face predarea orei absolut anti-pedagogică. Este de nepermis, din punct de vedere pedagogic, obiectivul noii Programe de Studii care prevede bombardarea copiilor de vârstă școlară cu materie de studiu pe care nu o pot asimila și, foarte probabil, nici valorifica în mod creativ. Dimpotrivă, predarea despre Credința Ortodoxă, despre viața liturgică și misteriologică (sacramentală), despre experiența Sfinților noștri, despre unicitatea mântuirii în Hristos presupune teme pentru care elevii de aceste vârste au atât premizele empirice, cât și pe cele gnoseologice necesare pentru a asculta, a discuta, a se problematiza și, prin urmare, a dezvolta un interes critic la adresa tuturor celorlalte religii.

c)     Conform noii Programe de Studii, micii școlari sunt învățați să se emancipeze de „orice se numește atașament pentru trecut”, adică de credința părinților lor, iar cei care predau religia sunt îndemnați să „să se distanțeze[1] pe cât posibil, de religia de care probabil aparțin, fie primită de la părinții lor, fie asumată prin opțiune proprie”.

d)    Educația religioasă oferită nu face referință la Hristos ca Dumnezeu, Mântuitor și Izbăvitor – așa cum Îl cunoaștem din credința noastră Ortodoxă -, ci se referă la El într-un mod universalist-religios: „se cere să fie concentrat interesul elevului către dimensiunea umană a religiilor … ca izvor de inspirație de-a lungul timpului pentru cultură și de extragere de sens existențial personal și colectiv”.

Este evident faptul că arhitecții noii Programe de Studii au în minte deconstruirea a ceea ce nu au reușit să dărâme bavarezii regenței lui Otto[2].

Extrema apusenizare a învățământului public al acelei epoci, cu toate că a separat educația generală de rădăcinile ei firești ce începeau din Grecia Antică și au trecut în mod creativ în Împărăția Bizantină creștină și, mai apoi, în educația dascălilor Neamului și a școlilor ascunse, nu părăsise definitiv caracterul Ortodox al orei de religie. Educația religioasă, chiar dacă nu țintea exact spre așteptările și viziunile părinților neo-elenismului, ale Sfântului Cosma Etolul, ale lui Kapodistrias, ale lui Makriyianni, ale Sfinților Noi-Mucenici, păstrase totuși caracterul învățăturii credinței Ortodoxe. Chiar și marele Adamantios Korais, care nu simpatiza educația ce izvora din tradiția noastră bizantină și s-a păstrat în cercurile colivazilor[3] nu a ezitat să sprijine caracterul catehetic al învățământului public în renăscutul stat elen. În Însemnări despre regimul temporar al Eladei anului 1822 (Constituția primei Adunări Naționale din Epidaurus), comentând articolul ce se referă la învățământul public, definește forma învățământului religios drept „cateheză” și face următoarele observații, importante și pentru realitatea actuală: „Motivul pentru care numesc Cateheza ultima este acela că, deoarce presupun deschise școlile comune nu doar celor din toate ereziile  creștinilor, dar și iudeilor și turcilor, bine este a se preda Cateheza doar două zile pe săptămână, doar copiilor Răsăritenilor, după ieșirea oricăror heterodocși – cu excepția cazului în care unul dintre părinții heterodocșilor cere, cu de la sine chemare, de două sau trei ori, ca favor, intrarea copilului său la ora de predare a catehismului” (editat în Athena la 1933 de către Themistocle P. Voridos).

Despre conținutul educației Creștin-Ortodoxe au discutat mulți teologi remarcabili. Din timp în timp, prin comunicări în cadrul congreselor și prin articole,  s-au făcut propuneri pentru depășirea influențelor teologice apusene în programa analitică și în conținutul orei. Ținta propunerilor a fost orientarea orei pe direcția cultivării cugetului bisericesc Ortodox. Spre exemplu, profesorul Nikos Matsoukas, a scris între altele: „Cineva poate înțelege ușor că nu este posibil a fi atinse scopurile orei de religie – care în acest caz, pentru noi, sunt cultivarea cugetului ortodox – dacă nu există bunurile culturale ale tradiției noastre bizantine și dascăli care să inspire dorul după aceste bunuri. Desigur, se presupune existența duhului creștin viu, care se exprimă în cadrul cultului”. Și, aproape conclusiv, ca un îndemn la ieșirea teologiei și a educației religioase din „captivitatea babiloniană” a șabloanelor apusene, completează: „Programa analitică a orei de religie trebuie să fie reconsiderată din temeliile ei și să se redea într-un mod mai concret viața istorică a Ortodoxiei” (periodicul Synaxi, nr. 1 (1982), pp. 36 și 40).

Cu noua Programă de Studii, în ciuda necesității unui învățământ Ortodox ce face uz de „bunurile tradiției bizantine”, se impune un varlaamism[4] modern ce se insinuează brutal în măruntaiele Neamului. Educația umanistă, cu o formă diferită de cea a vechiului varlaamism, având caracteristicile sincretismului pan-religios, invadează școlile pentru a suprima Educația Neamului. Se încearcă ruperea copiilor de rădăcinile de-viață-dătătoare ale Credinței Ortodoxe predanisite de părinți – credință care îi face pe oameni Trup al lui Hristos, Biserică a lui Hristos, „părtași dumnezeieștii firi” (2 Petru 1, 4) – și asimilarea lor în creuzetul unei religiozități umaniste ce nu eliberează pe om de păcat și moarte, nu îl conduce la sfințenie și îndumnezeire, ci, din contră, îl pregătește să primească demonica religie universală.

Acest neo-varlaamism sui generis se impune de către un grup de teologi care arată că dușmănesc teologia isihastă a Sf. Grigorie Plama, Ortodoxia martirică a Noilor-Mucenici, cultura ascetică a colivazilor, credința simplă a luptătorilor Renașterii de la 1821. Acești teologi nu înțeleg că se luptă cu cuvântul Profeților, Apostolilor și Părinților, cuvânt ce nu recunoaște alte căi ale mântuirii  în afara Domnului nostru Iisus Hristos. „Şi întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi.” (Faptele Apostolilor 4, 12). Nu înțeleg, prin urmare, faptul că, văduvind tinerii greci ortodocși de necesara educație Ortodoxă și impunând educația religioasă publică multi-religioasă, arată criza teologiei și, mai mult, criza de credință în care se află ei – ca să aducem aminte de cuvântul în legătură cu acestea al părintelui Gheorghe Florovsky. Se întreabă cineva: cum se poate ca acești teologi să fie considerați membri ai Bisericii Ortodoxe când ei, în realitate, subminează lucrarea învățătorească a acesteia în sufletele încă vulnerabile ale elevilor? Adevărul este că nu pot fi înlăuntrul grădinii Bisericii, nu pot fi membrii ai Trupului lui Hristos – de vreme ce îl sabotează.

Cei care au inspirat noua Programă de Studii par a crede că poporul nu are nevoie de Hristos în Educație și că a sosit vremea să-I ceară lui Hristos să „plece din ținuturile lor”. Însă, înaintea noastră, alte popoare, ale căror principii despre predarea orei de religie ne chinuim să le copiem, L-au gonit pe Hristos din învățământul lor și au trăit consecințele îndepărtării Sale. „Școala Europei a fost separată de credința în Hristos. În aceasta rezidă transformarea ei în otravă, în aceasta și moartea lumii (umanității) europene” – a spus cu toată sinceritatea adâncul cunoscător al culturii europene, Sfântul Nicolae Velimirovici, cel care a experiat în propriul său trup barbarismul Europei dezcreștinate, atunci când a fost prizonier al naziștilor în lagărele de la Dachau.

Umanismul neo-elen modern impune noilor greci să gonească din Învățământul public religios pe Hristosul Predaniei Ortodoxe și să primească educația religioasă multi-religioasă de tip Noua Eră (New Age), educația Religiei Universale. Nădăjduim că poporul nostru nu se va supune opțiunilor unei minorități de teologi și formatori ai învățământului public, ci cu vitejie va cere de la factorii competenți ai statului să reexamineze problema, să o supună unui referendum de facto – de vreme ce se fac auzite și propuneri Ortodoxe și universalist-religioase – pentru a alege el însuși dacă încă Îl mai vrea pe Hristos în Învățământ sau dacă dorește dezcreștinarea acesteia.

Credem că poporul grec, cu toate păcatele sale ce l-au condus spre prezenta criză multilaterală, în adâncul sufletului său este credincios Ortodoxiei și Bisericii sale. Aceasta o arată ori de câte ori circumstanțele îi permit să exprime neinfluențat credința sa în Hristos și Biserică. Educația Creștin-Ortodoxă este preferată nu numai cei trei la sută din grecii de astăzi, care merg la biserică în fiecare Duminică, ci și majoritatea zdrobitoare ce se simte și se declară Creștin-Ortodoxă, care cinstește marile sărbători ale Bisericii, care își botează copiii, care iubește tradițiile ei creștine, care când și când se pocăiește pentru greșelile ei, care ia merindele Vieții Veșnice, care își lasă ultima suflare cu nădejde la Dătătorul Vieții și Biruitorul Morții.

Aceste realități sunt eludate de prezumtivii reformatori ai învățământului religios al neamului. Doresc să se simtă modernizatori, nu „următori Sfinților Părinți”. Nu poate fi explicată altfel obsesia lor pentru metode aduse din Apus care urmăresc principiile teoriei „alfabetizării religioase”[5], o teorie ce nu corespunde țintelor educației Ortodoxe, care nu concordă cu perspectiva îndumnezeirii (theosis). Altfel nu se explică faptul că, deși sunt teologi ortodocși, nu concep faptul că educația religioasă pentru copiii ortodocși trebuie să se bazeze pe credință și pe experința trăită a Bisericii, în centrul căreia este Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos.

Încă o dată se ridică înaintea noastră aceeași dilemă: învățământ umanist sau divino-umano-centric? Conformare cu lumea, în numele unei așa-zise adaptări la noile date sociale, sau atașament către pedagogia pururea nouă și niciodată secularizată a Singurului Adevărat Pedagog, Care ne face Trup al Său, Biserică a Sa, icoană (chip) adevărat al Său?

În cartea ei „Sfântul Munte și Învățământul Neamului nostru” (1984), Sfânta Chinotită a Sfântului Munte scrie:

„Nu putem grecii ortodocși să ne comportăm infantil – oricare ar fi justificarea – sau, mai mult, să fim insolenți și să rămânem nepedepsiți.

Dacă cei ce ne-au precedat pe noi și au trăit și au fost înmormântați în aceste pământuri au improvizat, facând după cheful lor, atunci am putea și noi să continuăm improvizând.

Dacă, însă, au trăit altfel… atunci nu putem să improvizăm nepedepsiți, să facem probe, să ne jucăm cu cele ce nu sunt de joacă.

Dacă nu ar fi teologhisit Sf. Grigorie Palama cele pe care le-a teologhisit, recapitulând experiența și viața Ortodoxiei, astâmpărând setea chinuitului om nou contemporan; dacă nu ar fi părinți ai noului elenism un Sfânt Cosma din Etolia și un Makriyiannis; dacă nu existau toate acestea în sângele nostru – atunci am fi putut face orice ne-ar fi venit.

Acum, însă, nu este astfel. Acum ne găsim într-un loc și un timp sfânt. Nu putem fi superficiali. Nu ne aparținem nouă. Aparținem celor ce ne-au născut și întregii lumi. Sutem îndatorați cu o moștenire duhovnicească” (pp. 68-70).

Acesta este adevărul. Sf. Cosma Etolul a fundat școli pentru ca, prin acestea, poporul să fie condus spre cunoașterea lui Dumnezeu, nu spre cunoștere enciclopedică sterpă. Gnoseologia care caracterizează cugetarea și guvernează propovăduirea apostolului neamului, Sfântul Cosma, nu este gnoseologia enciclopediștilor, a iluminiștilor europeni și greci din secolul al XVIII-lea, a arhitecților bavarezi ai noului Învățământ ai statului elen. Gnoseologia lui este aliniată cu cea a Profeților, a Apostolilor și a Părinților până la Sf. Grigorie Palama. Spre acest Învățământ orienta el neamul (nostru) înrobit când spunea: „Pentru că de la școală învățăm, după putere, ce este Dumnezeu, ce este Sfânta Treime, ce sunt îngerii, arhanghelii, ce sunt demonii, ce este Raiul, ce este Iadul, ce este păcatul, ce este virtutea. De la școală învățăm ce este Sfânta Împărtășanie, ce este Botezul, ce este Sfântul Maslu, cinstita Nuntă, ce este sufletul, ce este trupul; pe toate la școală le învățăm.” (Ioan Menounos, Învățăturile lui Cosma Etolul, editura Tinos, p. 142).

Credem că aprecierile noastre la adresa voinței poporului grec Ortodox în legătură cu problema educației religioase sunt drepte și că poporul nostru, dacă va fi întrebat, va prefera să rămână credincios predaniei (moștenirii sfinte a) părinților săi și nu va accepta o oră de religie universalistă pentru copiii săi. Va prefera să fie desființată ora de religie decât să decadă la o educație religioasă antihristică! Ar fi mai de preferat pentru el să fie desființată ora și să dea o educație Ortodoxă copiilor săi în afara învățământului public, decât să accepte o inițiere publică în Religia Universală ce va veni peste noi.

Dacă, în ciuda acestora, poporul nostru va prefera, în mod conștient, să îndepărteze pe Hristos din învățământul public, el va fi în mod fatal răspunzător pentru alegerea sa. Hristos, așa cum se mărturisește în Sfânta Evanghelia, nu constrânge pe nimeni. Este Dumnezeul libertății. „Bate la ușă” și așteaptă să-L primim. Dar Se și îndepărtează atunci când noi nu-L primim. Numai să știm că prețul absenței lui Hristos din viața noastră va fi greu, va fi devastator. Așa cum spune cuvântul profetic: „că, iată, cei ce se depărtează de Tine vor pieri” (Psalm 72, 26). Și, așa cum scrie Sf. Nicolae al Ohridei (Velimirovici): „Hristos Se îndepărtează de Europa, așa cum s-a îndepărtat oarecând de Țara Gadarenilor, când gadarenii I-au cerut. Însă imediat ce Acesta a plecat, a venit război, urgie, frică și groază, colaps, catastrofă”.

Recapitulând cele de mai sus, protestăm pe toate tonurile și spre toate direcțiile pentru faptul că, prin noua Programă de Studii, se pune pe picior de egalitate Hristos cu Mahomed, Buddha, Confucius, și viața în Hristos cu religiozitatea celorlalte religii, adică se predă copiilor că există mântuire și în celelalte religii. Câți fac acestea, vestesc „altă Evanghelie”, evanghelia înșelării – cu care nu putem fi de acord. Ne exprimăm nădejdea că conducătorii noștri politici și mai marii bisericești nu vor permite să fie pus la egalitate în sufletele elevilor Ortodocși Adevărul cu minciuna, deoarce această ne-mai-pomenită lovitură a demonicei Noi Ere (New Age) adusă trupului binecuvântatului nostru popor Ortodox va constitui o greșeală de neiertat a generației noastre, care va și plăti prețul greu al acestei apostazii.

Starețul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie („Grigoriu”),

+ Arhim. Gheorghe (Kapsanis)

22 Iulie 2012