PASTORALĂ LA NAŞTEREA DOMNULUI 2011

† TIMOTEI

DIN MILA LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL EPARHIEI ARADULUI

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, binecuvântare, bucurie şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos

Cinstiţi credincioşi şi credincioase,

 Odată cu sărbătoarea Crăciunului se afirmă şi vremea colindelor. Una dintre acestea chiar glăsuieşte aşa: “Am ajuns ziua cea sfântă,/Când colindele se cântă”[1]. Acestea sunt cântece străvechi ale popoarelor, cu menţiunea că la români au primit o dezvoltare deosebită potrivită însuşi caracterului poporului legat de virtutea omeniei, înţelegând pe temeiul credinţei şi faptei bune. Ele privesc diferitele momente sau stări din viaţa oamenilor cu rosturile corespunzătoare şi doririle de propăşire personale sau colective din partea celor de aproape pentru cei ce le trăiesc la nivelurile preţuirii adevărate. Astfel găsim colinde pentru sărbători, nunţi şi decese, pentru gospodari, preoţi, păstori, pescari, sau alte îndeletniciri, de asemenea pentru toate vârstele, copii, tineri şi bătrâni, cu referiri la locul, timpul şi modul unor lucrări, adică mişcarea într-un spaţiu sacru, la soroc determinat, individual sau colectiv, după un tipic sau program anume pentru fiecare, menit să întărească apropierea dintre cei colindaţi prin mijlocirea colindătorilor spre împliniri mai mari pe viitor, dintr-o generaţie în alta.[2] Puterea tradiţiei leagă tainic şi trainic oamenii, dincolo de spaţii şi timpuri sau mijloace de exprimare. Cuprinsul sintetizează caracteristicile principale ale evenimentelor şi doririle de împlinire pentru participanţii la făurirea lor, îmbrăcând sau primind o pecete religioasă, de unde şi improprierea de către Biserică, extinzându-se prin aceasta însăşi aria misionară creştină.

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul,

Obişnuit colinda având motivaţie istorică şi biblică redă învăţătura de credinţă cu aplicarea practică morală adăugând şi o urare în rugăciune. Melosul popular, găseşte acordul sobru al celui bisericesc, datinile şi obiceiurile substituindu-se însăşi tradiţiei în înţelesul plenar al Sfintei Biserici, ceea ce cu timpul şi după locuri le-a făcut să se instituţionalizeze, orice încercare profană apărând, cu unele excepţii, ca o improvizaţie neavenită. Bunăoară, se disting destul de uşor creaţiile străvechi de cele noi, cu prelucrările genului. Nota fundamentală este cea care doreşte să stabilească o comuniune mai largă, practic făptuindu-se şi prin ospăţul, uneori redus la dăruirea cuvenită pentru colindători, ce îmbogăţeşte frumuseţea spirituală a colindatului. Comuniunea reflectă modul în care poporul a înţeles mesajul creştin mereu şi pretutindeni, dar mai ales cel al Crăciunului, legat de întruparea Fiului lui Dumnezeu însuşi, în scopul înălţării şi îndumnezeirii omului. Cântul îngeresc din noaptea sfântă l-a rezumat în cunoscutele cuvinte: “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”[3]. Drept aceea chiar dacă oarecând colindatul se obişnuia şi la alte dăţi, Crăciunul le reprezintă pe toate, tocmai pentru mesajul său. Cel dintâi capitol al Noului Testament îl redă prin vestirea îngerului către Iosif, ocrotitorul familiei sfinte, a profeţiei Vechiului Testament: “Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emmanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu”[4]. Marea familie umană este încredinţată deci, că are chemarea să încununeze creaţia prin providenţa divină. Este de la sine înţeles că larga cuprindere a învăţăturii de credinţă pe care o au colindele într-o modalitate uşor de însuşit de către ascultători, nu scapă din vedere Sfintele Taine ale Bisericii, dintre care Botezul şi Cununia se impun prin legătura practică cu viaţa familiară. Ori aceasta este în permanenta atenţie a întregii obştii. Astfel, referirea la sfântul Botez intervine adesea în colinde prin faptul că în centru au pe Mântuitorul ca Prunc nou născut. Amănuntul prezintă o importanţă aparte pentru ceea ce înseamnă mărturia de totdeauna despre Botezul copiilor sau la vârsta copilăriei. Iar, după cum se ştie, Botezul este cheia intrării în creştinism şi începutul vieţii spirituale întărită în legătura celorlalte Sfinte Taine. Bunăoară, împreună cu Botezul este atestată şi practicarea Mirungerii sau Taina Sfântului Mir, precum şi Sfânta Împărtăşanie pentru cel intrat în comuniunea Bisericii. Sunt ilustrative următoarele versuri: “Astăzi s-a născut Hristos, / Mesia, chip luminos, / Mititel, înfăşeţel, / În scutec de bumbăcel./ Vântul bate, nu-L răzbate, / Neaua ninge, nu-L atinge”[5] sau altele ca “Pică nouă picături:/Trei de vin şi trei de mir / Trei de apă limpejoară / Să-I facă de-o băişoară. / Dar în ea cine se scaldă? / Scaldă bunul Dumnezeu / Se scaldă, se iordăneşte,/ Cu apa se limpezeşte / Cu sfânt Mir se miruieşte / Cu vinul se-mpărtăşeşte”[6]. Este accentuat aci adevărul că Pruncul de la Betleem este Însuşi Mesia, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Dumnezeu şi Om adevărat botezat în Iordan, moment al începutului misiunii Sale mântuitoare. La colindat se pot găsi referiri directe sau indirecte şi la celelalte Sfinte Taine, ca de exemplu privind spovedania, preoţia şi maslul prin stihurile: “Preotul iar se ruga, / Pentru toată lumea asta, / Să le ierte din păcate, / Din păcate jumătate, / Din greşeale a treia parte”[7]. Urmând o cale mai obişnuită a înţelegerii, de luat aminte la faptul că omul, bărbat şi femeie deopotrivă, a fost creat după chipul lui Dumnezeu spre a tinde la asemănarea cu El. Dacă pe această cale a alunecat din neascultarea de Creator, acum prin supunere încearcă a redobândi starea iniţială. Ori, pentru aceasta se cere mai întâi ştergerea păcatului protopărinţilor Adam şi Eva prin Botez şi continuarea lucrării în comun. În acest sens diversitatea rosturilor se conjugă cu afirmarea deplină a respectului ce trebuie să caracterizeze legăturile de familie. Se află aci capacitatea soţilor de a se reflecta pe sine unul în celălalt, ca într-o oglindă ce conturează chipul lui Dumnezeu prezent în fiecare.[8] Colindele privesc cu precădere deci familia, casa la care aduc pe Dumnezeu, cum spun versurile: “Că vă vin colindători, / Noaptea pe la cântători. / Şi v-aduc pe Dumnezeu,/Să vă mântuie de rău”[9]. Cele arătate îşi găsesc ecoul în următoarea colindă: ”Adam dacă a greşit / Domnul din rai l-a gonit / Din raiul cel din Eden/ Osândit cu greu blestem / Osândit şi lepădat/ Și din rai afară dat / Iar Adam dac-a văzut / Că în greşeal-a căzut /A şezut jos într-un loc / Plângând cu lacrimi de foc / Cu jale la rai privind / Şi către Eva grăind: / Amar, Eva, ce-ai făcut/ Unde vom merge acum? / Căci de tine ascultai/ Și din acest pom mâncai / Fie, Doamne, mila Ta / Caută spre zidirea Ta”[10] sau alta “Raiul cel închis, /Azi iar s-a deschis, / Şarpelui cumplit / Capul s-a zdrobit, / Că strămoşii iară, / Prin Sfânta Fecioară/ Iar s-au înnoit”[11]. De asemenea, subliniind taina ca binecuvântare a lui Hristos Domnul, colinda “La nunta ce s-a-ntâmplat / În Cana Galileii / Fost-a şi Iisus chemat/ … Văzând că nu-I vin de-ajuns / Apă-n şase vase au pus / Hristos cruce a făcut/ Apa-n vin a prefăcut / Atunci toţi au cunoscut/ Că Mesia S-a născut”[12]. Minunea aceasta este aşadar dovadă a mesianităţii Domnului. Legătura se realizează mereu prin apropierea celor două momente şi locuri, a naşterii şi nunţii. Sfintele Taine sunt aşadar vestite de colindători deodată cu “taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută” mărită de imnografia Bisericii[13]. Stihurile colindei confirmă: “O, mai vino, Doamne, iară, / Vino cu Sfânta Fecioară, / Ca-n Vifleimul Iudeii / şi în Cana Galileii.”[14]

Dreptmăritori creştini şi creştine,

Nu s-ar putea uita că sărbătoarea Crăciunului avertizează şi pe latura profană asupra sfârşitului şi începutului de an, ca marcând succesiunile unor etape în viaţa ce îndeamnă la o cugetare mai adâncă şi la întocmirea bilanţului lucrării omeneşti. Calea colindelor este una ce duce la rememorarea trecutului, reflectat în prezent pentru proiectare spre cele viitoare; înţelegând şi cele dincolo de timp şi spaţiu, ceurmăresc scopul vieţii şi răsplătirea împlinirilor în comuniunea cu Dumnezeu. Chiar pentru cei care obişnuiesc într-un limbaj comun să se refere de preferinţă la sărbătorile de iarnă, natura înconjurătoare înfrumuseţată cu haina albă a zăpezii, insuflă starea de nevinovăţie, în care s-ar putea reflecta mobilizator la o lucrare în rugăciune şi practicare a virtuţii. Mai mult ca oricând se retrăieşte nu doar trecutul apropiat şi propriu, ci cel foarte depărtat, ce îi aşează pe înaintaşi pe piedestalul unor idealuri vrednice de realizat şi pentru cei de azi, întrucât intră în planul divin pronietor a toate. Dobândim deodată cu strădania lucrării spre desăvârşire şi harul de a o ajunge. Şi aceasta angajând toate puterile sufleteşti în atmosfera sărbătorii. În acest fel colindatul aduce o nespusă mângâiere peste nostalgia nevinovăţiei începuturilor fiinţării şi totodată maturizării puterilor sufleteşti ce se cer înnoite şi înmulţite pe măsura cutreierării spaţiilor şi timpurilor, cum arată şi psalmistul: “înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţele tale”[15], vădind un optimism sănătos, hrănit de nădejdea în ajutorul dumnezeiesc. Răsplătirea colindătorului cu darurile Crăciunului este chezăşia milei lui Dumnezeu faţă de toţi, cum intonează şi versurile: “Și de-acum până-n vecie / Mila Domnului să fie”[16]. În acest cadru, încheind şi curgerea anului, reamintim şi două momente însemnate din cronica Bisericii noastre şi totodată a eparhiei. Unul este cel al canonizării marilor ierarhi ardeleni Andrei Şaguna şi Simion Ştefan, în legătură cu aceştia menţionând şi tipărirea în limba română a Noului Testament de la Bălgrad şi a Bibliei de la Sibiu, într-o vreme de afirmare a culturii şi spiritualităţii neamului, pentru a ne da seama de avântul spre câştigarea valorilor continentului şi a întregii lumi. Altul este al târnosirii noii şi monumentalei biserici a Mănăstirii Arad Gai, împlinit de însuşi Preafericitul Părinte Patriarh Daniel între două momente semnificative, sărbătorirea a şase decenii de viaţă a Preafericirii Sale şi în pragul celui de-al cincilea an de slujire ca Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române. Fie ca în emoţia clipelor înălţătoare petrecute, cu urările în sfântă rugăciune, ce ni le împărtăşim, să primim cerească binecuvântare prin darurile nenumărate din darul desăvârşit venit de la Dumnezeu, Tatăl și Fiul şi Sfântul Duh, Căruia să-I fie slava în veci. Amin.

Al vostru, al tuturor, de tot binele doritor,

† T I M O T E I

ÎNSEMNARE: Această Pastorală cu nr. 2600/ 2011, având titlul “COLIND DE TAINĂ” se va citi în fiecare biserică parohială sau mănăstirească la Sfânta Liturghie din prima zi, iar în filii a doua zi de Crăciun.