Acasă > Pastorale > Pastorala PS Siluan al Italiei la Nașterea Domnului: Lumina lumii şi a cunoaşterii lui Dumnezeu (2014)

Pastorala PS Siluan al Italiei la Nașterea Domnului: Lumina lumii şi a cunoaşterii lui Dumnezeu (2014)

 

 

† SILUAN

Din mila lui Dumnezeu, Episcopul de-Dumnezeu-păzitei

Episcopii Ortodoxe Române a Italiei

 

Preacuviosului cin monahal,

Preacucernicului cler şi

Binecredinciosului popor creştin din cuprinsul Episcopiei noastre,

Har, pace şi bunăvoire de la Dumnezeu, iar de la noi,

arhiereşti şi părinteşti binecuvântări!

 

Iubiţi fraţi şi surori întru credinţa în Hristos Cel ce pentru noi şi pentru a noastră mântuire S-a născut,

Prăznuirea Naşterii în trup a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos înseamnă pentru noi toţi un prilej de mare bucurie, mai ales dacă am reuşit şi să petrecem perioada premergătoare acesteia îndreptaţi spre cele de sus, mai mult decât spre cele de jos. Repetarea an de an a acestui Praznic, dincolo de frumuseţea şi de înnoita bucurie pe care ni le aduce, are ca rost şi să ne dea posibilitatea de a ne adânci în trăirea Tainei cereşti pe care Dumnezeu o lucrează cu noi şi de a ne împărtăşi mai cu adevărat din ceea ce El ne aduce nouă şi lumii, prin luarea asupra Sa a naturii omeneşti.

Întâi de toate, e bine să observăm că Dumnezeu nu vine în lume în chip „impunător” sau cu năluciri înfricoşându-ne pe noi, ci în chip tainic, discret, aproape în anonimat… Nu vine „la vedere”, în loc şi în mod public, chemând televiziunile şi făcând conferinţă de presă, ci, după ce încearcă, fără succes, să vină „între ai Săi”, află sălaş doar într-o peşteră rece şi întunecoasă, simbol al lumii (om, pământ şi cosmos) căzute şi îndepărtate de Izvorul vieţii, luminii şi căldurii – Dumnezeu.

Tot aşa se apropie Cel ce este Făcătorul a toate şi de tot omul care vine în lume, încercând mai întâi, tainic, să bată la uşa sufletului său… Dacă agitaţia din vremea venirii Domnului în trup a făcut să nu fie luat în seamă de nici un fiu al cetăţii Betleem, vacarmul lăuntric şi exterior în care petrece lumea de azi pare a face aproape imposibilă auzirea discretei bătăi a Celui Care vine „să se nască şi să crească, să ne mântuiască”… Dar cine vrea să aibă urechi de auzit ca să-L audă pe Cel Care astăzi bate la uşa sufletului, este chemat să se oprească, fie şi câteva clipe, din goana cotidiană şi din vârtejul în care aceasta ne angajează tot mai mult şi mai intens, şi să facă linişte, dacă mai ştie ce înseamnă aceasta, pentru a nu-L mai sili încă o dată să Se refugieze în peştera întunecoasă şi rece a existenţei noastre. Doar aşa se poate evita de a se mai petrece încă un Crăciun care să se reducă doar la a mânca şi a bea, la a număra cadourile primite şi la a dărui celor de la care e sigur că se şi primeşte…

Fiul lui Dumnezeu se înomeneşte pentru a aduce lumină şi căldură tocmai în latura rece şi întunecoasă a sufletului şi a existenţei noastre care este egoismul, insensibil la tot ce îl doare pe aproapele; pentru a aduce omului vindecare de răcirea faţă de Făcătorul său şi a-l vindeca de întunericul necunoaşterii propriei obârşii (origini) şi a sensului vieţii pe care o trăieşte. Cel Care se numeşte pe Sine Lumina lumii vine să risipească întunericul în care se cufundă sufletul care nu-L mai caută şi nu Îi mai cheamă Numele, vine pentru a risipi cu strălucirea Sa „liliecii” care se cuibăresc în cotloanele întunecoase ale sufletului, pentru a-i reda lumina vieţii.

Taina întrupării lui Dumnezeu vine în atingere înnoitoare de suflet şi mângâietoare cu tot sufletul vătămat, zdrobit sau întristat, cu cel înstrăinat şi pribeag, cu cel singur, cu copiii ce sunt departe de părinţi şi cu părinţii care sunt departe de copiii, cu bătrânii şi cu tinerii răniţi de refuzul iubirii pe care vor să o dea sau să o primească, cu tot cel bolnav şi mai ales cu cel a cărei boală nu are leac, cu tot sufletul nemângâiat şi care nu mai vede nici o licărire de speranţă în negura descurajării sale…

Dar aşa cum s-a întâmplat şi la venirea Sa în lume, nu toţi doresc sau pot să primească Lumina, pentru că ea pune în evidenţă petele discrete care nu se văd în lumina artificială a acestei lumi, deranjează pe cei ce moţăie sau dorm, şi chiar îi orbeşte pe cei care iubesc întunericul şi nu vor să vină la lumină, pentru că faptele lor sunt rele. Dar chiar şi atunci când sufletul se împotriveşte luminii, în adâncul lui rămâne setea după lumina lui Hristos aprinsă în el de la Botez. În acest adânc se pogoară Dumnezeu şi, cu Harul cel peste har, îl luminează şi îl înnoieşte, spre viaţă nouă, pe temelie nouă, care nu mai are fatalista finalitate a morţii şi nu se mai reduce la a trăi pentru a mânca, ci la a mânca – din Pâinea Vieţii Care se pogoară acum din cer la noi – pentru a trăi.

În „obiceiul” poporului care se defineşte pe sine „credincios” de a se preocupa pentru cele necesare de băut şi de mâncat de Crăciun este, aşadar, şi o intuiţie dreaptă… Doar că nici poporul „credincios” nu mai ştie prea bine care este de fapt adevărata mâncare şi adevărata băutură din care dacă mănâncă cineva nu mai moare. De aceea Dumnezeu vine discret tocmai în inima fiinţării noastre, pentru a ne reaprinde dinlăuntru foamea şi setea după Rai şi după bunătăţile lui, prin suspinurile negrăite ale Duhului, nemaiinterzicându-ne accesul la Pomul cunoaşterii şi la Pomul vieţii, ci făcându-Se El Însuşi Lumina cunoaşterii Vieţii celei adevărate şi fericite pentru care mii şi mii de mucenici şi-au jertfit cu bucurieviaţa aceasta vremelnică. El Se face celor flămânzi şi însetaţi de dreptate  Rodul cel de-viaţă-dătător care este potrivit cu hrana fiilor lui Dumnezeu născuţi din nou, din apă şi din Duh. Iar dacă ce naşte din Duh, duh este, atunci e firesc ca cei care sunt născuţi din nou, prin Botez, şi înfiaţi de Dumnezeu, să se hrănească cu ce este propriu lui Dumnezeu, adică cu Duhul şi cu cele duhovniceşti.

Aceştia nu se mai hrănesc numai cu pâine, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu, recunoscând în el Duh şi Viaţă, şi se fac neîntârziaţi plinitori ai poruncii mântuitoare de care depinde rămânerea lor în Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, pe care o proclamă solemn, Liturghie de Liturghie, şi ai cărei fii se străduiesc să devină încă de pe acum. Dacă odinioară Adam a pierdut Raiul mâncând, cei care s-au născut din nou, prin Botez, se străduiesc să nu piardă Împărăţia lui Dumnezeu care s-a pogorât la ei, prin neascultarea de porunca dată de Dumnezeu-Omul Care a zis: Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă în sine însuşi şi Care ne îndeamnă solemn la fiecare Liturghie, prin gura slujitorului, spunând: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu; Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu care pentru voi şi pentru mulţi se varsă – Faceţi aceasta întru pomenirea Mea. Că, ori de câte ori, dacă veţi mânca din pâinea aceasta şi din paharul acesta veţi bea, moartea Mea veţi vesti şi învierea Mea veţi mărturisi. Dacă nepăzirea poruncii de a nu mânca din pomul cunoaşterii binelui şi răului l-a făcut pe Adam să piardă Raiul, cu atât mai mult nepăzirea acestei porunci mântuitoare date de Însuşi Domnul şi pecetluită cu scump Sângele Lui îi face să piardă Împărăţia lui Dumnezeu pe cei care au auzit-o şi o ignoră.

Prin Naşterea Domnului, Raiul cel închis, azi iar s-a deschis pentru tot Omul, adică pentru întregul Adam, ale cărui ipostasuri suntem fiecare dintre noi; dar fiecare aflându-se la propria-i vârstă duhovnicească şi la propria-i măsură a conştiinţei în ce priveşte marele privilegiu pe care îl are, unii mergând până la totala ignoranţă a acestuia… Hristos nu doar se naşte pentru fiecare dintre noi, ci, prin naşterea Sa, înnoieşte firea întregului Adam, a întregii umanităţi şi mai ales a acelora care au fost altoiţi pe El, prin Botez, ridicându-i la vrednicia de fii ai Tatălui Ceresc, încă de pe pământ. Dar pentru a putea face activă viaţa Lui Dumnezeu în noi, trebuie să veghem la a rămâne legaţi mereu de El – trup şi sânge – şi a nu ne îndepărta prea multă vreme de El, ca nu cumva să fim răpiţi de lupul cel înţelegător şi să ne afle sfârşitul vieţii noastre despărţiţi de izvorul Vieţii, pierzând astfel privilegiile de fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai Împărăţiei Lui celei veşnice.

Fie ca Praznicul Naşterii Domnului din acest an să ne fie un prilej de luare aminte la aceste precepte mântuitoare, spre a nu mai fi nepăsători faţă de o asemenea mântuire, pentru a ne înnoi firea noastră cea învechită de păcate şi a petrece cealaltă vreme a vieţii noastre în pace şi întru pocăinţă, lăudând mereu pe Cel Care le-a luat asupra Sa pe cele trupeşti pentru a ne putea împărtăşi pe noi din cele dumnezeieşti. Acelui sa-I fie slava şi închinăciunea, împreună cu Tatăl Său Cel fără de început şi cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Său Duh, în vecii vecilor. Amin.

Al vostru părinte şi îndrumător pe calea mântuirii, cu neclintită nădejde în mila şi ajutorul de la iubitorul de oameni Dumnezeu,

 

† Episcopul SILUAN

al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

 

Dată în Reşedinţa noastră de la Roma, la Praznicul Naşterii Domnului,

25 Decembrie, la Anul Mântuirii 2014.

Categories: Pastorale Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.