Încă de la începuturile misiunii Sale publice, Mântuitorul a fost asaltat de mulţimi de oameni. În chiar primul capitol al Evangheliei după Marcu, după ce ni se relatează minunea vindecării, în sinagoga din Capernaum, a unui „om cu duh necurat”, aflăm că „a ieşit vestea despre El îndată pretutindeni în toată împrejurimea Galileii” (Marcu 1, 28). Intrând în casa lui Petru, acolo a vindecat pe soacra acestuia – cea „prinsă de friguri” -, apoi pe „toţi bolnavii şi demonizaţii”, încât „toată cetatea era adunată la uşă” (Marcu 1, 33). Însă în următoarea zi, foarte de dimineaţă, Domnul Se retrage „într-un loc pustiu şi Se ruga acolo”. Aici intervine un episod extrem de grăitor, care ne ajută să înţelegem mai bine ce impact a avut, acum aproximativ două mii de ani, această activitate publică a Fiului lui Dumnezeu. Căci au mers să-L caute Simon Petru şi alţi ucenici şi, găsindu-L, i-au spus: „Toţi Te caută pe Tine” (Marcu 1, 37). Acest „Toţi Te caută pe Tine” nu cuprinde în sine nici o exagerare. Într-adevăr, Hristos Domnul era căutat mai ales de cei care sufereau de diverse neputinţe sau de cei care erau însetaţi de cuvânt dumnezeiesc. Şi dacă încă din primele zile ale activităţii Sale devenise atât de cunoscut, e lesne să ne imaginăm cam la ce cote ajunsese popularitatea Sa (ca să vorbim mai pe înţelesul omului de azi), după vreo trei ani de propovăduire şi de minuni săvârşite. Iar una dintre cele mai mari minuni făcute, chiar spre sfârşitul misiunii Sale, a fost cea a învierii prietenului Său, Lazăr, din morţi, la patru zile după ce fusese îngropat.

Încât e lesne de înţeles de ce are parte de o primire atât de triumfală în Ierusalim, din partea unei mulţimi care Îl primea ca pe Mesia – „Fiul lui David” -, cel mult aşteptat. Purtat de acest uriaş „val de popularitate” (ca să citez o expresie dragă jurnaliştilor),Iisus din Nazaret ar fi putut lesne dobândi o putere căreia nimeni nu avea şanse să i se opună. De altfel, anterior, mai existaseră porniri, din partea mulţimii, de a-L proclama drept conducător. După minunea înmulţirii celor cinci pâini şi doi peşti, în pustie, cei de faţă au vrut „să-L ia cu sila, ca să-L facă rege” (Ioan 6, 15). Era de ajuns ca Domnul să încuviinţeze şi ar fi fost imediat proclamat drept împărat al iudeilor. Şi totuşi, o dată intrat în cetatea Ierusalimului, singurul mod în care-şi exercită autoritatea este acela de a alunga din templu pe cei ce vindeau şi cumpărau, justificându-Şi gestul prin cuvintele: „Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceţi peşteră de tâlhari!”(Matei 21, 13). Nu-L interesează pe Hristos nimic din cele care preocupă de obicei o „cetate” (în sensul de comunitate). Şi cu siguranţă că erau multe probleme acolo, cum se regăsesc în oricare structură socială de ieri sau de azi: nedreptate, corupţie, sărăcie etc. Singurul lucru asupra căruia se apleacă spre a-l îndrepta este acela de a reda lăcaşului de cult de atunci statutul său firesc, de loc al întâlnirii omului cu Dumnezeu. Toate celelalte aspecte care nu cadrau cu acest statut (cum ar fi comerţul şi vânzoleala fără rost) sunt taxate fără echivoc de Mântuitorul.

Ce avem de învăţat noi, cei de azi, din modul în care Domnul a acţionat, pe pământ fiind? Mai întâi să înţelegem foarte clar că rolul celui chemat să îndrume, să conducă suflete spre Împărăţia cerurilor, nu trebuie să fie alterat de nici un fel de responsabilitate de ordin politic. Fie că e preot sau ierarh sau călugăr, cel care şi-a asumat, în Biserică, cea mai înaltă misiune, aceea de a sluji lui Dumnezeu şi oamenilor, nu are ce căuta în funcţii de natură politică. De aceea există şi o interdicţie categorică, în acest sens, din partea Sfântului Sinod, care-i opreşte pe clerici nu doar să candideze, ci şi să facă orice fel de campanie electorală sau să afirme public convingeri politice partizane.

Apoi, este evident că Mântuitorul nu a dorit instaurarea unei împărăţii pământeşti, nu a dorit să înfiinţeze ceea ce astăzi numim un stat teocratic. „Teocraţiile sub toate formele, orientale sau occidentale, au fost un act de trădare faţă de creştinism, un act de trădare şi o minciună, sortite deci ruinei”, afirma filosoful rus Nicolai Berdiaev, în volumul care i-a încununat opera, „Încercare de metafizică eshatologică”. Instaurarea unei teocraţii, ca formă de guvernare ideală, este o utopie, fie şi dacă ţinem cont de faptul că, „în stat, în împărăţia lumii de aici, şi mai ales la prinţul ei (care e satana, n.n.), există funcţii necesare lumii acesteia păcătoase, dar există şi o voinţă demonică de putere şi de dominare, care întăreşte nedreapta împărăţie a acestei lumi înrobite; există şi o imensă abundenţă de duşmănie şi ură” (am citat din acelaşi volum, amintit anterior). Cu alte cuvinte, condiţiile în care se desfăşoara viaţa omului de după alungarea din rai nu sunt deloc favorabile unei organizări, la nivel macrosocial, bazate pe principii religioase.

Acest lucru este însă posibil la nivelul unor comunităţi mai mici. Încă de la începuturile creştinismului, au existat comunităţi în care toate bunurile se puneau la comun şi cei care faceau acest lucru (de bunăvoie) se aşezau astfel sub ascultarea apostolilor sau, ulterior, a celor din ierarhia bisericească. Însă chiar şi aici au existat situaţii problematice, cum a fost cazul soţilor Anania şi Safira, care au vrut să înşele comunitatea, dosind din preţul ţarinii pe care o vânduseră, şi care au gustat moartea pentru faptul că au minţit Duhului Sfânt (v. Faptele Apostolilor 5, 1-10). De atunci, cu toate că au mai fost momente de nedorit, regăsim, de-a lungul istoriei, mai ales în monahism, trăsăturile de dorit ale unor comunităţi structurate evanghelic şi orientate eshatologic.

Doar o versiune mai bună a actualei societăţi?

Ajunşi în acest punct al reflecţiilor noastre, nu m-aş mira să-i văd jubilând pe promotorii unui stat în ale cărui caracteristici să nu se regăsească nimic din aspectele de natură religioasă. Dacă Hristos Însuşi nu a dorit să se amestece cu cele lumeşti şi nu a intervenit în nici un fel în structurile politice, dacă istoria a dovedit că teocraţiile nu sunt o soluţie viabilă şi că doar la nivel microcomunitar se pot, realist vorbind, organiza creştinii, pe principiile Evangheliei (mai ales la nivel de mănăstire sau de familie), atunci înseamnă că au dreptate cei care cer să nu existe nici un fel de referinţă publică la aspecte care ţin de viaţa religioasă, viaţă care ar trebui să se desfăşoare doar în astfel de cadre (mai degrabă private). Ei bine, lucrurile nu stau chiar aşa. Tocmai intrarea triumfală (dar smerită – chiar dacă sună paradoxal) a Domnului în Ierusalim e dovada că religia nu are doar o dimensiune personală sau microcomunitară. Participanţi la aceste manifestări de entuziasm au fost practic toţi cei care se aflau în acele locuri prin care a trecut Mântuitorul, venind dinspre Betfaghe şi Betania. Hristos nu a intrat discret, ca într-o vizită privată, în cetatea sfântă (cum a mai făcut-o în alte situaţii, când a mers „pe ascuns” – vezi Ioan 7, 10), ci a lăsat să se cunoască momentul intrării Sale, ba chiar l-a pregătit cu atenţie.

Şi din aceasta, şi din alte manifestări publice ale Domnului suntem îndreptăţiţi să credem şi noi, creştinii de azi, că avem datoria de a nu ne retrage totalmente în spaţiul privat, ci de a căuta să dobândim, fără ne lipsi de smerenia cuvenită, şi o anume „expunere” publică. Chiar dacă statul nu poate şi nu trebuie să fie unul teocratic, el poate să reflecte, în anumite componente ale sale, identitatea creştină a cetăţenilor săi, mai ales când aceştia constituie o majoritate covârşitoare. Evitând să ne „topim” în structuri sociale străine de duhul Evangheliei, păstrând distanţa cuvenită, dar conlucrând, atât cât nu contravine normelor credinţei, cu instituţiile publice, creştinul este chemat să instaureze pe pământ adevărata Împărăţie. Nu o împărăţie bazată pe legi mai mult sau mai puţin perfectibile, ci una fondată pe Cuvântul lui Dumnezeu, nu una a cărei ordine este asigurată prin forţă, ci una a cărei coeziune i-o conferă iubirea, nu o societate în care fiecare se străduieşte să parvină, ci una în care a dărui este verbul de căpătâi.

A căuta să adaptezi Adevărul creştin la o societate cu scopul de a edifica o versiune mai bună a unei împărăţii lumeşti este o gravă eroare. Adevărata Împărăţie se edifică în adâncul fiecărei persoane şi se extinde, numai şi numai printr-o legătură de iubire, către cel de lângă noi. Domnul a intrat triumfal în Ierusalim doar pentru a primi, apoi, să urce, împovărat de Cruce, pe Golgota. Ţintuit pe lemnul Crucii, Hristos era cu adevărat Împărat, mai presus de toţi împăraţii pământului. Noi pe unde ne aflăm? Am intrat în Ierusalim (adică ne manifestăm public credinţa)? Urcăm pe Golgota (adică ne-am asumat, în mod jertfelnic, statutul de creştin)? Sau încă mai hălăduim prin pustiul acestei lumi? (Text publicat în cadrul rubricii „Acum, după două mii de ani”, în ediția tipărită a Ziarului de Iași.)

Sursa: http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/intrarea-triumfala-ierusalim-refuzul-puterii