Pr. Constantin Sturzu: Libertate sau liber arbitru: o confuzie frecventă

Libertate sau liber arbitru: o confuzie frecventă

pr. Constantin Sturzu

Această eliberare o aduce doar Mântuitorul (Eliberatorul) Hristos. Când El ne spune că a biruit lumea, nu ne-o spune spre a se lăuda, spre a ne impresiona, ci spre a ne încuraja să ne împărtăşim din această biruinţă a lui, să îndrăznim să fim şi noi liberi. Mai pe scurt. Noi avem libertatea (reală) de a alege să fim sau nu cu Dumnezeu.

Aşa cum am promis, voi relua seria de articole dedicate unor probleme esenţiale ale creştinismului de azi. De data aceasta nu voi porni de la unele gânduri ale filosofului creştin Berdiaev, dar le voi aduce în discuţie în partea a doua a articolului. Voi porni de la o serie de frământări ale omului contemporan asupra problemei libertăţii şi aliberului arbitru. Două concepte care acoperă două realităţi diferite, dar nesesizate ca atare decât de foarte puţină lume. Recunosc că am fost provocat să abordez această temă de medicul psihiatru Andreea Hefco din Iaşi, căreia îi datorez şi accesul la opiniile unor oameni de ştiinţă pe care îi citez. Ca punct de plecare al discuţiei noastre este întrebarea: avem noi posibilitatea reală de a alege atunci când suntem puşi în situaţia de a lua o decizie?

Există opinii care susţin că nu există liber arbitru. Psihologul Daniel Wegnerafirma, într-o lucrare întocmită după toate regulile ştiinţifice, că voinţa conştientă care stă la temelia oricărei acţiuni umane absolut libere, nu este mai mult decât o iluzie produsă de creier. Mai exact este o senzaţie. În sprijinul acestei teorii este invocată şi opinia luiAlbert Einstein, care ar fi descris situaţia astfel: „Dacă Luna, în rotirea ei eternă în jurul Pământului, ar avea conştiinţă de sine, s-ar simţi profund convinsă că se mişcă pe calea ei, din propria voinţă. În acelaşi fel, o fiinţă dăruită cu o înţelegere mai profundă şi o inteligenţă mai ascuţită ar privi omul şi acţiunile lui şi ar zâmbi văzând că omul are iluzia că acţionează potrivit voinţei sale libere.” Profesorul Haggard, unul dintre cei mai importanţi specialişti în neuroştiinţe din Marea Britanie, afirmă că, dacă vrem să definim liberul arbitru drept capacitatea de a schimba cursul universului şi de a ignora legile sale cauzale, atunci acesta nu există. Cercetătorul afirmă că ceea ce noi considerăm a fi „libertate de alegere” este de fapt produsul complexităţii fiinţei umane.

Există studii care încearcă să acrediteze ideea unor interacţiuni ale noastre cu mediul în care trăim şi care ne-ar determina, oarecum, alegerile. Sigur că mediul este esenţial pentru fiecare persoană, care învaţă de la cei din jur nu doar limbajul şi anumite deprinderi, ci şi alte lucruri care o vor aşeza, ulterior, pe o anumită traiectorie în viaţă. Însă unii cercetători pun un foarte mare accent pe un soi de determinare a acţiunilor noastre de către cei care, direct sau mediat, intră în contact cu noi. În „Influenţa inconştientă”Horace Brushnell descria fenomenul astfel: „Oamenii ating mereu, fără să-şi dea seama, mecanismele care îi pun pe ceilalţi în mişcare; fără orice gând, intenţie sau măcar cunoştinţă despre fapt, un om îi conduce mereu pe alţii după el. (…) Există două tipuri de influenţă în om: cea activă şi voluntară, respectiv cea inconştientă; cea pe care o exercităm intenţionat sau în încercarea de a-l influenţa pe celălalt – fie că este prin învăţare, argumentare, convingere, ameninţare, oferte, promisiuni, dovezi – şi cea care o emitem fără să ne dăm seama.”

Când este vorba de a anula cu totul ideea existenţei liberului arbitru, cercetătorii îndulcesc tonul. Daniel Wagner, spre exemplu, spune că iluzia voinţei conştiente nu  este o păcăleală unanim acceptată, ci ne ajută să ne înţelegem, să ne atribuim actele pe care le facem, dobândind astfel simţul responsabilităţii şi simţul moral, fără de care viaţa socială ar putea fi un adevărat haos. Mai mult decât atât, explorarea intenţiilor care ar sta la baza acţiunilor noastre (nelibere) nu este deloc de prisos. Gilbert Ryle, în „Conceptul de minte”, îşi exprimă convingerea că toate motivaţiile pe care le inventăm pentru a ne justifica actele sunt de fapt un exerciţiu de interpretare creativă, făcut înainte sau după ce am făcut o acţiune. Adică interpretăm pe seama a ceea ce am făcut sau vrem să facem şi credem total interpretarea proprie ca fiind cea adevărată.

Această problemă, numită de oamenii de ştiinţă „dilema determinismului”, este una esenţială pentru orice om. Căci nu e totuna dacă acţiunile noastre sunt controlate de un lanţ de evenimente precedente, din trecut, sau dacă noi suntem cu adevărat nişte agenţi liberi care pot lua deciziile folosind propria voinţă şi conştiinţă. Care este răspunsul creştinilor la această dilemă? Se poate spune că ceea ce alegem şi facem este determinat de noi sau totul este oarecum predestinat, programat şi noi nu avem, de fapt, nici o implicare în ceea ce înţelegem prin „viaţa noastră”?

Doar o alegere între bine şi rău?

Răspunsul nu este deloc complicat şi e la îndemâna oricărui credincios care a pus în practică învăţătura Mântuitorului. Înainte de pătimirea sa pe cruce, Domnul le vorbeşte ucenicilor despre „stăpânitorul acestei lumi” (Ioan 14,30). Dar apoi îi îmbărbătează pe aceştia: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16,33). Ce ne pot învăţa aceste cuvinte dumnezeieşti, apropo de tema noastră de discuţie? În primul rând că noi, în lume fiind, putem avea stăpân pe cel ce este numit diavolul. În momentul în care suntem sub stăpânirea lui, e limpede că nu mai suntem liberi. Spre exemplu, un om aflat sub stăpânirea demonului beţiei (un alcoolic) nu mai este liber în alegerile sale, el căutând mereu să-şi împlinească pofta de a bea, chiar şi dacă este conştient că astfel îşi face rău, chiar şi dacă ar dori să se oprească din aceasta. Sau, se mai poate spune despre cineva care se droghează de ani de zile că este liber, de fiecare dată, să se drogheze sau nu? Că ar putea alege să nu o mai facă? Or, un alt exemplu, de altă factură: atunci când un tânăr este neîncrezător în capacităţile sale intelectuale, deloc întâmplător va afla că asta se „datorează” faptului că, în copilărie, i s-a spus în mod repetat că „nu-l duce mintea” şi că „nu va putea să facă nimic în viaţă”… La limită, se poate ajunge până acolo încât unii să nu mai aibă nici o fărâmă de control asupra propriei persoane (cazul celor posedaţi, demonizaţi).

Cu toate aceste determinări pe care le aduce înlănţuirea noastră pătimaşă de lucruri, de oameni sau de idei, există întotdeauna o şansă de a te elibera. Această eliberare o aduce doar Mântuitorul (Eliberatorul) Hristos. Când El ne spune că a biruit lumea, nu ne-o spune spre a se lăuda, spre a ne impresiona, ci spre a ne încuraja să ne împărtăşim din această biruinţă a lui, să îndrăznim să fim şi noi liberi. Mai pe scurt. Noi avem libertatea (reală) de a alege să fim sau nu cu Dumnezeu. Dacă Îl alegem pe El ca Stăpân, suntem eliberaţi, pentru că Dumnezeu ne iubeşte şi ne-a creat spre a fi liberi, nu ne vrea roboţei teleghidaţi sau păpuşi mânuite cu ajutorul unor sfori. Dacă Îl refuzăm pe Dumnezeu – şi avem acest drept – atunci ne facem slugă la cei care vor să ne stăpânească şi să ne posede (adică demonii). În acest din urmă caz, slujind la un astfel de stăpân, este o iluzie să te mai crezi liber. Iar dacă ne-am analiza, am sesiza că nu suntem liberi în foarte multe dintre acţiunile noastre, că acţionăm, de fapt, pe baza a ceea ce am acumulat anterior, pe baza a ceea ce „ne vine” să facem. Avem nevoie de o putere dumnezeiască pentru a ne desprinde de tot ceea ce ne-ar putea înlănţui şi determina existenţa. Iar sfinţenia ne oferă modelul adevăratei libertăţi.

Pe de altă parte, libertatea nu poate fi înţeleasă doar ca o alegere între bine şi rău. Libertatea de a alege între ceva şi altceva, de a o lua la stânga sau la dreptatea, ţine de liberul arbitru, dar nu dă adevărata dimensiune a libertăţii şi nu reflectă întregul tragism al existenţei răului în lume. Preocupările pentru o înţelegere până la ultimele ei semnificaţii a libertăţii şi a rolului său în raportul dintre om şi divinitate sunt extrem de reduse în istoria umanităţii. Berdiaev, ca să revenim la filosoful rus, constată cu amărăciune că libertatea (acea libertate autentică, nu libertatea de natură socială, politică etc.) nu este deloc pe placul maselor de oameni care, precum în Legenda Marelui Inchizitor, sunt gata să renunţe la o libertate autentică pentru una aparentă, dar care să fie aducătoare de pâine. „De altfel libertatea a fost mult deformată şi transformată în instrument de supunere, a fost înţeleasă exclusiv ca drept, ca pretenţie a oamenilor, pe când ea este mai ales o datorie. Libertatea nu înseamnă ce îi cere omul lui Dumnezeu, ci ce cere Dumnezeu omului. De aceea libertatea nu este uşurinţă, ci dificultate, povară cu care trebuie să se încarce omul, ceea ce se acceptă atât de rar” (cf. Nikolai Berdiaev în volumulÎncercare de metafizică eshatologică). Libertatea este o povară pentru că presupune un efort, un salt care să ridice omul la demnitatea sa de fiu al lui Dumnezeu, de dumnezeu după har, în ultimă instanţă.

Sursa: http://www.doxologia.ro