Acasă > Diverse > Pr. Ioan Valentin Istrati: Uciderea în taină şi cel mai violent verset din Biblie

Pr. Ioan Valentin Istrati: Uciderea în taină şi cel mai violent verset din Biblie

Uciderea în taină şi cel mai violent verset din Biblie

pr. Ioan Valentin Istrati
 

Crima a rămas aşadar un stigmat endemic al umanităţii prin care omul calcă în picioare chipul lui Dumnezeu şi semnează legământul de înfrăţire, zapisul dintre el şi ucigaşul în serie al lumii: diavolul.

 

Biblia este Cuvântului lui Dumnezeu. Asta înseamnă că revelaţia dumnezeiască s-a dăruit umanităţii prin oamenii curaţi la inimă care au ştiut să asculte şi să înţeleagă şoaptele lui Dumnezeu către noi. Hristos este clar în această privinţă: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Adică privirea către realităţile cereşti se face prin curăţire interioară permanentă şi progresivă, prin rugăciune necontenită timp de o viaţă şi prin smerenia de a anula toate raţiunile voirii pentru ca prin noi să vorbească Dumnezeu. Totuşi, cuvintele revelate au luat chipul, stilul şi contextele culturii vetero şi apoi nou-testamentare, în care s-au împletit adevărul venit de sus şi competenţa, personalitatea şi profunzimea autorilor secunzi ai Scripturii. Pentru că autorul primar este Însuşi Duhul Sfânt.

Occidentul s-a oripilat de ceva vreme de psalmul 136, mai precis de o proclamaţie finală a acestuia: „Fiica Babilonului, ticăloasa! Fericit este cel ce-ţi va răsplăti ţie fapta ta pe care ai făcut-o nouă. Fericit este cel ce va apuca şi va lovi pruncii tăi de piatră” (Psalmul 136, 8-9).

Violenţa împotriva pruncilor este una dintre cele mai orori ale istoriei, profeţie a iadului interior şi justificare a acestuia. Există câteva episoade în Scriptură în care uciderea copilului este simptomatică şi arată ceva despre duhul interior al Bibliei şi despre cultura acelor vremi.

Urmaşii lui Cain au proliferat păcatul uciderii între oameni şi semnul blestemat al distrugerii lucrării de căpătâi a lui Dumnezeu: persoana umană. Crima a rămas aşadar un stigmat endemic al umanităţii prin care omul calcă în picioare chipul lui Dumnezeu şi semnează legământul de înfrăţire, zapisul dintre el şi ucigaşul în serie al lumii: diavolul. Omorârea pruncilor, adică a părţii sfinte a umanităţii este un atentat direct la iubirea lui Dumnezeu, este antecamera crimei de pe Golgota. Ea era (şi este) practicată mai ales din raţiuni demografice pentru a controla sau anihila un popor sau grup social, prin genocid.

Să ne amintim doar de porunca lui Faraon, în Egipt, ca toţi pruncii de parte bărbătească ai evreilor să fie ucişi. Moaştele egiptenilor erau doctorii care omoară prin avort astăzi, avant la lettre, prin această crimă egiptenii sperând că îi vor extermina pe iudei. Ceea ce se întâmplă, în mod miraculous şi providenţial este faptul că un copil menit pieirii în Nil, Moise, va deveni fiul fetei lui Faraon şi apoi eliberatorul poporului lui Israel. Iar apoi, când vin peste egipteni cele 10 plăgi ale păcatului, ultima dintre ele, cea mai îngrozitoare, este moartea primilor născuţi din Egipt, până la primul născut al lui Faraon. Îngerul morţii practică astfel dreptatea dumnezeiască, aceea de a ucide moştenitorii poporului egiptean până la împărat. Observăm că providenţa vetero-testamentară întoarce raţiunile istoriei, prefăcând călăii în victime, ucigaşii în ucişi, urletul ucigaş în bocet de suferinţă pentru propriul copil.

O altă raţiune paradoxală a istoriei biblice este porunca lui Dumnezeu pentru Avraam, ca acesta să-şi jertfească propriul fiu, pe Isaac, din care El făgăduise că va face un popor întreg. Ce s-a întâmplat în sufletul bietului Avraam, atunci când a primit această poruncă? Blândul Avraam a fost examinat cu foc interior, pentru a vedea ascultarea şi iubirea Lui pentru Dumnezeu, mai mare decât firescul seminţiei, vocaţia de tată şi iubirea pentru fiu. Avraam l-a ucis pe Isaac în sufletul lui, adică a trăit ca şi cum nu l-ar fi avut niciodată, l-a pierdut plângând în suflet, pentru a-l avea în realitate. Este proorocia harică a dăruirii de Sine a lui Dumnezeu Tatăl, atunci când Îşi trimite din iubire infinită Fiul Unul născut, pentru ca El să moară pentru oameni şi să le dăruiască nemurirea. Jertfa din inima lui Avraam este temeiul profetic al Jertfei nesângeroase pe Sfintele Altare, este izvorul meta-istoric al Liturghiei, prin care Hristos Se dăruieşte lumii spre viaţă veşnică.  

Uciderea pruncilor nevinovaţi era practicată în popoarele păgâne, acolo unde cruzimea barbară şi iresponsabilitatea idolatră trimitea copiii în pântecele înfocat al zeului, acolo unde erau incineraţi pruncii ca supremă abominaţie criminală. Moloh era unul dintre zeii în care se întrupa simbolic şi efectiv cel ce de la început a adus moartea şi uciderea în univers: demonul.

Genocidul lui Irod de a omorî toţi pruncii din Betleem este de fapt arătarea adevăratei mize a celui viclean: uciderea lui Dumnezeu. Teomahia duhurilor rele urmăreşte extirparea binelui din umanitate şi omorârea lui Dumnezeu din inima oamenilor. Însă moartea lui Hristos, urmărită o întreagă istorie de cel rău, a devenit prin meşteşugul Celui Preasfânt, arma supremă de nemurire şi de înviere pentru întreaga lume. Hristos este Pruncul veşnic, ucis de cei fărădelege, însă veşnic viu, pururea dăruind lumina şi viaţa la toată făptura.

Versetul din psalmul de mai sus arată pe de o parte complexul durerii celor captivi, suferinţa atroce a iudeilor care pierduseră totul în imperiul răutăţii, dar şi un răspuns vrednic de Talion faţă de practicile criminale ale babilonienilor, care deseori făceau aceste crime.

Mai mult decât atât, dincolo de referatul istoric, Psalmii sunt şi o carte simbolică, în care proorociile se revarsă în metaistorie, ca poezie a eshatonului, demers interior de întoarcere la Dumnezeu şi cântec liturgic de durere. Origen, maestrul semiozei alegorice, spune că zdrobirea pruncilor pe piatră este de fapt distrugerea păcatelor omeneşti pe Piatra Hristos. Sfântul Maxim spune că pruncii babilonieni sunt gândurile de răutate care trebuie ucise din faşă, pentru a nu deveni pricini de pierzare în inimă şi în viaţă.

Moştenirea crimei originare este prezentă astăzi în mod sistematizat în viaţa noastră. Milioanele de avorturi practicate cu o onorabilitate iresponsabilă şi justificate medical sau economic sunt o crimă uriaşă, care strigă înaintea lui Dumnezeu mai mult decât toţi oamenii la un loc. Pruncii noştri sunt ucişi prin păcate şi violenţă, prin impunerea agresivă a desfrânării în fiinţele lor fragile, pline de lumină, prin traiul într-o societate bazată de valorile materiale care au devenit zeul atotputernic al consumismului. Copii sunt omorâţi atunci când întreaga educaţie omoară copilăria sfântă din ei, uscându-le lacrimile cu violenţă şi extirpându-le zâmbetul cu simţire instinctuală.

Cineva cu mult umor spunea că recent dezbătuta căsătorie între homosexuali, susţinută de majoritatea parlamentară din Franţa, ar trebui obligatorie pentru parlamentari: şi aceasta cu un singur scop: aceea de a desfiinţa prin nerodire această stirpe fără scrupule şi fără Dumnezeu.

Sursa: doxologia.ro

Categories: Diverse Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.