DUMINICA a 26-a după RUSALII
(Duminica bogatului căruia i-a rodit ţarina)
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh
Iubiţi credicioşi,
Dacă vă amintiţi, cu o săptămână mai devreme, s-a citit o Evanghelie asemănătoare cu aceasta; se repetă problema avuţiei, problema averii. Vă spuneam atunci că i s-a reproşat creştinismului că nu s-a preocupat de problema averii, de problemele celor bogaţi, mai ales de problemele celor săraci. Lucrul nu este adevărat: dovadă faptul că se pune cu insistenţă această problemă – poate că niciodată mai dureros ca în această Evanghelie. Este o Evanghelie tragică. La un moment dat, ar părea că este doar o povestioară, o pildă uşurică, moralizatoare, nu mai mult de o învăţătură morală. Problema este însă mult, mult mai tragică: este la fel de dureroasă – dacă vreţi – cu Evanghelia cu vânzarea lui Iisus de către Iuda. Pentru că tot de o vânzare este vorba şi aici; este vorba de un schimb dureros, păgubos, şi anume vindem valoarea supremă care este în noi şi care suntem noi (nu doar că avem valoare; suntem valoare, valoare supremă; după Dumnezeu, omul este Dumnezeu); dar omul corespunde şi nu poate să stea decât în dreptul verbului A FI.
Ori în această Evanghelie vedem un derapaj, o înclinare a balanţei într-o latură nesemnificativă; dacă aţi citit cumva lucrarea lui Patapievici, ,,Omul recent’’, există acolo un leitmotiv, un motiv esenţial al cărţii: ,,ce se pierde când se câştigă ceva?’’. Exact Evanghelia de astăzi: bogatul acesta câştigă aproape fabulos şi se bucură; dar nu ne lasă ecuaţia nemiloasă: ,,când se câştigă ceva, ce se pierde?’’ Care este tragedia celor bogaţi şi a lumii actuale (căci niciodată nu a fost lumea mai dezechilibrată ca astăzi între A AVEA şi A FI, între A FI şi A AVEA!). Bogatul acesta – ca şi celălalt (dacă vă amintiţi de el) – nu se vede, pur şi simplu; el este nesemnificativ în raport cu volumul fabulos al celor văzute.Omul însă nu este om în cele văzute; în cele văzute, îl depăşesc multe (în primul rând elefantul, balena, hipopotamul…); vorba Părintelui Galeriu: Un tânăr novist – cum îi spunea el – când se ducea Părintele cu trenul, în compartimentul respectiv, unde apărea un preot izbucneau discuţiile potrivnice credinţei; şi o liceancă ţâşneşte de colo: ,,Munca l-a făcut pe om!’’ Şi Părintele Galeriu: ,,ei, domnişoară, dacă n-o fi muncit şi boul, şi tot bou a rămas’’…
Deci în cele văzute omul nu are nici o şansă; în schimb, în ceea ce nu se vede, 1%, poate chiar 1 la mie (adică unde nici nu ştii dacă mai e sau nu mai e): acolo se adună întreaga fiinţă din cer până în pământ şi acolo a venit Hristos, în procentul acela, acolo a coborât Fiul lui Dumnezeu, în procentul acela infinitezimal, care face deosebirea dintre cele văzute şi cele nevăzute din om şi din Dumnezeu. Se spune că nu există decât un procent diferenţă între om şi maimuţă, dar procentul acela fixează drama cea mare a Evangheliei de aici.
Deci bogatul – şi cel de dinainte, şi acesta – nu se mai vede el însuşi, se transferă în totalitate în cele văzute, în bogăţiile materiale. Evanghelia este spusă într-un context mai larg, în care Mântuitorul fixează scara valorică: Dumnezeu (şi Hristos în special) nu a negat valoarea şi folosul celor materiale. Nici vorbă! Cum să le nege devreme ce El Însuşi le lucrase? Bogăţia – toată câtă este – frumuseţea, puterea, toate cele ce sunt, ele sunt ale lui Dumnezeu; El le-a făcut pentru om. Şi Pavel va spune frumos, clar: ,,toate sunt ale voastre (şi bogăţia, şi puterea, şi slava), iar voi sunteţi ai lui Hristos, iar Hristos este al lui Dumnezeu-Tatăl’’: aceasta este scara suitoare, genealogia doxologică.
În schimb Mântuitorul fixează o scară coborâtoare; se spune, în contextul Evangheliei de astăzi, mai înainte: ,,Nu vă îngrijiţi ce veţi mânca sau cu ce vă veţi îmbrăca, pentru că ştie Tatăl vostru Cel din ceruri că aveţi nevoie de acestea’’. Dar reţineţi: ,,viaţa e mai mult decât hrana şi trupul e mai mare decât îmbrăcămintea’’. Or, ce se întâmplă aici? Bogatul acesta – şi bogatul în general – nu se mai gândeşte la viaţa lui ca fiinţă spirituală, ci îşi mută întreaga lui fiinţă, cu toate sentimentele lui, cu toate lucrurile lui, cu idealurile lui, le mută în partea de jos, partea care de fapt trebuie să-l slujească pe el, şi nu să devină el slujitorul, robul, sclavul celor mai puţin însemnate decât el. Nu mai e deasupra lumii, ci lumea îl acoperă.
Şi tot în contextul acesta, Mântuitorul va mai spune şi mai clar, şi mai puternic: ,,Priviţi la paserile cerului: nu torc, nu seamănă şi totuşi Dumnezeu le hrăneşte’’. Adică: ce a ales pasărea? A ales SĂ FIE! În momentul în care parărea ar avea un adaos, ar muri, n-ar mai fi pasăre, s-ar prăbuşi. Ea rămâne să se bucure, în primul rând, de văzduh: exact de ceea ce ne bucurăm cel mai puţin şi care ne-ar face cei mai frumoşi. De-am investi în văzduh (adică în contemplarea lui, în privirea văzduhului) cât investim în aur (adică bogăţia noastră de simţire, fervoarea cu care apreciem şi căutăm ceva)!… De ce o investim în ceva care, totuşi, e extrem de greu, de limitat, care ne închide, ne reduce, şi nu investim în ceva care să ne scoată din noi, să ne arunce mereu deasupra şi iar deasupra: ,, deasupra deasuprelor’’– cum spune un poem minunat al unui poet, Ion Caraion*.
Să ne punem însă problema: nu mai sunt şi alţi bogaţi pe lume? Omul, tot omul nu este oare egal întru bogăţie cu cel crezut de noi bogat? Este, într-adevăr mai bogat bogatul decât săracul? Evanghelia răstoarnă totul în favoarea realităţii ultime a lucrurilor: dacă gândim bine, săracii sunt mult mai bogaţi decât bogaţii. Săracului i-au rămas bogăţiile divine originale: aerul, libertatea…Uitaţi-vă la ţigani: acest popor poate da o lecţie – a refuzat milenii nesfârşite să se îmbogăţească. Poate nu toţi, sigur, dar o parte a lor – care au rămas nomazi – a refuzat să se îmbogăţească. Nu că n-ar fi putut; ştiţi cât aur au aceşti oameni care dorm pe câmpuri, în corturi şi care nu suportă averea – începând cu casa? Casa lor e cea mai bogată: cerul.
Deci e vorba de un dezechilibru, de aceea şi Mântuitorul spune atât de limpede: ,,Nebune, în noaptea asta se va lua de la tine sufletul tău’’. Dar sufletul nu era numai al lui: sufletul omului este sufletul lumii. Întregul univers, fără sufletul omului, rămâne o îngrămădire care nu are nici o valoare. Deci ce dă valoare şi bogăţiei? Tot omul. Un om cu suflet şi bogat este exact omul pe care l-a făcut Dumnezeu; un astfel de om vedem în Iov, pentru că lecţia cea mare pe tema aceasta a bogăţiei şi a sărăciei (care sunt probleme existenţial-umane şi nu sunt probleme doar morale) o găsim în Iov. El prezintă toate ipostazele: cea de om bogat, înţelept, bun, fericit, credincios – dar în limitele obişnuitului. El însă nu prea se vedea sau nu se bănuia cât om este în el, cam ce dimensiuni are sufletul lui; ca să fie probat i s-au luat toate şi a rămas singur: abia atunci s-a văzut şi dimensiunea reală a lui. Deci nu-l mai umbreau toate cele din jurul lui: era el şi cerul pe care se profila tragic şi, în acelaşi timp, biruitor. El a biruit şi pustia în care s-au dus Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi pe care nu trebuie să-i condamnăm atâta timp cât au biruit pustia; alţii au fost repede biruiţi de pustie şi s-au întors. Cei care au plecat din lume – Sf. Antonie cel Mare, Sf. Arsenie cel Mare – vor rămâne pururi profilaţi ca mărime umană incomparabilă dacă rămân acolo, pe cerul pustiei.
Asta a făcut Iov: în momentul în care s-a golit întreg universal, totul a dispărut. La un moment dat exista pericolul să dispară şi Dumnezeu. Când dispare Dumnezeu în dreptul bogaţilor, cel din duminica precedentă şi cel nebun din Evanghelia de astăzi? Dumnezeu dispare odată cu sufletul lui, se îngroapă în lucruri mai mici decât omul şi decât Dumnezeu. Or, Iov, pierzând totul, a rămas cu două lucruri clare: sufletul lui şi Dumnezeu – pe Care n-a vrut să-L blesteme. I-a spus soţia lui: ,,Ce te încăpăţânezi atâta? Blesteamă-L pe Dumnezeu şi mori’’. Însă Iov nu a făcut acest lucru şi Dumnezeu a revenit: revine la el, şi toate câte a avut i-au fost dublate, i-a dat şi copiii înapoi, deci l-a înviat.
(*Chiar aşa se intitulează volumul lui de poeme : ,,Deasupra deasuprelor’’)
Iată deci ce poate să facă atât bogăţia, cât şi sărăcia: ele amândouă trimit în acelaşi punct: la Dumnezeu, la Dumnezeu-Tatăl, unde este bogăţia, pentru că El a dăruit-o. La Dumnezeu-Fiul trimite sărăcia pe care El a biruit-o mai mult chiar decât Iov. Cum a biruit Hristos, mai mult decât Iov? Iov a biruit bogăţia accidental; Mântuitorul a biruit-o principal – în sensul că nu-I lipsea nimic, dar nici nu-I prisosea. Interesant: Mântuitorul nu a avut nimic, dar a fost cel mai bogat pentru că nimeni nu A FOST mai mult ca El; El nu a avut, dar A FOST. Iov a şi avut, a dovedit că se poate SĂ FIE, drept care Dumnezeu i-a şi dat înapoi bogăţia, căci ştia s-o gestioneze. Oricât de mult avea el era mai mult.Dându-şi seama şi dovedind lumii că un adevărat bărbat – şi aici e vorba de bărbăţie! – nu va fi învins de nimic din cele de jos: el este dominant, pentru că aşa l-a făcut Dumnezeu: ca pe El. Or, un Dumnezeu care ar fi mai mic decât lumea pe care a făcut-o ar fi un Dumnezeu de dispreţuit; Hristos ar fi putut, cu puterea pe care a avut-o, să devină cel mai bogat din câţi au fost vreodată pe pământ. I s-a propus acest lucru pe Carantania; Îi spune duhul acela al îmbogăţirii, arătându-i toate bogăţiile lumii – probabil că şi pe cele din pământ, şi pe cele de pe pământ: ,,toate acestea ţi le dau ţie, dacă te pleci şi te închini mie’’. Iar Mântuitorul a spus, trimiţând – ca şi Iov – la Dumnezeu-Tatăl: ,,Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti’’.
Ne oprim aici, înţelegând că un fir de păr din capul omului este mai mult decât întregul univers. Cum spune Mântuitorul: ,,nici un fir de păr din capul vostru nu va cădea fără ştirea Tatălui Meu’’, ,,şi perii capului vostru sunt toţi număraţi’’. Şi atunci cum a putut lumea să devieze, să dezechilibreze această scară de valori pe care Dumnezeu a aşezat-o, în sensul că un fir de păr face mai mult decât lumea văzută? Pentru că doar omul – şi mai mult decât toate, omul – este văzut de Dumnezeu până în amănuntul unui fir de păr. Iată cum a aşezat Dumnezeu lumea! Şi dacă noi avem nu doar un fir de păr, avem ochi, avem minte, avem cuvântul, avem inimă, avem simţire – toate câte le avem plecând de la firul de păr în sus – cu aceste valori de care v-am amintit*, putem să ajungem la Dumnezeu, putem să fim ca El, putem să fim dumnezei de fericiţi pentru că avem ochi, minte, cuvânt, pentru că avem iubire: iubire nu doar în sens sentimental, ci iubire cu cunoaştere. Şi atunci cum putem să le vindem pe toate acestea pe un blid de linte (vă amintiţi că Isav– fratele lui Iacov – fiindu-i foame, şi-a vândut dreptul lui de întâi-născut**)?
Tot omul – orice om, fiecare din noi! – vindem dreptul acesta: trebuie să recunoaştem, să ne amintim că am făcut acest negoţ păgubos. Şi – cine ştie fiecare pe ce s-a vândut, de câte ori se va fi vândut…Toţi, toţi! Chiar şi cine nu vrea, tot o păţeşte. E o dereglare pe care o simţim în sângele nostru. De aceea Dumnezeu Mântuitorul a venit şi a murit în această lume dereglată ca să îi aducă iarăşi valoarea supremă pierdută, să introducă iarăşi în sângele lumii dreapta socoteală între cer şi pământ, între duh şi materie (trup) – nu ca răzbunare, ci pentru că nu se poate altfel. Dacă ar pierde omul, şi omenirea în totalitate, ar pierde Dumnezeu. Nici Dumnezeu nu poate să stea fără om, fără omul pe care l-a făcut El, pe care Şi l-a făcut El. Pe toate Dumnezeu le-a făcut; pe om Şi l-a făcut. Trebuie să luăm bine aminte la această nuanţă: pe toate le creează, pe toate le face, pe om Şi-l face. Şi chiar aşa găsim scris în Scriptură: l-a făcut pe Avraam, Şi l-a făcut prietenul Lui intim, căruia îi spunea toate tainele gândite de El în cer! Vedem pe undeva o nevoie de om şi în Dumnezeu… Atunci stai şi te întrebi: cum poate omul să uite, la rândul lui, şi să piardă nevoia lui de Dumnezeu?
Există o nevoie de om la Dumnezeu; cum să nu fie, unde s-a dus nevoia de Dumnezeu de la om?! Omul Îl schimbă pe Dumnezeu pentru avere, pentru putere – aşa cum aţi văzut foarte bine. Fiecare vinde ce are! Noi n-am vândut numai oameni, noi – cei care am semnat. Doamne fereşte!
N-am semnat nici unul din cei de faţă; poate că n-a semnat nimeni, vom vedea… Dar dacă a semnat cineva, n-a vândut mai mult decât omul. Ei bine, preotul care a semnat, L-a vândut pe Dumnezeu în omul pe care l-a turnat, pentru că preotul este acela care consideră pe celălalt în raport de Dumnezeu. Preotul, primind pe om, îl raportează la Dumnezeu; pe mine nu mă interesează, ca preot, câtă inginerie e în dumitale, sau cât profesorat. Mă interesează cât chip de Dumnezeu ai! Şi atunci eu – ca preot, când te vând pe tine, te vând pe consideraţia respectivă; de aceea este trist.
Toţi vindem şi de aceea e trist. De aceea bogatul acela nebun suntem toţi, pentru că fiecare din noi vindem tot: am vândut bucuriile…, cum vă spuneam, bucuria văzduhului. Ştiţi cum priveşte un copil văzduhul? E fascinat…de aceea e atâta luminozitate pe chipul copiilor (mai ales, al copiilor de la ţară, de la munte): pentru că ei sunt la începutul admiraţiei văzduhului. Căci nimic nu e mai frumos ca văzduhul şi pe toţi ne fascinează, nu numai cerul înstelat, doar cerul pur şi simplu: mirajul cel dintâi, care nu oboseşte niciodată. Nu cred că a obosit vreodată omenirea să privească cerul cu aceeaşi admiraţie. Vindem frumuseţea umană, ne fascinează – după cer, sau chiar mai înainte de cer – chipul uman: oriunde apare un chip uman în dreptul copilului, al pruncului, coboară tot cerul în privirea lui; pe faţa lui se oglindeşte cerul, pentru că în fiecare chip omenesc el vede cerul întreg. Copilul vede mult mai adânc şi mai înalt decât vedem noi, care ne-am tocit…
Vindem continuu. Viaţa noastră este o continuă vânzare, o continuă degradare într-un dezechilibru imposibil, de neoprit. Nu putem opri această cădere. Atunci, dacă măcar conştientizăm sincer şi cu lacrimi, abia atunci cădem în genunchi şi avem cu adevărat nevoie de Cel ce n-a căzut: Iisus, Căruia I S-a oferit totul şi a rămas deasupra. Şi atunci Îl înţelegem cât de mult ne-a iubit, că nici măcar viaţa Lui nu Şi-a oprit-o (era averea Lui!): a dat-o şi pe ea pentru noi. Cum să nu-L iubeşti pe Iisus? O iei cu El în sus şi recuperezi tot ce ai pierdut: aceasta este adevărata urmare a lui Hristos. De aceea spune: ,,să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie’’, întru recuperarea tuturor celor vândute, pierdute, puse la mezat din neputinţă, din uşurinţă, din rea-voinţă şi din câte multe, multe altele.
Şi nu pierde nimeni, decât noi! Şi nu e nimeni să nu piardă; iar e bine, că suntem toţi… Ştia Hristos că nu ne găseşte pe toţi la un loc decât într-un singur punct: în iad. De aceea a coborât acolo, în iad: nu mai aveam de nici unele şi eram fără El. A venit El şi iadul s-a transformat într-o cămară de nuntă. Oriunde te-ntâlneşti cu Hristos, nuntă se face! Aceasta-i nunta! Şi El a început întâlnirea cu omul la nunta din Cana Galileii: acolo S-a întâlnit Dumnezeu Cel A-toate-Făcătorul cu doi tineri săraci, atât de săraci că îşi periclitau nunta; era un pericol să nu se poată duce nunta până la capăt! Este întâlnirea cu Liturghia! Pentru asta venim la Liturghie Duminica. Liturghia nu ne dă nimic, ci NE FACE! SUNTEM! În Liturghie nu avem, dar SUNTEM!
Aşa să ne ajute Dumnezeu!
__________
* Şi e nesfârşit catalogul valorilor umane!
**Dreptul pe care-l are omul în univers, pentru că omul este întâiul-născut al universului, pentru că lui i se cuvin toate celelalte, restul.