Pr. Petru Pruteanu:
DESPRE SLUJBA CEASURILOR MONAHALE
Întrebare: Părinte Petru, aș vrea să știu care sunt riturile liturgice la slujba Ceasurilor, pentru că Ceaslovul nu face precizări. Mă refer la Ceasurile 1, 3 şi 6, mai puțin la Ceasul 9, pentru care avem în Ceaslov rânduială. Mă interesează ce face preotul la slujba Ceasurilor, de unde dă binecuvântarea, de unde rostește „Dumnezeule milostiveşte-te spre noi…”, de unde rostește în Postul Mare rugăciunea Sf. Efrem Sirul, dacă citește preotul rugăciunea fiecărui Ceas, şi dacă în Postul Mare, după ce s-au citit cei 3 psalmi, preotul trebuie să iasă în fața Sf. Uși la acele tropare ce se cântă cu metanii? Am înțeles că Ceasurile se citesc în pronaos de strană, dar preotul unde stă? Acest lucru mă interesează. Cum ar fi corect în parohie să se facă, dacă după ele săvârșesc Liturghia? Vă mulțumesc!
Răspuns:
- Din câte-mi dau seama, Dumneavoastră sunteţi din România şi cunoaşteţi doar practica parohială a acestei Biserici locale, unde nu se citesc Ceasurile în parohii, dar dacă aţi merge în orice mănăstire din România, aţi vedea cum se citesc aceste Laude. În Basarabia, ca şi în întreaga Biserică Rusă, Ceasurile se citesc şi în parohii, deşi acest lucru nu este obligatoriu şi nici firesc. În forma în care le avem astăzi, Ceasurile sunt laude strict monahale, ca şi Pavecerniţa sau Miezonoptica, iar săvârşirea lor în parohie de multe ori are motivaţii practice, pentru a umple anumite goluri.[1] Nici mănăstirile, cu excepţia celor athonite, nu mai săvârşesc rânduiala Ceasurilor la orele necesare, ci le consideră ca nişte elemente care pur şi simplu nu trebuie lăsate, dar fără să se înţeleagă de ce şi când trebuie puse).
- Aşa cum am scris şi aici despre practica athonită, Ceasurile sunt Laude care se citesc de către monahi la anumite ore, în pridvorul bisericii. Stareţul sau cel mai în vârstă monah ar trebui să spună „Pentru rugăciunile…” şi rugăciunea finală, iar dacă este un preot de faţă, acesta spune binecuvântarea „Dumnezeule, milostiveşte-te spre noi…” şi încheie cu rugăciunea finală. Iată de ce, în vechile Ceasloave, la Ceasurile 1 şi 9 apare binecuvântarea „Dumnezeule, milostiveşte-te spre noi…”, pentru că aceste Ceasuri erau legate de Utrenie şi respectiv Vecernie, când preotul era neapărat de faţă, iar la Ceasurile 3 şi 6 apare „Pentru rugăciunile…”, din cauza că aceste Ceasuri se citeau de monahii simpli, fără legătură cu vreo slujbă importantă şi fără preot. Ruşii însă şi astăzi respectă (în necunoştinţă de cauză) aceste binecuvântări diferite, chiar dacă le rosteşte un preot sfinţit.
- În vechea tradiţie liturgică constantinopolitană Ceasurile erau suprimate în zilele de duminici şi sărbători, precum şi în toată perioada Cincizecimii inclusiv în mănăstiri (a se vedea Tipicurile de tradiţie studită), şi aceasta pentru că Ceasurile nu erau considerate compatibile cu sărbătorile, ci numai cu zilele de post. Aşa se explică faptul că nici astăzi Ceaslovul nu are prevăzută rânduiala Ceasului pentru zilele festive, care au tropar, ci numai pentru cele de post (în special din Postul Mare), fără tropar.[2] În general, Ceaslovul nu vorbeşte nimic despre felul în care trebuie început sau terminat un Ceas sau despre locul din care trebuie citit, iar ceea ce spuneaţi Dumneavoastră cu referire la Ceasul 9, vine nu din Ceaslov, ci din Liturghier, dar şi aceasta este o particularitate a Liturghierului românesc mai nou, care presupune citirea Ceasului 9 şi a Miezonopticii (dându-le rânduiala detaliată), deşi nu-i clar pe ce criterii au fost alese doar aceste Laude. Nu poţi spune că respecţi Tipicul dacă pui doar Ceasurile şi nu pui zilnic şi Pavecerniţa, şi Miezonoptica. Dar şi dacă Laudele monahale nu sunt citite în parohii, nu înseamnă că se încalcă Tipicul şi este un păcat, întrucât Tipicurile sunt diferite şi nu este normal ca mănăstirile şi parohiile să aibă acelaşi Tipic liturgic.
- Iar acum să trecem la practică: Ceasurile 3 şi 9 se încep cu „Binecuvântat este Dumnezeul nostru…” şi rugăciunile începătoare, pentru că încep un nou ciclu liturgic (aşa cum am prezentat aici), iar Ceasurile 1 şi 6 se încep cu „Veniţi să ne închinăm…” şi continuă Utrenia şi, respectiv, Ceasul 3. Tipicul spune că binecuvântarea se dă din faţa „Uşilor Împărăteşti”, care sunt de fapt uşile centrale dintre pronaos şi naos. Ruşii au confundat (şi confundă şi acum) „Uşile Împărăteşti” cu „Sfintele Uşi”[3], iar practica a trecut şi în BOR, mai ales că nimeni nu mai citeşte Ceasurile în pronaos, care nici nu este amenajat corespunzător, aşa cum este în Athos (cu denumirea de Lition – spaţiu destinat slujbei Litiei).
- După cei trei psalmi, în Postul Mare (iar în trecut şi în celelalte Posturi), strana trebuie să cânte troparul Ceasului, recitat anterior de canonarh – slujire care s-a păstrat doar în Athos şi în alte câteva mănăstiri de limbă greacă. În majoritatea Bisericilor Ortodoxe, rolul canonarhului a fost preluat de cântăreţi şi numai ruşii fac o excepţie, dând rolul canonarhului diaconului sau chiar preotului. Aşa s-a ajuns ca în Biserica Rusă preotul să spună prochimenele Vecerniei şi Utreniei sau stihurile la „Dumnezeu este Domnul…” şi la Ceasuri. Deci, ar fi corect ca preotul să nu se implice în cântarea acestor tropare, dar se pare că în Biserica Rusă această implicare are şi un rol psihologic şi catehetic. Ieşind preotul din altar să facă metanii, poporul îl urmează, iar dacă nu iese preotul, metaniile nu le mai face nimeni. Iată de ce, după Intrarea Mare de la Liturghia Înaintesfinţitelor, când Liturghierul indică trei metanii (fără vreo rugăciune specială), ruşii au introdus rugăciunea Sf. Efrem Sirul, pentru că fără ea nimeni nu ar mai face cele 3 metanii. Am testat în practică şi m-am convins. Acesta-i nivelul de catehizare şi pricepere…
- În contextul în care la noi Ceasurile sunt citite în Biserică, rugăciunea Sf. Efrem se citeşte din faţa soleei. La Ceasurile 1, 3 şi 6 rugăciunea se spune de două ori, cu 12 închinăciuni intercalate, iar la Ceasul 9 – o singură dată, doar cu 3 metanii, fără cele 12 închinăciuni. În trecut acest element nu era legat doar de Postul Mare, ci şi de zilele de rând din alte Posturi. Niciodată rugăciunea Sf. Efrem nu se pune sâmbăta şi duminica.
- Cred că în mănăstiri se mai poate respecta rânduiala ca rugăciunea finală să fie rostită de preot (sau chiar stareţ), dar la parohie această rânduială nu cred că este aplicabilă. În unele mănăstiri şi chiar parohii ruseşti, preotul slujitor, întrucât iese pe solee pentru a face Otpust după Ceasul 1, tot el rosteşte şi rugăciunea „Hristoase, lumina cea adevărată…”, apoi săvârşeşte Otpustul. Athoniţii fac Otpust la toate Ceasurile afară de 3 (deşi în vechime se făcea şi după el[4]), iar românii doar după Ceasurile 1 şi 6, înainte de Liturghie. La ruşi, preotul se închină pentru Liturghie în timpul rugăciunii finale de la Ceasul 6 şi imediat dă binecuvântarea Liturghiei, fără Otpust.
- Condacul „Apărătoarei Doamne…”, de la sfârşitul Ceasului 1 nu are nicio legătură cu acest Ceas, ci este începutul Acatistului Maicii Domnului care se obişnuia să se cânte după Ceasul 1, fără a mai da o binecuvântare specială. Iată de ce ruşii, în perioada Praznicelor Împărăteşti, în loc de „Apărătoarei Doamne…” pun condacul Praznicului, pentru că şi Acatistul Buneivestiri era înlocuit cu cel al Praznicului (dacă îl aveau). Corect însă ar fi să nu se pună nici un fel de Condac, aşa cum găsim în vechile Ceasloave şi în practica athonită contemporană, ci doar rugăciunea şi Otpustul.
Sper că acest răspuns v-a lămurit în toate problemele legate de rânduiala Ceasurilor.
[1] Mă refer în special la practica rusă de a săvârşi Utrenia seara, iar dimineaţa, înainte de Liturghie, preotul are nevoie de timp pentru a săvârşi Proscomidia şi a se pregăti de Liturghie. Liturghierul rusesc şi astăzi prevede ca Proscomidia să fie începută odată cu Ceasul 3, dar asta nu pentru că ar fi interzis de a o începe la Utrenie, ci pentru că Utrenia şi Ceasul 1 se săvârşesc seara.
[2] În trecut, majoritatea zilelor din an nu aveau tropar, ci numai sfinţii mari, iar slujbele zilnice erau cu „Aliluia” la Utrenie (nu cu „Dumnezeu este Domnul…”). Începând cu sec. 13-14, dar mai ales în sec. 18-19, Mineiele au fost completate, iar slujbe fără tropar au rămas doar în Postul Mare.
[3] În Bizanţ, atât la Sfânta Sofia, cât şi la multe alte biserici, la intrare (între endonarthex şi pronaos sau, în alte părţi, între pronaos şi naos) existau nişte uşi centrale mari numite „Uşi Împărăteşti”, prin care intrau împăratul şi clericii şi altele laterale, prin care intrau mirenii. Clericii mai mici intrau şi ei prin aceste Uşi Împărăteşti, dar numai când erau în anumite procesiuni, în timpul slujbei. Arhitectura bisericească rusă a exclus aceste uşi împărăteşti de la intrare şi, neavând cu ce să le identifice în ritualurile legate de prezenţa ţarului la slujbă, a făcut confuzia deja generalizată între „Uşile Împărăteşti” şi „Sfintele Uşi”, care fac intrarea în Altar şi prin care intrau exclusiv clericii. Ca urmare, ţarii ruşi, la fiecare Liturghie, intrau prin Sfintele Uşi şi se împărtăşeau în Sfântul Altar, ca şi clericii – lucru pe care împăraţii bizantini îl făceau numai în ziua încoronării.
[4] Aceasta pentru că fiecare Ceas era săvârşit distinct (în timp) şi nu exista practica comasării mai multor Ceasuri.