Predică la 7 ani de Dumnezeiască Preoție
[17 septembrie 2012]

Iubiții mei,
mă simt împlinit că pot sluji Domnului…și, în același timp, nevrednic, datorită patimilor, a căderilor mele și a insuficientei mele lucrări pastorale!
Mă simt împlinit…pentru că Dumnezeu e Cel care lucrează prin mine Sfintele Taine și tot lucrul preoțesc.
Mă simt împlinit…și prea bucuros…când văd câte minuni și luminări dumnezeiești face Dumnezeu cu mine, preotul Său…și, prin mine, cu cei cărora le slujesc și pentru care mă rog.
Mă simt împlinit și nu îmi doresc altceva decât bucuria aceasta preadumnezeiască de a-I sluji Lui, de a fi în intimitatea Lui și de a mă umple de descoperirile și îndreptările Lui.
Pentru că toți avem nevoie de îndreptările Lui…de luminările Lui…deajustările Lui…pe care El, prin tot ce trăim, vedem, simțim, înțelegem…ne întoarce spre Sine și ne conduce la El.
Însă cum aș putea să nu mă simt nevrednic în fața Lui…a Celui Preasfânt și Preacurat?
Cum aș putea să nu am pete și neștiințe și nevoie de ajutor și de întărire în fiecare clipă…când sunt supus oboselii, stresului, orbirii aduse de păcat, neputințelor de tot felul?
Dar de fiecare dată, la fiecare slujbă, la fiecare rugăciune…pentru că nu-mi mai aparțin de la hirotonirea mea întru preot…simt…văd…mă înfior…suntpătruns de bucurie…de tăria puterii Lui care sfințește Darurile, care sfințeșteapa, care îmi dă cuvânt cu putere dumnezeiască, care mă scoate din ispite, care mă ridică din căderi, care îmi dă putere și gând și bucurie să mă rog, să scriu, să slujesc pentru oameni…
Pentru toți oamenii…
La început simțeam că trebuie să intru în logica pomenirilor atente…așa cum sunt ele prescrise în cărțile noastre de cult…
Dar, pe fiecare zi, am simțit să includ…din ce în ce mai mult…rugăciuni și mijlociri pentru întreaga lume, vie și adormită…și să nu mă opresc…doar la ortodocșii mei…
Pentru că simt, cu o durere vie, profundă, că toți avem nevoie de slava Lui…și că nimeni nu trebuie să fie lăsat în afara rugăciunii noastre…ci pe toți să îi punem înaintea Domnului.
El știe, mai bine decât noi toți, ce să facă cu fiecare în parte…
Apoi, la fel, m-a biruit, în mod frumos, adâncul oamenilor.
Pe măsură ce mă tot umplu de Hristosul nostru euharistic…și mă spăl prin pocăință…și prin mărturisirea păcatelor…și prin dorul de a fi mereu nou…mereu altul…înțeleg…văd…simt tot mai profund oamenii…și nu mai am chefsă le dau lecții.
Îmi place să vorbesc cu oamenii, să îi ascult, să îi simt, să învăț de la ei…și mai puțin să îi învăț.
Asta nu înseamnă că nu predic, că nu vorbesc oamenilor, că nu dau explicații…
Ci vreau să spun faptul că în adâncul meu…eu îi accept așa cum sunt și îi înțeleg și îi văd mai profund…pentru că nu mai vreau să îi judec…nu mai cred că îi înțeleg de la sine…și, mai ales, nu mai vreau să îi duc unde vreau eu…ciunde vrea Dumnezeul nostru…
Cu alte cuvinte, m-am îmbolnăvit duhovnicește de paradoxurile și de neașteptatul oamenilor.
M-am îmbolnăvit de dragostea de a-i vedea în adâncul lor…în firescul lor…și de a le fi prieten pe cale…și nu stăpân.
Pentru că spovedind oameni, coborând în sufletul lor…am învățat să fiuprietenul lor.
Să nu îi mai scot din mine…să îi port cu mine peste tot…așa cum și Dumnezeune poartă, pe toți, în slava Sa.
Am învățat să ascult, să aștept, să nu mă grăbesc, să nu mă înspăimânt, să fiu delicat, să fiu clar, să fiu duios, să fiu hotărât…să fiu determinat.
Pentru că veșmintele, modul nostru de a fi, slujbele noastre, cei care te cunosc și te așteaptă…m-au făcut responsabil în modul profund și delicat al preoției.
Însă, în același timp, nu sunt pe atât de responsabil pe cât mi-aș dori.
Nici atât de atent cu oamenii. Nici atât de calm cu oamenii. Nici atât de clar, de frumos, de binevoitor, de încrezător, de deschis cu oamenii.
…Ziua de 17 septembrie 2005, când am fost hirotonit preot și hirotesitduhovnic de către Prea Sfințitul Galaction Stângă era o zi de sâmbătă…călduță…frumoasă…cu soare…
…Și am primit Dumnezeiasca Preoție…după multă căutare, rugăciune…clarificare de sine…și, mai ales, iluminări dumnezeiești.
Cu vreo 2-3 înainte au început semnele minunate de la Dumnezeu…prin care eram chemat spre acest pas…
Și, la primele, când am vrut să le îndepărtez…să nu le iau în seamă…am simțit, tot mai mult, abundența harului…chemarea spre Sfântul Altar…care, deși la început era numai duhovnicească, numai în inima mea…în sufletul meu…mai apoi a început să fie și fizică.
Pur și simplu eram atras…chemat…îmbiat de către harul lui Dumnezeu spre a sta în fața Sfintei Mese…
Doamnei preotese i-am spus despre ele după vreo doi ani…
Adică eu nu am plecat la Seminar și nici nu am făcut Facultate, Master și Doctorat pentru ca…să mă fac preot.
Ci am plecat pentru ca să studiez, să mă umplu de credința…la care fusesem chemat în mod dumnezeiește odată cu convertirea mea…
Și am făcut studii teologice…împotriva familiei, a rudelor și a prietenilor mei…care m-au disprețuit și mă disprețuiesc, mulți dintre ei, tocmai pentru că sunt…preot…și nu inginer, avocat sau artist.
Acesta a fost motivul pentru care nu m-am preoțit atunci când s-au preoțitfoarte mulți dintre colegii mei: odată cu terminarea Seminarului…
Însă Prea Curata Stăpână, Stăpâna/ Doamna/ Stareța vieții noastre, m-a condus și mă conduce spre cunoașterea mistică/ tainică a credinței și a vieții ortodoxe…
De aceea, când, în mod minunat, am înțeles că e clipa…hirotonirii mele…am acceptat-o…pentru că am înțeles că trebuie să fac ascultare de Maica lui Dumnezeu…care a mijlocit pentru mine acest lucru în fața Prea Sfintei Treimi.
…Și acum 7 ani, în ziua hirotonirii mele…pe planul nevăzut și adânc al ființei mele…s-au întâmplat minuni cutremurătoare.
Pentru că atât la hirotonirea întru preot cât și la hirotesirea întru duhovnic…am avut parte de două mari vederi dumnezeiești…în care am văzut cum s-a coborât harul Preasfintei Preoții a lui Dumnezeu, în mine, netrebnicul, și cumm-a pus în slujirea Bisericii Sale.
De aceea…îmbrăcarea întru putere de sus/ dintru înălțime…la mine a fostîntru vedere și conștiență.
Bineînțeles că nu puteam aproxima/ intui/ prevede ce se întâmplă în clipa hirotonirii…pentru că eu atunci eram…hirotonit…
Și acum, la 7 ani de zile, e pentru prima dată când o spun în mod public…tot pentru că simt să fac acest lucru…oricum ar fi interpretat el…
Pentru că simt să mă bucur de minunile lui Dumnezeu față de care, fără doar și poate, nu mă simt deloc vrednic…
Și ele, minunile acestea prea mari și incalculabile, care sunt rodul milei infinite a lui Dumnezeu față de noi toți, s-au înmulțit…s-au tot înmulțit în acești 7 ani…încât…ce s-a petrecut atunci a fost doar începutul…
Asta nu înseamnă că nu am umplut sute de hârtii cu păcatele mele…pe care le-am spovedit…sau că am conștiința împlinită în ceea ce priveșteresponsabilitățile mele.
Nu, nicidecum!
Ci nu cred să fi împlinit nici 1% din îndatoririle și starea preaminunată pe care Preamilostivul și Preafrumosul Dumnezeu le cere de la noi, preoții Săi.
Și pe zi ce trece…simt că nici 1% nu cred să fi făcut…
…Însă am avut ajutători ai preoției mele pe Sfinții lui Dumnezeu…printre care și pe cei pomeniți astăzi.
Pentru că Sfânta Sofia, din Icoana de deasupra, o italiancă rămasă văduvă, și-a văzut fiicele schingiuite în chip și fel…după care…omorâte prin tăierea capului.
Sfânta Pistis avea 12 ani…Sfânta Elpis avea 10 ani…Sfânta Agapi avea 9 ani…
Și în anul 137 după Hristos, aceste patru femei cu nume teologice, au alesmoartea pentru Hristos decât să jertfească zeiței Artemis, zeiței vânătorii.
Iar înțelepciunea, credința, nădejdea și dragostea…cele 4 nume ale lor…suntdorul inimii mele în mod zilnic.
Tot azi e pomenită și Sfânta Muceniță Agatoclia care a fost arsă în foc. Sfânta Muceniță Teodota, în secolul al 3-lea d. Hr., a fost omorâtă cu sabia în Niceea. 156 de ortodocși au fost martirizați în Tir, în Fenicia, în sec. 3-4 d. Hr., fiind aruncați în foc.
Și iarăși focul…care se leagă de numele meu…Dorin…care în greacă vine de la un substantiv care înseamnă dar…ca parte componentă a sintagmei darul lui Dumnezeu.
Adică nu la întâmplare…ne naștem…și nu la întâmplare ne cununăm…și nu la întâmplare ne hirotonim…
Ci Dumnezeu, prin întreaga alegere a zilei…și a locului…și a oamenilor careparticipă ne vorbește despre noi…și despre vocația noastră.
Despre ce așteaptă de la noi…
Și pe fiecare zi Dumnezeu așteaptă de la noi să fim foc…
Să fim înfocați pentru iubirea Lui și pentru iubirea oamenilor.
Iar eu nu mă simt „un exemplu” la aceste două mari capitole ale vieții ortodoxe: iubirea de Dumnezeu și de oameni.
Am multe restanțe aici…
Trebuie să mai învăț foarte multe lucruri…pentru ca să simt că Îl iubesc pe Dumnezeu și…îi iubesc pe oameni.
Așadar, bucurați-vă împreună cu mine de Dumnezeul nostru!
Și să vă încredeți tot mai mult în purtarea Lui de grijă…în milostivirea Lui…în atenția Lui față de noi…care niciodată nu ne face de rușine!
Pentru că darurile Lui, cele mari, sunt înăuntru…sunt ascunse…sunt tainice…și acelea sunt adevărata noastră împlinire.
La mulți ani!…și Dumnezeu să ne umple pe toți de slava Sa, El, Dumnezeul nostru Cel preaslăvit în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!
*
Autor: Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș.
Sursa: TPA