PREDICĂ LA APOSTOLUL DIN DUMINICA a XXX-a
Pr. James Thornton
“Din Apostol Citire….”, Pr. James Thornton
Ed. Egumenița, Trad.: Radu Hagiu
„Legătura desăvârşirii”
Acum aproape o lună, epistola duminicală pe cărei am citit-o era, ca şi astăzi, din Epistola către Coloseni a Sfântului Pavel. A fost, de fapt, alcătuită din opt versete care le premerg pe cele citite astăzi. Poate vă amintiţi că cele citite atunci se ocupau de preschimbarea sinelui. Ni s-a spus de către Sfântul Pavel să ne lepădăm de omul cel vechi, omul Căderii lui Adam, şi să ne îmbrăcăm cu omul cel nou, omul exemplificat de Iisus Hristos, Omul ce corespunde cu adevărat pe deplin chipului lui Dumnezeu.
In acea citire, Sfântul Pavel ne statuia ca, dacă dorim să devenim mai vârtos omul cel nou, să ne lepădăm mânia, iuţimea, răutatea, hula [şi] cuvântul de ruşine din gura noastră. Şi încă, nu trebuie să ne minţim unul pe altul.
Acestea sunt însuşirile negative pe care trebuie să ne străduim a le izgoni din personalităţile noastre. Citirea de astăzi dezvoltă acest concept, relatând virtuţile, calităţile pozitive pe care trebuie să căutăm a le întipări şi le întări înnoi. Înainte de a vorbi despre aceste virtuţi, trebuie să fie limpede precum cristalul că această preschimbare dramatică cerută de Sfântul Pavel are nevoie de timp pentru a o dobândi. Pentru mare parte dintre noi, ea nu se dobândeşte într-un ceas sau într-o zi. Înlăturarea trăsăturilor de caracter înrădăcinate în noi la Cădere se aseamănă, mai degrabă unui urcuş anevoios. Păcatul şi ispitele Celui Viclean ne îndeamnă să păşim pe calea mai uşoară, înspre căile omului celui vechi.
Pentru a dobândi din nou ce am pierdut la Cădere, pentru a ne recăpăta adevărata noastră fire, este nevoie, mai întâi, să înţelegem că această sarcină nu este una uşoară. Ea cere o străduinţă plină de hotărâre, deoarece urmează de obicei calea cea mai anevoioasă. O căpetenie de oşti care dă greş în a-şi pregăti oastea pentru război fiindcă îşi închipuie că vrăjmaşul este o pradă uşoară, uşor de învins, va avea o mulţime de surprize neplăcute mai târziu, în toiul luptei. Aşa şi cu noi. Trebuie să ne pregătim pentru ce este mai greu şi nu trebuie să ne amăgim nici despre puterea vrăjmaşului nostru, nici despre miza din urmă a bătăliei.
În al doilea rând, dacă ne închipuim că avem tăria şi puterea să îndeplinim singuri această sarcină, atunci am pierdut lupta chiar înainte ca ea să înceapă. Suntem în mâinile lui Dumnezeu, suntem în grija lui Dumnezeu, depindem de El aşa cum depinde un prunc nou-născut de părinţii săi. Fără harul Său, nu putem face absolut nimic.
Orice putere am avea, ea se supune harului şi sprijinului de Ia Dumnezeu. De aceea, o parte integrantă a acestei lupte este rugăciunea neîncetată către Dumnezeu, pentru ajutor şi călăuzire necontenită.
Sfântul Pavel ne învaţă în Apostolul de astăzi că, deoarece noi, ortodocşii, suntem nişte aleşi ai lui Dumnezeu , trebuie să avem o ţinută duhovnicească. Trebuie să ne însuşim – vorbesc acum despre un act de voinţă, de asumare a noilor obiceiuri -, trebuie să ne însuşim ca parte a alcătuirii psihologice lăuntrice nişte simţăminte adânci de milosârdii ale îndurării, bunătate, smerenie, blândeţe, îndelungă-răbdare, îngăduind unul pe altul şi iertând unul altuia de are cineva împotriva cuiva pâră. Deşi am mai vorbit şi înainte despre marea parte a acestor virtuţi, va fi de folos să o facem încă o dată.
Cuvântul milosârdie înseamnă a arăta îndurare cuiva care, strict vorbind, nu o merită. Expresia grecească din original, splaghhna oiktirmou (tradusă milosârdiile îndurărilor), lărgeşte acest concept pentru a cuprinde noţiunile de milă şi îndurare. Trebuie să ne milostivim de cel în suferinţă şi să încercăm a-i alina durerea. Trebuie să arătăm milă, îndurare şi compasiune în relaţiile zilnice cu alţi bărbaţi şi femei, şi să nu ne folosim de necazul altuia în scopuri egoiste. Nu trebuie nici să îi judecăm aspru pe ceilalţi, socotindu-ne a fi atât de sus, încât să le pricinuim durere doar de dragul măririi sinelui nostru.
Bunătatea cuprinde lucruri precum simpatia şi dărnicia, precum şi o căldură lăuntrică şi o inimă bună. Suntem buni într-un înţeles scripturistic atunci când ne iubim fratele ca pe noi înşine, atunci când ne pasă de interesele sale tot atât cât de cele ale noastre. Atitudinea contemporană de „mâncătorie reciprocă” a oamenilor unul faţade celălalt este cât se poate de depărtată de bunătate.
Oamenii cu mentalităţi păgâne detestă smerenia sau umilinţa. Ei îşi închipuie că aceasta ar însemna o degradare înjositoare. Nu este aşa. Conceptul ortodox de smerenie este întemeiat pe conştientizarea faptului că suntem făcuţi de Dumnezeu, suntem făpturile Sale, iar prăpastia ce ne desparte de Dânsul este nemărginită. În ce-i priveşte pe ceilalţi bărbaţi şi femei, nu trebuie să fim înfumuraţi şi dispreţuitori, ci să ne purtăm în aşa fel, încât să recunoaştem existenţa chipului lui Dumnezeu întipărit în fiecare dintre ei.
În înţelesul dat de Sfântul Pavel, blândeţea cu siguranţă nu înseamnă pasivitate sau cedare atunci când astfel de atitudini nu sunt potrivite, de pildă în lupta cu răul. Blândeţea înseamnă pur şi simplă să fim amabili, blajini cu ceilalţi, înceţi la mânie, lipsiţi de trufie.
Suntem îndelung-răbdători atunci când arătăm răbdare. Gândiţi-vă pentru o clipă cât de des păcătuim fiecare. Gândiţi-vă cât de îndelung-răbdător este Dumnezeu. Pentru un singur păcat de moarte, ne-ar putea zdrobi, ne-ar putea nimici din Zidirea Sa. însă nu o face. Ne dă şanse, una după alta, ca să mai încercăm o dată. Dumnezeu este îndelung-răbdător. Are răbdare. Aşa ni se porunceşte şi nouă să fim cu aproapele. Oricât de obositori şi de vicleni ar putea fi uneori ceilalţi, să fim siguri că nici noi nu părem mai buni în ochii altora şi, cu siguranţă, nu părem mai buni în ochii lui Dumnezeu. Să le dăm aşadar şansa pe care şi noi o aşteptăm de la ei, ca şi de la Dumnezeu.
Personalităţile omeneşti se ciocnesc în chip inevitabil. Unii pot avea idiosincrazii pe care le găsim iritante, care ne aduc răspândire. Trebuie să fim îngăduitori. Dumnezeu nu ne cere să ne placă însuşirile supărătoare ale celorlalţi, trebuie însă să încercăm să fim îngăduitori şi să nu osândim oamenii pentru ceea ce socotim a fi neputinţe sau ciudăţenii ale fiecăruia. Trebuie şi să fim iertători. Sfântul Pavel scrie: Precum Şi Hristos v-a iertat vouă, aşa şi voi. Ce se mai poate adăuga?
Sfântul Pavel spune: Iar peste toate acestea (îmbrăcaţi-vă întru) dragoste, care este legătura desăvârşirii. Peste toate acestea! Mai presus de toate! Cuvântul grecesc folosit aici, agapi, este tradus ca dragoste; ţinând în minte faptul că greaca are mai multe cuvinte cu diferite înţelesuri pentru dragoste, să analizăm împreună înţelesul folosit de Sfântul Pavel în acest verset. Sfântul Apostol vorbeşte aici de acel simţământ adânc al părtăşiei, al respectului reciproc, al afecţiunii şi al bunăvoinţei – care ar trebui să fie însemnul de căpătâi ale creştinilor. Aceasta este, declară Sfântul Pavel, legătura desăvârşirii. Arhiepiscopul teolog Hrisostom de Etna explică: ^Adevărata dragoste de obşte leagă laolaltă fiinţele omeneşti în acelaşi cuget, acelaşi trup, acelaşi viitor, aceeaşi mântuire. Ea face ca dorinţele noastre egoiste să devină una cu dorinţele celorlalţi, preschimbând astfel egoismul. Estompează deosebirile dintre indivizi. Îi uneşte pe toţi intr-un singur trup…. Aceasta este dragostea de fraţi.
Sfântul Pavel rezumă toate cele zise mai sus, spunându-ne că trebuie să ne lăsăm inimile a fi stăpânite de pacea lui Dumnezeu. Dacă îngăduim patimilor proprii să ne stăpânească inima sau dacă îngăduim părerilor şi ideilor altora să stăpânească, cădem în rătăcire şi, mai mult, părtăşia este ruptă. Doar atunci când pacea lui Dumnezeu domneşte în noi, devenim cu adevărat o parte a acelui un [singur] trup care este Biserica Ortodoxă, lucru pentru care aducem mulţumire.
Sfântul Apostol încheie prin a cere ca Cuvântul lui Hristos să locuiască în Coloseni, ca această obşte creştină să se înveţe şi să se povăţuiască reciproc cu psalmi şi cu laude şi cu cântări duhovniceşti, cu mulţumire cântând întru inimile [lor] (…) Domnului. Deoarece ne străduim să fim acelaşi trup, împărtăşind acelaşi cuget, (…) acelaşi viitor, aceeaşi mântuire, este firesc ca ortodocşii să se înveţe şi să se povăţuiască între ei, deoarece în adevăratul creştinism, după cum a exclamat marele Ivan Mihailovici Andreiev (1894-1974), „toţi sunt pentru unul şi unul pentru toţi…” Împreună ne mântuim; de unii singuri, cu şinele înălţat la culme, pierim.
Mulţi dintre oamenii de astăzi cred că o parohie puternică şi înfloritoare poate fi clădită prin reclame în ziare, la televiziune şi prin organizarea de festivaluri anuale. Deşi nici unul din aceste lucruri nu este neapărat rău, adevărata obşte ortodoxă întrebuinţează criterii duhovniceşti pentru a-şi măsura succesul. Aşadar, dacă facem ca între noi să domnească virtuţile creştine, milosârdiile îndurării, bunătatea, smerenia, blândeţea, îndelunga-răbdare, îngăduinţa (…), iertarea (…) şi dragostea, devenind însuşirile de căpătâi ale vieţii parohiei, izbânda noastră va fi nemăsurată, iar pacea lui Dumnezeu din noi ne va fi spre slavă, va fi legătura desăvârşirii şi trăiniciei noastre.