În numele Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Amin!

,, Iisus străbătea prin toate oraşele şi satele, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor.”

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi, 
Iubiţi credincioşi,

Sfânta Evanghelie din duminica de astăzi ne înfăţişează două pagini: o pagină cu minunile săvârşite de Mântuitorul, încheiată cu aceste cuvinte: ,, că nu numai într-un loc Mântuitorul se oprea să vorbească sau să săvârşească minuni ci în toate oraşele şi satele.” A străbătut toată Ţara Sfântă. Nu a rămas nici un oraş şi nici un sat în care să nu intre Mântuitorul. Ba a trecut şi dincolo, în ţinuturile locuite de păgâni. Şi iată, astăzi, Sfânta Evanghelie ne arată că intrând într-un sat l-au întâmpinat doi orbi care strigau şi ziceau: ,, Ai milă de noi Iisuse, Fiul lui Dumnezeu!” El i-a lăsat să strige, şi când a intrat în casă, venind orbii aproape de El, aduşi de alţii, I-a întrebat: ,, De ce strigaţi aşa? Ce voiţi să vă fac?” Şi ei au răspuns: ,, Să vedem iarăşi!” S-a atins de ochii lor şi le-a zis: ,, După credinţa voastră să vă fie vouă!” Şi îndată au văzut. Dar El le-a poruncit cu asprime: ,, Vedeţi să nu spuneţi nimănui!” Însă ei ieşind, pentru că bucuria era atât de mare că vedeau atât de bine, n-au putut să ascundă adevărul. Au şi uitat ce le-a spus Mântuitorul, să nu spună nimănui. Nici nu puteau să nu spună, de aceea au strigat în tot ţinutul acela. Dacă ei înainte strigau după vindecare, acum strigau de bucurie spunând că au fost orbi şi că văd şi cine i-a făcut pe ei sănătoşi de orbire. După aceea, a fost adus la Iisus un om mut, care avea demon. El doar tremura de frică şi era ţinut de demoni să nu mai vorbească. Oricine îl întreba ceva nu putea să răspundă, ci doar tremura şi era vrednic de milă. Iisus însă, a scos demonul şi cel ce fusese mut a vorbit. Şi aşa cum a făcut aceste minuni, aşa a făcut în toate oraşele şi satele. De aceea spune evanghelistul Ioan: ,, Dacă s-ar scrie toate câte a făcut Iisus, că umbla toată ziua şi vorbea oamenilor şi îi vindeca pe toţi cei bolnavi, dacă s-ar scrie toate câte a vorbit şi câte a făcut Iisus, zice el, mi se pare că nici în lumea aceasta n-ar fi încăput cărţile ce s-ar fi scris.” În vremea aceea nu se scria pe file subţiri cum se scrie astăzi, ci se scria pe pergamente şi gândea Ioan: ,, Cât de multe pergamente ar trebui să se scrie, ar întrece volumul lumea aceasta.” De aceea a spus: ,, Mi se pare că în lumea aceasta n-ar fi încăput cărţile ce s-ar fi scris.”

Iubiţi credincioşi, ni se arata şi astăzi cine este stăpânul vieţii şi al morţii, cine este dătătorul de bine şi cine este făcătorul de rău pentru că orbii care avuseseră cândva vedere, iar acum pentru că şi-o pierduseră şi au fost la toţi doctorii din vremea aceea şi nimeni nu a putut să-i vindece, şi auzind câte face Iisus, n-au mai aşteptat să ajunga şi în satul lor şi s-au interesat prin călăuzele care îi duceau unde este Iisus. Auziseră ei că străbate peste tot. Şi atunci au venit acolo unde era, au strigat, Iisus i-a lăsat să strige; nu s-au oprit din strigăt pentru că ei credeau cu tărie că Iisus îi poate face sănătoşi. De aceea i-a şi întrebat ce voiesc. Şi iată, prin credinţă s-au făcut sănătoşi. De ce prin credinţă? Prin credinţă dorinţa omului ajunge la Dumnezeu. Aşa cum a ajuns credinţa orbilor şi Iisus i-a ascultat pentru că veneau cu sfială, cu cuminţenie şi cu credinţă. Iisus nu i-a ascultat pe farisei, căci şi ei ar fi vrut să-i spună multe. I-a lăsat în cele din urmă să-I pună întrebări fiindcă a sosit vremea prinderii Sale. Fariseii ar fi vrut de mai multe ori să-I ceară lui Iisus socoteală, să-L întrebe din Legea lui Moise, dar Iisus nu le-a dat prilejul. De aceea fariseii vorbeau cu ucenicii şi cu mulţimile care erau împrejur, şi în vorbirea lor totdeauna erau nemulţumiţi şi cârteau. Iată, vedem că Iisus ştie dinainte şi suferinţa şi credinţa, dar nu numai atât. Ne arată Sfânta Evanghelie de astăzi că orice suferinţă nu este întâmplătoare; orice suferinţă este consecinţă a păcatului sau legătura diavolului. Şi vedem aici cum a fost legat un om care fusese sănătos şi satana l-a legat să nu mai poată să vorbească. El ar fi vorbit despre Iisus şi satana l-a împiedicat să mai vorbească pentru că-i aducea mari suferinţe şi răni atunci când vorbea despre Iisus. Şi atunci diavolul i-a legat limba şi a intrat în el ca să nu mai facă ce voieşte el. Dar omul acesta, pentru că-l cunoşteau prietenii săi, a fost adus la Mântuitorul, şi cei ce l-au adus I-au spus: ,, Omul acesta a fost un om bun care lăuda pe Dumnezeu, şi iată, un demon a intrat în el şi nu a mai putut să vorbească.” Iisus atunci a scos demonul şi cel ce rămăsese mut din pricina legăturii satanei, îndată a început să vorbească. Şi aşa cum a făcut aici minuni, a plecat Iisus să facă minuni şi să vorbească oamenilor din toate oraşele şi satele Ţării Sfinte. De aceea, spune Sfântul Evanghelist Luca: ,, Erau aduşi mulţi pe paturi şi pe tărgi înaintea lui Iisus. El se apleca deasupra lor, îi binecuvânta şi se vindecau.” Mulţi bolnavi erau atunci în Israel, şi la toţi la care a ajuns Iisus, şi au avut credinţă şi dorinţă de vindecare sinceră, pe toţi i-a vindecat, pe toţi i-a luminat, pe toţi i-a făcut să fie liberi, cum a eliberat şi pe cel ce era ţinut de diavol, mutul, despre a cărui istorisire ne vorbeşte Sfânta Evanghelie de astăzi. Şi iată, şi orbii! Ei nu erau născuţi orbi; ei numai n-au mai văzut. Dar aveau credinţă că Iisus poate să-i facă sănătoşi. Au rămas însă şi oameni care nu s-au vindecat: cei care erau îndărătnici, cei care cârteau, cei care erau făţarnici, cei care nu se rugau, cei care nu aveau inimă bună, aceia nu s-au vindecat, încât au rămas bolnavi cei ce erau împietriţi, necredincioşi şi fără bunătate în sufletul lor. Dar iată că Sfânta Evanghelie de astăzi are încă o pagină, şi această pagină se referă la credinţă, şi anume, noi astăzi, în Sfânta noastră Biserică Ortodoxă prăznuim şi pe cei 630 de Părinţi de la Sinodul al şaselea Ecumenic. Ce s-a hotărât la cest Sinod? Dacă la Sinodul al patrulea s-a statornicit că Iisus Hristos are două firi întregi: una dumnezeiască şi una omenească, şi subiectul acestor două firi este însuşi Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, iată a mai apărut o erezie! Unii oameni, luându-se după cei ce gândeau liber, fără să se roage, au socotit că însuşi Iisus a avut două firi dar o singură voinţă; doar voinţa dumnezeiască. Astfel gândind, însemnează că firea omenească era ştirbită, nu era întreagă. Pentru că firea omenească dacă nu are toate puterile sale, nu este firea omenească deplină. Socoteau cei ce învăţau greşit că Mântuitorul avea raţiune proprie, avea simţire omenească, dar avea o singură voinţă, cea dumnezeiască. O greşeală mare! Căci dacă Mântuitorul ar fi avut doar voinţa dumnezeiască însemnează că nu s-ar fi întrupat cu toată firea omenească, încât Sfinţii Părinţi au hotărât sub oblăduirea Duhului Sfânt şi la înţelepciunea pe care au cerut-o de la Dumnezeu că Hristos era Dumnezeu deplin şi om deplin. N-avea doar două firi şi o singură voinţă, ci două firi, fiecare fire având voinţa dumnezeiască, firea dumnezeiască şi voinţa omenească, firea omenească. Adevărat este, că El întrupându-se mai presus de fire şi neprimind păcatul în firea Sa omenească, ci doar rănile păcatului, firea Sa omenească era curată şi era supusă firii dumnezeieşti. Era supusă de fapt ipostasului dumnezeiesc al Fiului, încât firea omenească făcea ceea ce îi gândea ipostasul dumnezeiesc, adică se supunea întru totul firii dumnezeieşti. De aceea, Mântuitorul, cu firea Sa omenească S-a supus întru totul Tatălui, de aceea se ruga Tatălui adeseori, se ruga întocmai ca un om adevărat, simţea foame şi sete ca un om adevărat, simţea frigul şi căldura ca un om adevărat, astfel încât, firea omenească era pătrunsă mereu de firea cea dumnezeiască, se îmbogăţea firea omenească din perfecţiunle firii dumnezeieşti. Tocmai de aceea Sfinţii Părinţi au stabilit aceasta: că Iisus creştea cu vârsta şi cu înţelepciunea, cum spune Sfânta Evanghelie. Dacă El creştea cu vârsta şi cu înţelepciunea însemnează că El nu a fost un om mai presus de oameni, ci un om curat şi sfânt. De aceea El nu a vorbit decât atunci când vorbeau toţi copiii. N-a vorbit de la o zi sau de la o lună, ci a vorbit de la aproape un an şi creştea cu vârsta şi cu înţelepciunea pentru că avea adevărată fire omenească, dar creştea în alt ritm decât creşteau oamenii de rând pentru că era Dumnezeu şi Om în aceeaşi fiinţă, era Dumnezeu şi Om şi firea omenească mereu era luminată şi sfinţită de firea dumnezeiască, pentru că însuşirirle firii dumnezeieşti comunicau cu cele ale firii omneşti şi din această comunicare a însuşirilor firii dumnezeieşti, firea omenească se umplea de cunoştinţă de putere, de înţelepciune, de smerenie, de dragoste de bucurie anticipată pentru că Dumnezeu fiind Cel întrupat şi om în acelaşi timp ca Dumnezeu descoperea firii Sale omeneşti ceea ce avea mai bun şi mai sfânt, ceea ce putea să primească firea omenească. Tocmai de aceea Iisus Hristos ne-a învăţat pe noi vorbindu-ne în limbajul omenesc, dar ne-a adus învăţaturi de dincolo de cunoaşterea omenească. Înainte de Mântuitorul au fost marii filosofi clasici care au adus în lume o lumină mare. Înainte de Mântuitorul au fost în Ţara Sfântă proorocii care au descoperit taine mari pe care oamenii nu puteau să le înţeleagă. Atât proorocii cât şi filosofii, care sunt într-un fel prooroci care descopereu şi ei în gândirea lumii păgâne că Dumnezeu nu locuieşte în idoli ci Dumnezeu a pus în om măsura Sa, a pus în om puterea de a înţelege tainele lumii, tainele vieţii şi de a căuta şi către fiinţa supremă. Filosofii clasici credeau într-un singur Dumnezeu cum credea şi marele scriitor care a ajuns la noi, Ovidius. El a fost exilat aici pentru că nu voia să se închine zeilor, şi în mod providenţial a ajuns aici, şi văzând că strămoşii noştri au zeitate principală pe Zamolxis s-a apropiat de strămoşii noştri. Dacă la început scria că îi este greu aici din cauza vânturilor reci şi s-a acomodat greu cu clima, mai pe urmă a scris în limba strămoşilor noştri pentru că i-a îndrăgit şi i-a înţeles şi i s-a părut că au o lumină cerească pentru că se închinau unui singur zeu şi pe ceilalţi zei îi socoteau secundanzi. Tocmai de aceea, când a venit Sfântul Apostol Andrei a fost primit cu cea mai mare aşteptare. Când le-a vorbit despre un singur Dumnezeu ei nu s-au împotrivit. Din nici o ţară apostolii nu au plecat prigoniţi, şi mai ales toţi au fost ucişi afară de Sfâtul Ioan care a rămas în Ţara Sfântă şi care a fost şi el exilat că a vrut să-l martirizeze împăratul; a fost pus într-un cazan cu untdelemn încins dar nu s-a vătămat, şi fiind bătrân şi rămânând nevătămat, pentru că Mântuitorul a proorocit că va rămâne viu, şi este singurul care a murit de moarte naturală, dar pentru că nu a murit când a fost afundat în cazanul cu untdelemn încins s-au gândit să-l trimită în exil, şi în exil a scris Apocalipsa. Şi iată, Sfântul Apostol Andrei în ţara noastră, în Scitya Mică nu a avut nici o vătămare, dimpotrivă, oamenii l-au primit cu bucurie şi nu dovedea să propovăduiască şi să boteze, de aceea l-a chemat şi pe Sfântul Filip să-i vină în ajutor. De aceea credinţa noastră este naturală. S-au îndoit de o credinţă strămoşească dar a fost primită cu acurateţe, cu bucurie şi cu dragoste. Apostolul a plecat de la noi plângând pentru că a lăsat un popor blând aici pe care l-a creştinat în întregime. După aceea, venind trupele romane în 101-102 au mai adus aici romani şi aşa s-a mai semănat păgânismul aici în ţinutul Dobrogei, dar plecând de aici Sfântul Apostol Andrei a avut parte de multe chinuri şi de moarte la Patras.

Iubiţi credincioşi, avem această bucurie a credinţei, avem aceasta mărturie a libertăţii noastre, că numai noi suntem poporul care avem un certificat de naştere atât ca neam cât şi credinţă. Şi dacă s-a arătat lumina credinţei în peştera unde a locuit Sfântul Apostol Andrei, el a venit să propovăduiască mai întâi în cetatea cea mai apropiată şi aceasta nu avea cum să fie alta decât cetatea Adamclisi. De aceea în chip providenţial împăratul roman, Traian, zideşte aici monumentul de la Tropheum Traiani unde sunt scene din istoria luptelor romanilor cu dacii, şi aici avem, iată, certificatul de naştere al poporului român. Mitropolitul de Patras, Hrisostom, când a venit la noi, din dorinţă proprie acum trei ani, a dorit să meargă prin toate locurile acestea, pe urmele Sfântului Apostol Andrei. Când a ajuns la Adamclisi a mers la cetate şi i-am istorisit despre aceast monument, a fost mişcat şi a lăcrimat. Şi i-am spus: ,, Eu am urcat acest monument, şi am fost primul ierarh, spunea cel de la muzeu, care a urcat deasupra pe monument.” Dar nu a ezitat Mitropolitul Hrisostom, şi a zis: ,, Vreau şi eu să urc pe unde a fost apostolul meu şi să privesc locul unde el a propovăduit.” Şi a urcat şi s-a închinat şi a mărturisit mergând pe la toate mănăstirile, la Adamclisi, la mănăstirile unde s-au găsit Sfintele Moaşte şi s-au aşezat în cetate sub altarul bisericii, la demisol, şi a tălmăcit că le-au aşezat aşa cum se aşezau în primele veacuri şi a mers la peşteră şi a văzut acea linişte şi acea chemare la sfinţenia peşterii, a mers mai departe la Dervent şi s-a închinat la crucile de leac, s-a închinat la izvor şi a băut apă, s-a închinat la icoana făcătoare de minuni, şi ne-a mulţumit atât de mult că a văzut că cel ce are Sfintele Moaşte la Patras este apostolul care a cutreierat prin locuri îndepărtate. A fost şi în Scitya Mare, din Scitya Mare a coborât în Scitya Mică şi aici a zăbovit cel mai mult pentru că aici a găsit oameni dornici de lumină, de înţelepciune, de dragoste şi de învăţătură nouă. De aceea, iată, cu toţii să gândim la ce ne-a adus Sfântul Apostol Andrei şi la ceea ce ne-a adus credinţa. Credinţa ne-a adus sensul vieţii şi privirea noastră spre cer, ne-a arătat că sufletul are valoare în fiinţa noastră, şi că trupul fără suflet nu are nici o valoare, încât Sfinţii Părinţi de la Sinodul al şaselea au arătat depline toate puterile sufletului. Sufletul ar fi fost ştirbit dacă ar fi rămas credinţa şchioapă. Să nu credem că Hristos a avut o singură voinţă. A avut două voinţe, dar cea omenească s-a supus întru totul voinţei celei dumnezeieşti. Noi avem o voinţă omenească, dar această voinţă omenească, împreună cu raţiunea şi cu simţirea noastră, cu tot sufletul nostru se înrudesc cu Dumnezeu. Să simţim această înrudire, să nu ne depărtăm de sensul existenţei noastre. Sensul existenţei noastre este veşnicia. Sensul existenţei noastre nu se limitează pe pământ, ci se proiectează în infinit. Fiinţele care au natură spirituală, sau şi natură spirituală, cum are omul, nu pot să se sfârştească pentru că natura noastră spirituală este simplă şi nu se poate desface. Trupul se desface şi putrezeşte pentru că are multă alcătuire până la molecule, dar sufletul are o singură alcătuire şi această alcătuire rămâne. De aceea,nu numai cei buni rămân pentru veşnicie ci şi cei răi rămân pentru veşnicie, numai că existenţa celor buni este viaţă, adică bucurie, pace şi dragoste în Duhul Sfânt, iar existenţa celor răi este moarte, adică mustrare, întuneric şi necontenită durere. Durerea de unde vine la cei răi? Din lipsa binelui, şi mereu în conştiinţa lor au această mustrare care le arată cum au trăit, de ce s-au despărţit de lumină şi de ce s-au unit, căci s-a unit cu întunericul prin sfatul celui viclean. De aceea noi cunoscând ce este lumina, ce este pacea, ce este dragostea, de unde vin aceste daruri, că ele vin de sus, cum spunem noi în rugăciune: ,, de la Părintele Luminilor” , necontenit să iubim Lumina, şi Lumina este Dumnezeu însuşi, căci El ne spune : ,, Am venit să fiu lumină în lume!” Să-L iubim pe Dumnezeu şi să ne înrudim tot mai mult cu Dumnezeu! Când voinţa noastră se va supune lui Dumnezeu, când mintea noastră se va lumina de har, când simţirea noastră se va curăţi prin spovedanie, prin împărtăşanie, când făptura noastră va merge pe calea ce duce la Hristos, atunci cu adevărat suntem şi noi oameni ai credinţei, oameni ai păcii, oameni ai dragostei, atunci putem să nădăjduim că nu vom muri, ci prin moarte vom trece la viaţă şi vom rămâne în viaţă împreună cu Dumnezeu, dorirea cea mai mare, frumuseţea şi dragostea care sunt infinite, pacea ce dă tuturor bucurie deplină. Şi atunci să ne rugăm cu toţii, şi să-I zicem Mântuitorului: Doamne, Tu ai luminat orbii, ai slobozit pe cel mut de diavol, ai vindecat toată boala şi neputinţa celor credincioşi în popor, şi când te chemăm în ajutor, eşti aproape de noi, vin-o la noi şi astăzi, şi în toată vremea şi în tot ceasul când îţi chemăm numele şi dragostea Ta şi sălăşluieşte darul Tău în inimile noastre, şi aprinde sufletele noastre de credinţă ca să Te mărturisim Hristoase, Cel ce ai venit să ne mântuieşti, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, şi în viaţa aceasta, şi în veacul viitor unde să ne aşezi cu strămoşii, cu patriarhii, cu proorocii, cu apostolii, cu mucenicii, cu cuvioşii şi drepţii şi cu toţi sfinţii în viaţa cea veşnică. Amin!

Sursa: http://www.arhiepiscopiatomisului.ro