Etichetă: ÎPS Teodosie al Tomisului

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin!

,, Nu-ţi este îngăduit să ţii pe femeia fratelui tău!”

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi, 
Preacuvioasă Maică Stareţă,
Preacuvioase Maici,
Iubiţi credincioşi, 

Ne aflăm la o sărbătoare mare, la sărbătoarea celui mai mare sfânt, după Maica Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul. Şi noi îi pomenim şi naşterea, şi soborul, dar îi cinstim în mod deosebit sfârşitul său mucenicesc, căci Sfântul Ioan Botezătorul este cel care L-a arătat lumii pe Mântuitorul Hristos, este cu adevărat apostolul pocăinţei; de la el au învăţat şi primii apostoli cum se poate apropia cineva de Mântuitorul lumii. El i-a avut ucenici pe Petru şi pe Andrei, pe Iacob şi Ioan, şi i-a învăţat ce însemnează pocăinţa. Şi el le-a arătat ucenicilor săi pe Mântuitorul lumii şi le-a spus: ,, Acesta trebuie să crească iar eu să mă micşorez!” şi după aceea le-a spus mai clar: ,, Eu de aceea am venit, ca să-L arăt pe Cel ce a venit să aducă lumina lumii, şi nu-L ştiam, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a spus: Peste care vei vedea Duhul pogorându-se şi rămânând peste El, Acela este care botează cu Duhul Sfânt. Şi eu am văzut aceasta, şi mărturisesc că Acesta este Fiul lui Dumnezeu.”

Iubiţi credincioşi, viaţa fiecărui om este pusă sub semnul unei meniri pe pământ, menire pe care ne-o hărăzeşte Dumnezeu. După Maica Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul a avut menirea cea mai înaltă, aceea de a-L boteza pe Mântuitorul. Nu L-a botezat cum ne botezăm noi, spre iertarea păcatelor, ci L-a botezat spre arătarea Preasfinei Treimi. De aceea, el mărturiseşte credinţa în Sfânta Treime. De asemenea, Sfântul Ioan Botezătorul are cea mai pilduitoare viaţă. Viaţa sa se deosebeşte de a tuturor oamenilor, tocmai de aceea fost vrednic să boteze pe Mântuitorul lumii, căci viaţa sa a fost o jertfă şi o asceză perpetuă. El a rămas orfan la un an de mama sa, Elisabeta, care l-a salvat de la moarte suindu-se cu el în munte, şi când soldaţii lui Irod se auzeau ropotind şi apropiindu-se de Elisabeta care a fugit în munte să-şi ocrotească pruncul, Elisabeta s-a sfâşiat de durere şi a strigat: ,, Doamne, mi-ai dat acest prunc la bătrâneţe; mare mi-a fost durerea că nu am avut copii, dar mai mare îmi va fi durerea dacă pruncul meu va fi ucis.” Şi întorcându-se spre stânca muntelui, a strigat: ,, Doamne, de voieşti ca pruncul acesta, aşa cum s-a proorocit de el, să fie lumină înaintea Domnului, să rămână, deschide stânca să intru cu pruncul şi să-l ocrotesc!” Şi apoi iarăşi s-a rugat: ,, Închide stânca, să rămân după stâncă, unde nu mai pot veni duşmanii pruncului meu!” Aşa s-a făcut, şi iată, Elisabeta a mai trăit puţine zile, căci soţul său, Zaharia, a fost ucis mai înainte, cerându-i-se pruncul, şi a fost ucis între templu şi altar, aşa cum spune Sfânta Evanghelie. Continuă să citești PREDICA ÎPS TEODOSIE AL TOMISULUI LA TĂIEREA CAPULUI SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL

În numele Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Amin!

Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!

Preacuvioase Părinte Stareţ,
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi,

Iată-ne la hramul acestui paraclis când cinstim mai mulţi sfinţi, cinstim un apostol din cei 12,dar cinstim şi patru mucenici din cei aproape 300 de mucenici care au pătimit în Dobrogea; cinstim de asemenea şi alţi mucenici şi muceniţe, dar noi avem mai ales sărbătoare pentru strămoşii noştri, şi iată, trebuie să spunem că biserica primară creştea cu sfinţenia prin jertfă. Dacă nu ar fi fost atâtea jertfe, Biserica nu s-ar fi întărit. Cine este sentimental ar putea să privească aceste jertfe ca pe nişte cruzimi fără seamăn, şi s-ar întreba: de ce a îngăduit Dumnezeu aceste cruzimi? Dar numai un om care nu vede dincolo de el, nu priveşte spre cerul cel sfânt al lui Dumnezeu, acela nu poate să înţeleagă ce însemnează mucenicia. Mucenicia este cea mai sfântă jertfă pe care o poate da omul lui Dumnezeu. Această jertfă, pentru mucenici, era şi suferinţă şi lumină, şi era mai mult lumină decât suferinţă pentru că mergeau la moarte ca la nuntă; ştiau că acea nuntă pe care o aşteptau ei este întâlnirea cu mirele Hristos. Mucenicii au primit cele mai strălucitoare cununi; au cununile vieţii. Şi de unde au aprinsă lumina acestor cununi? De la Cel ce a murit muceniceşte şi ne-a dat pildă şi nouă să ne jertfim cu gândul la jertfa Lui ca să ne facem părtaşi la roadele jertfei Sale. Mântuitorul Hristos Şi-a împropriat trupul omenesc şi de aceea era o fire diferită de Dumnezeu, dar această fire omenească asumată de Fiul lui Dumnezeu era mereu pătrunsă de firea cea dumnezeiască. În patimă, în suferinţă firea omenească s-a desprins de firea dumnezeiască; s-a desprins pentru că Dumnezeu nu putea să pătimească. Dumnezeu este lumină, este bucurie, dar a lăsat propria fire omenească să pătimească. Şi această fire omenească era subiectul Lui dumnezeiesc; aparţinea lui Dumnezeu, deşi era omenească. De aceea a lăsat firea omenească desprinsă de cea dumnezeiască. A lăsat-o aşa, pentru că omul, în firea omenească a păcătuit, şi omul cu firea omenească trebuia să fie răscumpărat. Dacă murea pentru oameni cineva care nu avea fire omenească, care nu era şi om, păcatul nu era răscumpărat, şi de aceea a pătimit firea omenească. Noi ştim că între cele şapte grăiri de pe cruce, Mântuitorul a avut şi o grăire care a descumpănit pe mulţi, căreia i-au dat interpretări unii după mintea lor. A strigat Iisus Hristos: ,, Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” Cine L-a părăsit? Firea ce dumnezeiască. Şi acesta era un strigăt de durere. Se întreba şi nu cârtea. Se întreba ,, de ce M-ai părăsit?” Acum era sufletul cu firea omenească pe care îl luase din pântecele Fecioarei Maria, şi sufletul şi firea omenească. Continuă să citești PREDICA ÎPS TEODOSIE AL TOMISULUI LA SFINŢII MUCENICI DIN DOBROGEA (21 august 2013)