Predica Preafericitului Patriarh Chiril de sărbătoarea Bunei Vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu la catedrala „Bunavestirea Maicii Domnului” în Kremlin, or. Moscova

 

 

La 7 aprilie 2013, în duminica a treia din Postul cel Mare, a Sfintei Cruci, de sărbătoarea Bunei Vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Chiril a oficiat liturghia sfântului ierarh Vasile cel Mare la catedrala „Bunavestirea Maicii Domnului” în Kremlin, or. Moscova.

După terminarea serviciului divin Întâistătătorul Bisericii Ruse s-a adresat către cei prezenţi cu o predică.

Dragi stăpâni, părinţi, fraţi şi surori!

Vă felicit pe toţi cu ocazia marii sărbători a Bunei Vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care în acest an a coincis cu duminica Sfintei Cruci. În timpul liturghiei Dumnezeieşti au fost citite două Evanghelii – una, consacrată Preabinecuvântatei Fecioare Maria (Lc. 1:24 38), iar cealaltă – Crucii lui Hristos (Mc. 8:34-9:1). Între Buna Vestire, care este începutul mântuirii noastre, primul act Dumnezeiesc din era Noului Testament, şi Crucea lui Hristos – e toată Evanghelia, este totul ce a creat Domnul de dragul mântuirii noastre.

Crucea, acceptată de Domnul, a fost o încercare extrem de grea pentru firea Lui omenească. El a purtat cu sine suferinţele, durerea inimaginabilă, sentimentul de singurătate. Nu ne putem închipui o suferinţă mai mare decât cea pe care a purtat-o Domnul. Unii critici ai Evangheliei spun: „Dar şi alţii mureau în chinuri şi mai mari”. Da, aşa este. Însă Domnul a fost fără de păcat.

Fiecare persoană care suportă suferinţe, înţelege – dacă are capacitatea nu doar a vedea în mod fizic, dar şi a pătrunde în esenţa lucrurilor şi în esenţa evenimentelor – că este păcătos. Şi suferinţele care vin în viaţa noastră noi deseori le asociem cu păcatele noastre, cu crimele săvârşite, cu fărădelegile noastre, făcute în gânduri şi fapte. Domnul, însă, a fost cu desăvârşire fără de păcat. Nici o pecete a păcatului, nici un sentiment de vinovăţie – Cel fără de păcat este supus la o moarte straşnică, chinuitoare.

Suferinţele, iar de ele are parte fiecare din noi – fie e vorba de un insucces în viaţă, în studii sau în carieră, fie e vorba de probleme în familie, maladii, deseori extrem de periculoase pentru noi şi apropiaţii noştri – de cele mai dese ori ele trezesc în om sentimentul de frică şi durere. Durerea, fără a fi obligatoriu de natură fizică, deseori ne induce în depresie. Chiar dacă credem în Dumnezeu, nu rareori în sufletul şi în conştiinţa noastră apare cârtirea: „Dar de ce eu? Ce am făcut atât de rău? De ce asupra mea se prăbuşeşte această încercare? Doar sunt alături de mine atât de mulţi oameni necredincioşi, păcătoşi, care încalcă legea, chiar poate hulitori, blasfemici! De ce anume eu sau rudele şi apropiaţii mei trebuie să trecem prin această încercare?”

Oamenii de foarte dese ori cedează sub acţiunea scârbirii, suferinţelor. Nu rareori suferinţa cu adevărat distruge integritatea interioară a omului. De cele mai dese ori aceasta se întâmplă cu oamenii necredincioşi, pentru care orice fel de suferinţă este o abracadabra totală, este o coincidenţă absurdă de circumstanţe anumite. Cât de îngrozitor de amar sună atunci întrebarea: „De ce eu?” Doar dacă nu există relaţia cu Dumnezeu, dacă omul nu se supune legii lui Dumnezeu, atunci orice fel de suferinţă – este o absurditate totală, o anumită demenţă, o coincidenţă stupidă de situaţii, care deseori îl striveşte pe om, îl lasă fără vreo orientare în viaţă. Noi ştim că mulţi încearcă să iasă din suferinţe prin utilizarea stupefiantelor, a alcoolului, prin pierderea chipului de om, ca prin emoţii fizice, prin satisfacerea anumitor instincte şi dorinţe să estompeze durerea; dar prin aceasta se distrug definitiv pe sine înşişi.

Omul credincios suportă mai uşor suferinţele, deoarece le leagă cu voinţa lui Dumnezeu. Însă cât de des şi în rândul nostru, al celor credincioşi, apare cârtire împotriva lui Dumnezeu, neînţelegerea a celor întâmplate cu noi. „Nu pot înţelege, de ce anume eu!” – aceste cuvinte deseori le aud preoţii, care ascultă spovedania.

Astăzi pomenirea Crucii este asociată cu sărbătorirea Bunei Vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Care a trecut printr-o cale din cele mai grele în viaţă. În general noi ştim despre Maica Domnului din tradiţia orală, care s-a păstrat cu grijă în mediul creştin şi deja spre secolul al V-lea, când Maica Domnului a fost proslăvită într-un mod aparte la Soborul al III-lea Ecumenic, a căpătat un loc stabil şi de neclintit în învăţătura ortodoxă şi în credinţa noastră. Iar în Evanghelie se vorbeşte puţin despre Maica Domnului, viaţa Ei rămâne parcă în afara câmpului naraţiunii şi noi doar putem să transpunem imaginar ceea ce s-a întâmplat cu Domnul asupra Maicii Domnului, asupra Maicii Lui.

Noi cunoaştem cât de grei au fost anii slujirii obşteşti ai lui Iisus, cum chiar de la bun început asupra Lui s-au ridicat acei, pe care cuvântul lui Dumnezeu nu doar i-a atins în locul vulnerabil, dar a intrat în conflict cu concepţia lor de viaţă, cu modul de recepţionare a vieţii, cu înţelegerea rolului lor în istoria propriului popor şi chiar în istoria neamului omenesc. Domnul atingea dureros sentimentele păcătoşilor, dorind să-i trezească la pocăinţă. El spunea adevărul, deseori foarte crud. El nu doar tămăduia, dar şi demasca şi ca răspuns pentru această demascare primea loviturile răutăţii omeneşti. Evanghelia aduce până la noi aceste pagini tragice din viaţa Lui.

Dar Maica Lui, Maica Lui cea adevărată, Care, bineînţeles totul înţelegea foarte bine? Galileea era mică ca dimensiuni – Nazaret, Capernaum – toate erau atât de aproape una de alta, populaţia nu era numeroasă şi într-o clipită se făcea cunoscut totul ce se întâmpla cu Feciorul Ei: unde se află şi se a spus, cum au reacţionat oamenii, ce se întâmplă în preajma Lui. Dar parcă despre acel eveniment îngrozitor din Nazaret, când locuitorii supăraţi au avut intenţia să-L arunce în prăpastie, nu ştia Maica Lui?

În sfârşit, noi cunoaştem cum s-a împlinit în tragedia îngrozitoare de pe Golgota proorocirea sfântului stareţ Simeon: Şi prin sufletul tău va trece sabie (vezi. Luca 2:35). Ea, desigur, a văzut, cum a fost legat Fiul Său, cum bicele, în care erau implantate bucăţi de metal, rupeau din carnea trupului Lui. A fost bătut de ostaşi romani puternici, a fost bătut fără milă şi desigur Mama le vedea pe toate. Probabil despre ceea ce vorbesc acum mai bine vor înţelege mamele, dacă măcar pentru o clipă se vor imagina în locul Maicii Domnului.

Dar mergerea îngrozitoare purtând crucea spre Golgota? Fără puteri, Mântuitorul cade. Mâinile Lui sunt legate de chinga crucii şi El cade cu faţa în jos pe pavajul străzii din Ierusalim – acei care au vizitat aceste locuri, cunosc aceasta. Câtă durere şi cât sânge! Iar alături se afla Mama Lui! Iar apoi Golgota. Mâinile şi picioarele Lui Iisus sunt bătute în cuie de cruce – puteţi să vă imaginaţi ce era în inima Ei!

Dar Ea nu şi-a pus întrebarea: pentru ce şi de ce Fiul Cel fără de păcat şi Maica Lui au suferit aşa, cum puţini din oameni au suferit; şi nu s-a iscat întrebarea îngrozitoare: „De ce eu? De ce cu mine se întâmplă toate acestea?”

Ziua de azi trebuie să ne înveţe să avem o atitudine creştinească faţă de scârbire, suferinţe, boli şi moarte. Noi niciodată nu trebuie să cârtim împotriva Domnului. Cum numai sentimentul de cârtire sau cel respingător de comparare a noastră cu alţii începe să domine, când în conştiinţă încolţeşte nighina păcătoasă a cârtirii şi neîncrederii faţă de Dumnezeu, noi trebuie să ne aducem aminte de Preacurata Maica Domnului, de Fecioara Maria, noi trebuie să ne amintim de Fiul Ei fără de păcat, care a suferit nu din cauza că aşa au dorit arhiereii şi cărturarii în Ierusalim, nu din motivul că aşa a dorit Pilat din Pont, dar pentru că aşa a fost voia lui Dumnezeu – ca prin aceste suferinţe, prin această cruce, prin această durere oamenii să capete mântuire; ca păcatul, care a separat pe om de Dumnezeu printr-o putere de netrecut, să înceteze să mai existe.

Gândul despre faptul că Domnul Cel fără de păcat şi Maica Lui Preacurată au suferit de dragul nostru, trebuie să ne convingă pe noi că şi suferinţele noastre au un anumit sens profund. Cât de minunat înţelegea această semnificaţie scriitorul rus Fedor Mihailovici Dostoevski! Toată creaţia lui este pătrunsă de un gând principal, de bază – prin suferinţă omul se purifică. Nu există o altă putere, care este în stare să ne cureţe, să ne elibereze gândul de păcat, să ne scoată din robia straşnică a lui, decât doar prin scârbire şi prin pocăinţă. De aceea, dacă ne vizitează Domnul prin scârbire, pe care noi o numim cruce conform cuvintelor lui Iisus: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie” (Mc. 8:34) – noi trebuie să acceptăm crucea, pe care Domnul ne-o trimite.

În această percepere curajoasă, aş spune, optimistă, a suferinţelor – este toată puterea credinţei noastre. Deoarece cu o astfel de percepere a nenorocirii şi a suferinţei omul devine mai puternic. Şi nenorocirea, şi suferinţele sunt mai puternice decât crucea, precum mai puternice decât crucea a fost Însuşi Mântuitorul Hristos. Nici un fel de cruce nu e în stare să strivească un om credincios, nu e capabilă să ne dezorienteze, să ne tulbure conştiinţa noastră, să ne priveze de capacitatea de a diferenţia binelui de rău, să ne facă să ne înrăim, să cârtim. Din contra, crucea ne poate face mai curaţi şi mai puternici.

Totul despre ce vorbesc, este pecetluit în numeroase exemple din istoria Bisericii, în vieţile sfinţilor. Nu sunt doar nişte cuvinte cu vreo ocazie – sunt cuvinte, bazate pe experienţa Bisericii, pe experienţa sfinţilor lui Dumnezeu, pe experienţa mucenicilor şi mărturisitorilor. Unul din ei astăzi, de asemenea, este proslăvit – este sfântul ierarh Tihon, Patriarhul întregii Rusii, mărturisitor, prin al cărei inimă de asemenea a trecut sabia, dar care şi-a păstrat duhul paşnic, puterea duhului, forţa rugăciunii, capacitatea de a uni în jurul său păstoriţii şi de a sta în faţa lui Dumnezeu în rugăciune.

Fie ca toate aceste pilde să ne ajute să înţelegem semnificaţia duhovnicească a crucii, puterea crucii lui Hristos, să ne pătrundem de gândul, de sentimentul cuvios în nevoinţa vieţii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi prin această atingere de sfinţenie şi de puterea duhului să devenim şi noi mai puternici şi mai curaţi, deoarece crucea lui Hristos luminează pe toţi. Amin.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii