Întâmpinarea Domnului

La patruzeci de zile de la Naşterea Sa după trup, Hristos a fost dus la templu, aşa cum cerea legea acelei vremi. Pentru că acolo, la templu, El a fost întâmpinat de oameni mişcaţi de Duhul Sfânt, dar mai ales pentru că Simeon L-a primit pe El în braţele sale, venirea lui Hristos la templu s-a numit Întâmpinare. Cuvântul ipapandi (întâmpinare) provine de la verbul ipandao, care înseamnă a veni în întâmpinarea cuiva.

Biserica a stabilit ca această mare sărbătoare a lui Hristos şi a Maicii Domnului să fie prăznuită pe 2 februarie, pentru că atunci se împlinesc patruzeci de zile de la 25 decembrie, când se sărbătoreşte Naşterea lui Hristos după trup. 

Prin această repartizare a praznicelor împărăteşti, timpul anului este împărţit şi binecuvântat de etapele iconomiei dumnezeieşti. În paralel, această împărţire oferă omului posibilitatea de a se iniţia în marea taină a întrupării Fiului lui Dumnezeu Cuvântul.

Episodul ducerii lui Hristos la templu, în cea de-a patruzecea zi de la Naşterea Sa, este descris numai de către Sfântul Evanghelist Luca (Luca 2,22-39). 

1. Porunca din Vechiul Testament pentru curăţire şi ceremonia închinării

  Porunca curăţirii în cea de-a patruzecea zi a fost dată lui Moise de Însuşi Ziditorul, adică de Dumnezeu Cuvântul neîntrupat. Ea a fost rânduită pentru toţi israelitenii, fiind descoperită de Moise încă dinainte de fuga iudeilor din Egipt, adică înainte ca el să treacă prin Marea Roşie.

  Porunca era următoarea: În vremea aceea a vorbit Domnul cu Moise şi i-a zis: Să-Mi sfinţeşti de tot întâiul născut, pe tot cel ce se naşte întâi la fiii lui Israel, de la om până la dobitoc, că este al meu! (Ieşirea 13,1-2). Această legiuire se referea şi la primii născuţi de parte bărbătească din rândul animalelor, care trebuiau să fie deosebiţi şi oferiţi lui Dumnezeu. Porunca lui Dumnezeu era clară: să osebeşti Domnului pe tot cel de parte bărbătească de la oameni, care se naşte întâi;şi pe tot cel de parte bărbătească, care se naşte întâi din turmele sau de la vitele ce vei avea, să-l închini Domnului (Ieşirea 13,12).

  Această închinare era semn al recunoaşterii binefacerilor lui Dumnezeu şi dovadă a apartenenţei la poporul ales. Este cunoscut faptul că porunca închinării întâiului născut de parte bărbătească a fost dată iudeilor prin Moise, imediat după pedepsirea întâilor născuţi ai egiptenilor, după care Faraon a îngăduit ieşirea şi, desigur, înainte de trecerea Mării Roşii. Motivaţia acestei practici era semnificativă: căci cu mână tare te-a scos Domnul Dumnezeu din Egipt (Ieşirea 13,9).

  Într-o altă carte a Vechiului Testament, şi anume în Levitic, vedem că Dumnezeu dă amănunte despre cum anume să se desfăşoare ceremonia închinării şi a recunoştinţei. Femeia care va naşte copil de parte bărbătească îl va tăia împrejur în cea de-a opta zi, iar în cea de-a patruzecea zi îl va închina în templu. Împreună cu închinarea noului născut, să aducă preotului la uşa cortului un miel de un an ardere de tot şi un pui de porumbel sau de turturică (Leviticul 12,6).

De vreme ce Însuşi Dumnezeu Cuvântul a dat legea aceasta lui Moise, a trebuit ca şi El să o respecte atunci când a luat trup omenesc, pentru ca să nu fie călcător de lege.

Sfântul Chiril al Alexandriei spune că nimeni nu trebuie să fie indignat la vederea faptului că Hristos a ţinut această lege şi nimeni să nu-L socotească rob pe Cel care este liber, ci să privească ,,în adâncul iconomiei dumnezeieşti’’. Respectarea legii închinării la templu face parte din taina sfintei smeriri a Fiului lui Dumnezeu Cuvântul.

 

La rândul său, Sfântul Grigorie Palama spune că, deşi Hristos nu avea nevoie de curăţire, luând în considerare faptul că ceremonia respectivă a fost lăsată în Vechiul Testament pentru curăţirea părinţilor şi a celor nou-născuţi, El a ţinut rânduiala pentru a Se supune legii pe care El Însuşi a dat-o. Hristos nu avea nevoie de curăţire, pentru că S-a zămislit fără sămânţă şi S-a născut fără stricăciune. ,,Nu era nevoie de curăţire, ci lucrarea s-a făcut din ascultare’’. Desigur, ascultarea are sensul de supunere în faţa legii lui Dumnezeu, dar şi acela de ascultare a noului Adam, spre deosebire de neascultarea vechiului Adam. Dacă neascultarea primului Adam a avut drept urmare căderea şi stricăciunea, ascultarea noului Adam, adică a lui Hristos, a readus firea omenească răzvrătită la Dumnezeu şi l-a izbăvit pe om de răspunderea pentru neascultare.

2. Hristos şi Maica Domnului nu aveau nevoie de curăţire

  Aducerea copiilor la templu, în cea de-a patruzecea zi de la naştere, era o sărbătoare a curăţirii. Mama şi copilul trebuiau să fie curăţiţi de urmările naşterii.

  Desigur, naşterea copiilor este o binecuvântare a lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp, nu trebuie trecut cu vederea faptul că modul în care omul se naşte este rodul şi rezultatul căderii şi că fiecare prunc poartă hainele de piele pe care Adam le-a luat după cădere şi după pierderea harului lui Dumnezeu. Acesta este sensul cuvintelor Psalmului: Căci iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea (Ps.50,6). În cele din urmă, prin bunăvoinţa Sa, Dumnezeu a binecuvântat modul acesta de naştere, dar el a rămas în continuare rodul căderii şi prin urmare, atât părinţii, cât şi copiii trebuiau să îşi amintească de această realitate, fapt care explică şi justifică ceremonialul curăţirii.

  Gândindu-ne la aceste adevăruri teologice, putem să ne dăm seama că Hristos şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu nu aveau nevoie de curăţire, pentru că zămislirea fără sămânţă şi naşterea fără stricăciune nu au legătură cu necurăţia.

  Porunca lui Dumnezeu, care a fost dată lui Moise, spunea: Dacă femeia va zămisli şi va naşte prunc de parte bărbătească necurată va fi şapte zile (Leviticul 12,2). Indirect acest fragment arată curăţia Preasfintei Fecioare Maria, pentru că necurată era femeia care zămislea prin sămânţă bărbătească. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu nu a zămislit prin sămânţă, ci de la Sfântul Duh şi de aceea, era curată. Aceasta înseamnă că nu avea nevoie de ceremonialul curăţirii, însă a mers la templu pentru a se supune legii.

 3.Hristos este întâi născut

  Porunca lui Dumnezeu era clară: Să-Mi sfinţeşti pe tot întâiul născut, pe tot cel ce se naşte întâi (Ieşirea 13,2). Această poruncă era, în acelaşi timp, şi o proorocie, care se referea la întruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvântul şi care nu avea aplicare exactă pentru întâii nou-născuţi de parte bărbătească.

  Acest fragment nu se poate aplica exact în cazul întâilor nou-născuţi pentru că niciun copil, nici măcar întâiul născut, nu deschide pântecele mamei sale. Într-o predică referitoare la acest subiect, Sfântul Atanasie cel Mare spune că nu pruncii sunt cei care deschid pântecele mamei lor, ,,ci bărbatul, prin unirea cu femeia’’. Pântecele se deschide la unirea bărbatului cu femeia sau la zămislirea copilului. Numai Hristos a deschis pântecele mamei Sale, desigur, fără să-i strice fecioria, lăsând-o aşadar închisă. ,,Pruncul a deschis pântecele fără să facă nicio stricăciune’’.

  Sfântul Nicodim Aghioritul, după ce spune că ceea ce se petrecea în Vechiul Testament era preînchipuirea Naşterii lui Hristos, adaugă în continuare că numai Hristos a deschis pântece de fecioară, ,,ca un Dumnezeu şi fără luare în stăpânire; i-a deschis pântecele pentru naştere, dar a lăsat-o închisă, aşa cum era înainte de zămislire şi de naştere’’.

  Hristos a fost întâi născut, aşa cum este El numit în Sfânta Scriptură. Desigur, aceasta nu înseamnă că a mai existat şi un al doilea sau un al treilea născut, ci că S-a născut primul, indiferent de existenţa unui al doilea sau al treilea. Întâi născut trebuie corelat cu Unul-Născut, aşa cum mai este numit Hristos în Evanghelie.

  Întâi născut se referă la amândouă naşterile lui Hristos, adică la naşterea de mai înainte de veac, din Tată Preacurat, fără de mamă, şi la cea din veac, din Maică Fecioară, fără de tată (Sfântul Grigorie Palama).

  Există trei motive pentru care Hristos este întâi născut. Mai întâi, pentru că S-a născut mai înainte de veac, din Tatăl. Sfântul Apostol Pavel spune: acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura (Col.1, 15). Iar după cum am văzut mai devreme, întâi născut se identifică cu unul-născut. În al doilea rând, El este numit întâi născut în legătură cu naşterea omenească, indiferent dacă s-ar mai fi născut şi altul din Preasfânta Fecioară Maria. Şi a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut (Luca 2, 7). În al treilea rând, El a fost numit întâi născut din morţi, pentru că a înviat primul, deschizând posibilitatea ca fiecare om să învieze la vremea sa. Aşadar, termenul de naştere se foloseşte şi cu sensul de înviere, pentru că învierea este socotită o naştere. Sfântul Apostol Pavel spune: El este începutul, întâiul născut din morţi (Col.1, 18). Aşadar, primul sens al lui întâi născut se leagă de naşterea după fire a Fiului lui Dumnezeu, expresia referindu-se la teologie, iar celelalte două sensuri sunt legate de întruparea Cuvântului şi se referă la iconomie.

  Potrivit spuselor Sfântului Grigorie, Episcopul Nisei, pentru ca să dea viaţă firii noastre omeneşti Hristos S-a făcut întâi născut în trei feluri. Desigur, prin aceasta, el nu se referă şi la naşterea de dinainte de veac, din Tatăl. Aşa cum propria noastră fire vine la viaţă prin trei naşteri, adică din mama noastră, din Botez şi din morţi, care nădăjduim că se va petrece în viitor, şi Hristos S-a făcut în trei feluri, pentru ca să dea viaţă şi să îndumnezeiască firea noastră omenească. Aşadar, după naşterea trupească, trebuie neapărat să urmeze şi cea duhovnicească.

4. Hristos ca prunc şi ca Dumnezeu de dinainte de veac

  Scena în care Hristos Se oferă pe Sine în templu ca prunc şi ca nou-născut este emoţionantă. Dumnezeul de dinainte de veac, Care, Fiul Celui Preaînalt fiind, era unit în permanenţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Cel care cuprindea lumea şi întreaga creaţie, vine acum în templu, ca prunc, purtat pe braţele mamei Sale.

  Chiar dacă era prunc, Hristos era în acelaşi timp şi ,,Dumnezeu de dinainte de veac’’ şi de aceea, era mai înţelept decât oricine altcineva. Ştim că, prin unirea firii dumnezeieşti cu cea omenească în ipostasul Cuvântului, în pântecele preasfintei Născătoare de Dumnezeu, firea omenească s-a îndumnezeit şi de aceea sufletul lui Hristos era îmbogăţit cu plinătatea înţelepciunii şi cunoaşterii. 

Numai că această înţelepciune se manifestă în funcţie de vârsta Sa, căci dacă ar fi fost altfel, El ar fi părut un monstru (Sfântul Ioan Damaschin).

Cu toate acestea, chiar de era prunc, era şi Dumnezeu, având în trup plinătatea Dumnezeirii şi toată înţelepciunea şi cunoaşterea umană, datorită unirii ipostatice a firii dumnezeieşti cu cea omenească.

  Prin starea Sa de prunc, Hristos a vindecat ,,conştiinţa de prunc’’ a lui Adam. Atunci când Dumnezeu l-a creat pe Adam în Rai, acesta era prunc în privinţa harului şi a sfinţirii. Avea, desigur, iluminarea minţii, dar pentru ca să ajungă la îndumnezeire, trebuia să fie încercat. Deoarece din punct de vedere duhovnicesc, Adam era prunc neîncercat şi avea conştiinţă de prunc, a fost uşor ca el să fie înşelat de demonul viclean, care era vechi în păcat şi în viclenie. De aceea, prin vârsta trupească de prunc, Hristos a tămăduit nu numai conştiinţa lui Adam, dar şi întreaga firea omenească, şi a săvârşit ceea ce nu a reuşit să facă primul Adam. Astfel, prin întruparea Fiului Său, Dumnezeu Tatăl a făcut mai sigură şi mai eficientă calea îndumnezeirii omului, pentru că diavolul nu mai putea acum să înşele firea omenească a lui Hristos, aşa cum a făcut-o cu îndemânare, în cazul primului Adam.

  După cum se observă şi din episodul aducerii lui Hristos la templu ca prunc, smerenia Fiului lui Dumnezeu Cuvântul depăşeşte şi înţelegerea îngerilor, pentru că şi aceştia s-au închinat în faţa nesfârşitei bunăvoiri a lui Dumnezeu. Profetul Avacum a vorbit despre întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, spunând: Dumnezeu vine din Teman, şi Cel sfânt din muntele Paran! Sela (oprire) – Slava Lui acoperă cerurile şi tot pământul este plin de slava Lui (Avacum 3, 3). Prin cuvântul slavă, se înţelege întruparea şi sfânta chenoză a lui Dumnezeu Cuvântul, iar acoperă cerurile arată că întruparea a acoperit şi a depăşit până şi înălţimea îngerilor, de vreme ce şi îngerii s-au închinat văzând nesfârşita şi nespusa aplecare a lui Dumnezeu Cuvântul.

5. Jertfele pentru ceremonie

  Dumnezeu a stabilit ca aducerea pruncului de parte bărbătească să fie însoţită de oferirea unui miel neprihănit, a unei perechi de turturele sau a doi pui de porumbel. În Levitic stă scris: să aducă preotului la uşa cortului un miel de un an ardere de tot şi un pui de porumbel sau turturică (Leviticul 12,6). Sfântul Evanghelist Luca spune că părinţii L-au dus pe Hristos la templu pentru ca să dea jertfă precum s-a zis în Legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel (Luca 2,24).

  Părinţii lui Hristos nu au adus un miel, aşa cum se dădea posibilitatea în Lege, pentru că erau săraci. Cei din claselel bogate ofereau un miel neprihănit de un an, în vreme ce păturile sărace aduceau o pereche de turturele sau doi pui de porumbel (Procopie). Cu adevărat, Hristos S-a născut într-o familie săracă şi a crescut în sărăcie. Totuşi, sărăcia lui Hristos nu a venit din faptul că S-a născut sărac, ci din aceea că S-a întrupat şi a luat fire omenească. După cum spune Sfântul Grigorie Teologul, chiar dacă era bogat, Fiul lui Dumnezeu a sărăcit, pentru ca să ne îmbogăţească pe noi cu Dumnezeirea Sa.

  Legea cerea să se ofere o pereche de turturele sau doi pui de porumbel, pentru că în primul caz (perechea de turturele), era simbolizată întreaga înţelepciune a părinţilor, care însemna unirea lor prin căsătorie, în vreme ce în al doilea caz (doi porumbei), se făcea referire la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi la Hristos, pentru că Hristos S-a născut din Fecioară şi a rămas El Însuşi Curat până la sfârşit. Aşadar, în vreme ce turturelele simbolizau cinstita şi binecuvântata căsătorie, porumbeii preînchipuiau fecioria Preasfintei Născătoare şi a lui Hristos (Sfântul Grigorie Palama).

  Jertfa cerută de Legea Domnului era preînchipuirea lui Hristos. După cum notează Sfântul Chiril al Alexandriei, ,,turtureaua cântă cu glas frumos, precum vrabia, pe când porumbiţa este blândă şi cuminte’’. Turtureaua şi porumbiţa Îl simbolizau pe Hristos, pentru că Hristos a fost ca o turturea care ciripeşte pe tot pământul şi umple via Sa, adică pe noi, cei care credem în El, cu voce frumoasă, şi a avut blândeţea desăvârşită a porumbelului. Aşadar, în mod cert, această jertfă se referea la întruparea milostivului Dumnezeu.

 6. Dreptul şi evlaviosul Simeon

  Unul dintre personajele principale ale Întâmpinării Domnului, în afară, desigur, de Hristos şi de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, a fost şi Simeon ,,cel drept şi temător de Dumnezeu’’, care s-a învrednicit să Îl întâmpine pe Hristos, să-L ia în braţe şi să-L recunoască, prin puterea şi prin harul Duhului Sfânt. Fără îndoială, el este o mare personalitate, lucru care reiese atât din faptul că L-a recunoscut pe Hristos, cât şi din cuvintele pe care le-a rostit în acel ceas.   Numele Simeon corespunde vieţii şi aşteptării purtătorului acestui nume, dar şi revelaţiei lui Dumnezeu către El, pentru că în limba ebraică, Simeon înseamnă ascultare (Cuviosul Nichita) sau acesta L-a ascultat pe Dumnezeu (Sfântul Ioan Gură de Aur).    Sfântul Evanghelist Luca spune despre el că locuia în Ierusalim şi era drept, temător de Dumnezeu şi aştepta mângâierea lui Israel. În acelaşi timp, se spune că avea Duhul Sfânt asupra lui, Care îi dăduse de veste că nu o să moară înainte de a-L vedea pe Hristosul Domnului (Luca 2, 25-26). Toate aceste caracterizări sunt trăsături ale unui om înduhovnicit. Drept urmare, Sfânta Scriptură nu se interesează de originea lui omenească şi de alte aspecte ale vieţii sale sociale, pentru că el ducea în acelaşi timp o viaţă mult mai importantă, care este viaţa duhovnicească.   Sfântul Nicodim Aghioritul a strâns laolaltă mai multe puncte de vedere ale interpreţilor în legătură cu cine anume era Simeon. El a făcut acest lucru deoarece în Evanghelie nu se spune categoric dacă era preot sau nu, el fiind numit doar om. Astfel Cuviosul Iosif, scriitorul de cântări, îl numeşte ,,preot sfinţit’’, Sfântul mucenic Metodie ,,preot înduhovnicit’’, Cuviosul Fotie şi Cuviosul Teofilact spun că nu era preot, dar era mai presus de preoţi, iar alţii spun că era unul dintre cei şaptezeci de traducători ai Vechiului Testament, care nu a crezut atunci când a tradus proorocia lui Isaia: ,,iată, Fecioara va lua în pântece’’ şi, în acel moment, i s-a dat vestea că va trăi până când Îl va primi în mâinile sale pe Hristos.

Unii cred că era fiu al lui Hillel, Patriarhul evreilor, şi tată al învăţătorului de lege Gamaliel, iar alţii, că era conducătorul Sinedriului evreilor. De asemenea, se spune că era de peste două sute şaptezeci (270) de ani. Cu referire la toate acestea, Sfântul Nicodim Aghioritul afirmă că cei care vor să urmeze certitudinea Evangheliei, spun că Primitorul de Dumnezeu Simeon era un ,,bărbat inspirat de Duhul Sfânt’’.

  Cu adevărat, Sfântul Simeon Primitorul de Dumnezeu a venit la templu prin puterea şi prin harul Duhului Sfânt. El a avut Duhul Sfânt asupra lui, în Duhul Sfânt a primit vestea că Îl va vedea pe Hristos înainte să moară şi a venit la templu prin iluminarea Duhului Sfânt (Luca 2, 25-27). De aici înţelegem faptul că omul trebuie să aibă Duh Sfânt pentru a fi învăţat de Acesta. Cu alte cuvinte, Sfântul Duh nu descoperă tainele Sale oamenilor necuraţi în care nu Şi-a aflat de dinainte sălaş.

  Isaia prooroceşte: Întăriţi-vă voi, mâini slabe, şi prindeţi putere genunchi slăbănogi… Întăriţi-vă şi nu vă temeţi (Isaia 35, 3-4). Acest lucru s-a petrecut mai ales cu Sfântul Simeon Primitorul de Dumnezeu, căci după cum spune Evanghelistul Luca, din îndemnul Duhului Sfânt a venit la templu. Şi nu numai că era îndrumat de Duhul Sfânt, dar era şi întărit de Acesta. Nimeni nu poate să Îl vadă pe Dumnezeu dacă nu are puteri duhovniceşti, adică dacă nu se întăreşte prin puterea şi prin harul Preasfântului Duh. Aşadar, Duhul Sfânt îi întărea picioarele, ca să meargă spre templu, şi mâinile, ca să Îl ţină pe Hristos. Sfântul Gheorghe al Nicomidiei spune că Simeon nu a mers cu propriile sale picioare ca să purceadă spre slujirea tainei, ci Duhul Sfânt S-a făcut pentru el car purtător.

  Odată ajuns la templu, Dreptul Simeon L-a recunoscut prin puterea Duhului Sfânt pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. Cu alte cuvinte, el s-a învrednicit să vadă cu ochii săi întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, pe care au văzut-o toţi proorocii prin vedenii profetice. După cum spune Sfântul Vasile cel Mare, Simeon şi Ana au văzut sfânta putere care se afla în Hristos, adică ,,vederea lor a trecut prin trupul omenesc, aşa cum trece lumina prin sticlă’’. Aşa cum vedem lumina dintr-o casă prin ferestre sau cum vedem lumina prin becurile de sticlă, la fel şi cei curaţi cu inima văd prin Trupul lui Hristos lumina Dumnezeirii, ceea ce pentru alţii este necunoscut şi nevăzut.

  Sfântul Vasile cel Mare a alcătuit lauda Sfântului Simeon Primitorul de Dumnezeu, care a fost purtat de Duhul Sfânt şi s-a învrednicit de o mare cinste. Sfântul Vasile spune că, deşi după cele văzute, Simeon era om, după cele duhovniceşti, el era supraom; prin substanţă era ca noi toţi, dar prin virtute era deasupra, mult mai sus decât semenii lui; după fire era om, dar prin virtute era înger; avea drept locuinţă Ierusalimul fizic, dar ca mitropolie avea Ierusalimul de sus. Şi nu numai că era mai presus de oameni, dar ,,Simeon îi întrecea şi pe îngeri’’.

7.Proorociţa Ana

  În afară de Simeon Primitorul de Dumnezeu, în templu se afla şi Proorociţa Ana, care s-a învrednicit şi ea să Îl vadă pe Dumnezeu şi să spună că Acesta este Mântuitorul ei. Ea avea optzeci şi patru de ani şi era văduvă, după ce trăise cu bărbatul său şapte ani (Luca 2, 36-38).   Ana stătea zi şi noapte în templu şi nu se îndepărta de el. Aşadar, în timp ce Simeon a fost îndrumat la templu de Duhul Sfânt, ea se afla acolo şi L-a recunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt.   Evanghelistul Luca o numeşte proorociţă, pentru că avea Duh Sfânt. Cuviosul Cosma Melodul spune că Ana ,,era ipofetă care lăuda pe Dumnezeu cu laudă sfântă’’. După cum afirmă Sfântul Nicodim Aghioritul, între profet şi ipofet există o diferenţă. Profetul anunţă cele ce urmează să aibă loc după destul timp, în vreme ce ipofetul explică fapte prezente şi trecute, sau chiar pe acelea care urmează să se petreacă la un interval scurt de timp. Aşadar, Sfântul Evanghelist Luca a folosit cuvântul prooroc în sensul de ipofet, pentru că Proorociţa Ana a recunoscut sosirea lui Dumnezeu Cuvântul prin Duhul Sfânt.   De altfel, în Noul Testament, profeţia are şi sensul de explicare în Duh Sfânt a înţelesului celui mai adânc al Legii şi, în general, al Sfintei Scripturi. În limbajul biblic, profeţii sunt teologi care deosebesc duhurile. Mărturisirea Anei a reprezentat o mulţumire şi o doxologie adusă pentru vestea izbăvirii lui Israel. Fapta ei a fost o îmbinare între mulţumire şi proorocie, pentru că ,,vorbea despre prunc’’.

8. Căsătorie sau feciorie

  Prezenţa Dreptului Simeon şi a Proorociţei Ana ne mai dezvăluie o realitate. Practic, ei doi au fost perechea de turturele cugetătoare care L-au întâmpinat pe Hristos atunci când Acesta a urcat în templu. Aşadar, pe lângă perechea de turturele necuvântătoare, Duhul Sfânt a trimis şi o pereche de turturele duhovniceşti şi purtătoare de duh, adică pe Simeon şi pe Ana.

  După cum spune Sfântul Grigorie Palama, din toate acestea înţelegem cine sunt cei care urmează să-L primească pe Hristos şi cum trebuie să fie aceştia. Unirea cu Hristos presupune o viaţă corespunzătoare. Simeon era numai drept şi nu se menţionează dacă a fost sau nu căsătorit, în vreme ce Ana, după moartea soţului său, a trăit în binecuvântarea văduviei, în neprihănire şi curăţie.

  Viaţa în Hristos înseamnă fecioria după Hristos sau căsătoria binecuvântată de Dumnezeu, aşa cum afirmă Sfântul Grigorie Palama. De asemenea, într-o predică rostită la Întâmpinarea Domnului, Sfântul Grigorie vorbeşte în detaliu despre răul pe care îl provoacă desfrânarea şi spune că omul nu poate să aibă legătură cu Hristos dacă este desfrânat, deoarece o asemenea legătură cere răstignirea cărnii şi a dorinţelor ei.

  Mântuirea omului nu depinde de felul de viaţă ales, adică feciorie sau căsătorie, ci de felul în care omul trăieşte, adică de legătura pe care acesta o are cu Hristos. Şi într-un caz şi în celălalt, se cer feciorie şi cuminţenie. Spre aceste lucruri ţinteşte viaţa ascetică trăită în Tainele Bisericii, acesta este modul de viaţă spre care Dumnezeul-Om Hristos îl îndrumă pe om.

9. Cărbunele aprins din braţele lui Simeon

  Atunci când Dreptul Simeon a întâlnit-o pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care Îl ţinea în braţe pe Hristos, L-a luat pe Pruncul sfânt cu mâinile sale. El L-a primit în braţele sale şi a binecuvântat pe Dumnezeu (Luca 2, 28). Scena aceasta este înfricoşătoare. Cu adevărat, un asemenea lucru nu ar fi fost cu putinţă dacă braţele lui Simeon nu erau întărite de Duhul Sfânt.

  Această imagine ne aduce aminte de vedenia Profetului Isaia, care după ce L-a văzut pe Domnul stând pe un scaun înalt şi măreţ şi pe Serafimii care se aflau în jurul Lui, şi după ce şi-a mărturisit necurăţia buzelor sale, s-a aflat dintr-o dată în faţa următoarelor fapte uimitoare: Atunci unul dintre Serafimi a zburat spre mine, având în mâna sa un cărbune, pe care îl luase cu cleştele de pe jertfelnic. Şi l-a apropiat de gura mea şi a zis: Iată s-a atins de buzele tale şi va şterge toate păcatele tale, şi fărădelegile tale le va curăţi (Isaia 6, 6-7). 

  Vedenia aceasta se referă la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul. Profetul Isaia a fost ales să vestească poporului lui Israel venirea Celui făgăduit, adică a lui Hristos, şi de aceea, el este considerat o mare voce între profeţi şi chiar al cincilea Evanghelist. El a descris cu mare claritate şi acurateţe multe dintre scenele sfintei întrupări.

  Faptul că această vedenie se referă la întrupare reiese şi din Tradiţia erminiei bisericeşti. Într-unul din troparele praznicului se spune: ,,Cleştele cel tainic ce a luat în pântece pe cărbunele Hristos, tu eşti, Marie’’. Toate revelaţiile din Vechiul Testament sunt legate de Cuvântul neîntrupat, iar cele mai multe dintre ele se referă la întrupare, adică la venirea Cuvântului în trup. În cazul de faţă, cărbunele este Hristos, iar cleştele tainic care ţine cărbunele este Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care L-a zămislit pe Hristos în pântecele ei şi care a dat acest cărbune Dreptului Simeon. Jertfelnicul ceresc este cerul plin de slava lui Dumnezeu. De aceea cântăm: ,,Pogorându-Se din cer Stăpânul tuturor, L-a primit pe El Simeon preotul’’.

  Aşa cum Proorocul Isaia a primit cărbunele şi nu s-a ars, ci s-a curăţit şi a devenit profet, la fel şi Dreptul Simeon L-a primit pe cărbunele Hristos de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi nu s-a ars, ci s-a curăţit după cuvântul: ,,Iată s-a atins de buzele tale şi va şterge toate păcatele tale, şi fărădelegile tale le va curăţi’’.

  Această ultimă frază dovedeşte că vedenia Profetului Isaia se referea la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, lucrul care reiese şi din faptul că Biserica a stabilit ca această frază să fie rostită de preotul slujitor după Sfânta împărtăşire cu Trupul şi cu Sângele lui Hristos. Imaginea profetică prezentată mai sus, care îl pune pe Dreptul Simeon în strânsă legătură cu Sfânta Împărtăşanie, arată că omul trebuie să aibă Duh Sfânt, aşa cum avea şi Dreptul Simeon, ca să nu fie ars de Trupul şi de Sângele lui Hristos.

  Prin urmare, cărbunele aprins este Hristos întrupat, jertfelnicul este pântecele Preacuratei Fecioare, Serafimii sunt însăşi Născătoarea de Dumnezeu, iar mâinile ei ţin cleştele tainic prin care dă cărbunele Dreptului Simeon.

 10. Acum slobozeşte

  Imediat ce Dreptul Simeon L-a luat pe Hristos în braţele sale, a exclamat:

Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care am gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel (Luca 2, 29-31).

Aceasta este o frază plină de măreţie, pe care Biserica a preluat-o şi a aşezat-o la sfârşitul slujbei Vecerniei, dar şi în alte slujbe, ca de exemplu, în cuvântul de mulţumire de după împărtăşirea cu Cinstitele Taine. În continuare vom încerca o scurtă analiză interpretativă a acestui fragment evanghelic.
  Dreptul Simeon a fost înştiinţat de Sfântul Duh că înainte să moară Îl va vedea cu siguranţă pe Dumnezeu Cuvântul întrupat, iar acest lucru s-a împlinit pentru că era ,,învrednicit cu har de prooroc’’(Sfântul Chiril al Alexandriei). După ce L-a văzut pe Hristos, a cerut slobozirea sufletului din trup pentru a se vădi faptul că sfinţii ,,se consideră numai legaţi de trup’’(Cuviosul Teofilact) şi de aceea nu se tem de moarte.
  După cuvântul Tău, în pace arată că Simeon a cerut ieşirea sufletului din trup ,,după cum i s-a făgăduit’’, el considerând acest lucru ca fiind odihnă, pentru că ,,în pace’’ înseamnă ,,spre odihnă’’(Cuviosul Teofilact). Odihna are legătură cu liniştirea gândurilor, pentru că, o dată cu trecerea timpului. Dreptul Simeon o aştepta ,,fără încetare să vină’’ – *vezi Notă – (Cuviosul Teofilact), iar mântuirea lui Dumnezeu era întruparea pe care Domnul a pregătit-o mai înainte de timp. Cu adevărat, taina lui Hristos a fost pregătită ,,înainte de facerea lumii’’(Sfântul Chiril al Alexandriei).
  Întruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvântul a fost lumină spre descoperirea neamurilor, pentru că neamurile, adică idolatrii, se aflau în înşelare şi în întuneric şi căzuseră în mâinile demonilor (Sfântul Chiril al Alexandriei), dar şi slavă lui Israel, pentru că Hristos a răsărit şi a venit dintre israeliteni. Această slavă este simţită de cei care sunt recunoscători lui Dumnezeu (Cuviosul Teofilact).
  Cuvintele Sfântului Simeon reprezintă un imn de biruinţă înălţat ca urmare a vederii de către el a Fiului lui Dumnezeu Cuvântul întrupat. Profeţii din Vechiul Testament vedeau spatele lui Dumnezeu, adică venirea Sa care avea să fie în viitor, însă Simeon I-a văzut faţa. Hristos este lumina lumii, dar nu lumina fizică, lumina morală sau o lumină simbolică, ci lumina adevărată, care alungă întunericul gândului şi al recunoştinţei şi care este slava nu numai a israelitenilor, ci şi a întregii firi omeneşti. Fără Hristos şi în afara Lui, firea omenească este fără slavă, fără formă, nedefinită şi anonimă. Prin Hristos, ea dobândeşte ,,identitate şi conţinut’’(Sfântul Nicolae Cabasila).
  Faptul că, imediat după ce L-a văzut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, Simeon a cerut slobozirea, adică moartea, se explică prin marea sa bucurie pentru cele ce aveau fie săvârşite în continuare. Voia să meargă în Iad ca să ducă vestea cea bună drepţilor Vechiului Testament care se găseau acolo, adică să le spună că a venit Mesia, Care este Mântuitorul lumii. În plus, după cum spune Sfântul Atanasie cel Mare, Simeon se grăbea să meargă în Iad pentru ca să nu apuce să ducă vestea cea bună copiii care urmau să fie tăiaţi de Irod. El a cerut aceasta deoarece pruncii sunt mai vioi, se mişcă mai repede, pe când el era ,,bătrân şi greoi şi se mişca încet’’. Hristos îi împlineşte cererea şi, după spusele Sfântului Atanasie cel Mare, se pare că a fost ca şi cum Hristos i-ar fi zis lui Simeon să se arate cu veselie către Adam, care trăia cu mâhnire în Iad, şi să vestească bucuria Evei, care se afla în chinuri, zicând: ,,Vine mântuirea; vine Izbăvitorul; vine iertarea; vine Slobozitorul. Nu mai plânge, fire omenească, vine ajutorul nostru, vine şi nu întârzie’’.
  Prin urmare, Dreptul Simeon este primul care a vestit celor întemniţaţi în întuneric – tuturor drepţilor Vechiul Testament aflaţi în Iad, deoarece moartea nu fusese ontologic desfiinţată – că a sosit Hristos cel îndelung aşteptat, Care va veni grabnic şi în Iad ca să-i elibereze.

*Notă – Sensul este acela că, înaintând în vârstă, Simeon a dobândit liniştirea gândurilor, iar acum aştepta odihna care urmează în mod firesc după liniştirea gândurilor.

11. Hristos, semn care stârneşte împotriviri

  Dreptul Simeon i-a binecuvântat pe Fecioara Maria şi pe Iosif, care urmăreau cu mirare şi cu surprindere cele ce se petreceau, după care s-a întors spre Născătoarea de Dumnezeu şi i-a spus două profeţii minunate.
  Prima se referea la Persoana Dumnezeului-Om întrupat:

Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri (Luca 2, 34)

 proorocie care s-a împlinit în timpul vieţii lui Hristos, dar care a continuat să se împlinească de-a lungul istoriei omenirii, ca şi în viaţa personală a fiecărui om.
 

Dumnezeul-Om Hristos este căderea celor necredincioşi, adică a celor care nu cred în El, şi ridicarea celor care cred. Un exemplu este ceea ce s-a petrecut pe Golgota. Un tâlhar a crezut şi s-a mântuit, iar celălalt s-a îndoit şi s-a osândit. Acest lucru se petrece şi în viaţa noastră interioară, pentru că Hristos este spre cădere în noi, atunci când noi, cei botezaţi, cădem în desfrânare, şi ne este spre ridicare – prin cuminţenia noastră. De asemenea, prin această proorocie se mai poate înţelege că Hristos trebuia să pătimească şi să cadă în moarte, pentru ca mulţi să se ridice prin căderea şi prin moartea Sa (Cuviosul Teofilact).
  Hristos este şi ,,semn care stârneşte împotriviri’’. Cuvântul semn se poate interpreta în multe feluri şi poate avea mai multe înţelesuri. Mai întâi, semn este întruparea lui Hristos, adică întruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvântul. În timpul întrupării, s-au petrecut multe lucruri greu de închipuit şi nemaivăzute, pentru că Dumnezeu S-a făcut om, iar Fecioara s-a făcut mamă. Tocmai acest semn este contrazis şi pus la îndoială de mulţi oameni. Unii spun că a luat trup adevărat, iar alţii că a luat un trup imaginar, adică trupul Său era închipuit şi toate au fost săvârşite închipuit. Unii consideră că trupul era făcut din pământ, iar alţii că era ceresc. Unii spun că Hristos, ca Dumnezeu, are existenţă de dinainte de veac, iar alţii cred că începutul existenţei Sale a fost din Preacurata Fecioara Maria (Sfântul Chiril al Alexandriei).
  Analizând tâlcuirea Cuviosul Teofilact despre faptul că semnul care va stârni împotriviri este întruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvântul, Sfântul Nicodim Aghioritul spune că ereticul care vede lucrarea lui Hristos – Care are două lucrări, adică dumnezeieşti şi omeneşti, şi ca om, Îi era foame şi sete, a primit mucenicia, S-a răstignit, a pătimit etc., iar ca Dumnezeu a făcut minuni, a scos demoni, a readus la viaţă etc. – stă la îndoială dacă Hristos este om sau Dumnezeu. Însă creştinul nu are asemenea îndoieli, pentru că ştie din experienţa sfinţilor îndumnezeiţi că, deşi Hristos are două firi, una dumnezeiască şi una omenească, El este unul atât în ipostas, cât şi în persoană şi astfel, acest Unul Hristos lucrează când ca Dumnezeu, când ca om. Desigur, atunci când lucrează ambele firi, acest lucru se face în comuniune.
  Apoi, după spusele Sfântului Chiril al Alexandriei semn care va stârni împotriviri este şi Crucea lui Hristos. Unii primesc Crucea şi Răstignirea lui Hristos, socotind că acestea înseamnă izbăvire şi că pe Cruce s-au biruit tăria şi puterea întunericului, în vreme ce alţii nu primesc Crucea. Aceştia din urmă nu pot să înţeleagă că Hristos S-a răstignit. De aceea, după cum spune Sfântul Apostol Pavel, Crucea este sminteală pentru iudei, iar pentru neamuri nebunie. Însă pentru noi, cei care credem, Crucea este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu (I Cor. 1 , 23-24).

 12. Suferinţa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

  Cea de-a doua proorocie a Sfântului Simeon, care are legătură cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, este următoarea: Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi (Luca 2, 35).
  În mod cert profeţia aceasta se referă la durerea şi la mâhnirea Născătoarei de Dumnezeu atunci când L-a văzut pe Fiul Său – Care era în acelaşi timp şi Fiul lui Dumnezeu – răstignit pe Cruce, în suferinţe şi în chinuri. Preasfânta Născătoare nu a suferit şi nici nu a simţit durere la Naşterea lui Hristos, tocmai pentru că L-a zămislit fără sămânţă şi L-a născut fără stricăciune. Trebuia deci să sufere în vremea ieşirii din trup a Fiului său.
  Tocmai această sabie, care a trecut prin sufletul Născătoarei de Dumnezeu în timpul morţii pe Cruce a lui Hristos, a făcut să fie decoperite gândurile ascunse în inimile multor oameni. Unii s-ar putea îndoi de faptul că ea a fost mamă cu adevărat, dar datorită durerii simţite atunci de Fecioara Preasfântă, îndoiala lor se risipeşte.

  Aceasta ne aminteşte de întâmplarea a două femei din Vechiul Testament, care îşi revendicau amândouă un prunc, fapt pentru care s-au înfăţişat înaintea lui Solomon, ca să le fie dezlegată pricina. Solomon a cerut un cuţit pentru ca să taie pruncul şi să dea câte o bucată la fiecare femeie. Atunci, una dintre ele a cerut să nu fie tăiat copilul, ci să fie dat întreg celeilalte. A doua a cerut să fie tăiat, pentru ca să nu-l ia niciuna dintre ele. Regele a dat copilul aceleia care a preferat să-l lase să trăiască, chiar de-ar fi fost să-l ia cealaltă femeie. Acesta a fost semnul că ea era mama naturală (III Regi 3, 16-28).
  În acelaşi fel durerea Preasfântei Născătoare de Dumnezeu a arătat că ea era mamă adevărată şi că Domnul a luat trup de la ea, căci dacă Născătoarea de Dumnezeu a fost mamă adevărată, înseamnă că şi Hristos a avut trup adevărat şi nu a fost un om închipuit.
  Sfântul Atanasie cel Mare spune că exprimarea ,,ca să se descopere gândurile din multe inimi’’ înseamnă că, prin Crucea lui Hristos şi prin Patimile Sale, se vor descoperi toate pornirile interioare ale oamenilor, de vreme ce Petru, care Îl urmase zelos pe Hristos, va ajunge să se lepede de El, ucenicii Îl vor părăsi, Pilat se va căi prin spălarea mâinilor, femeia acestuia va crede în urma unui vis de noapte, sutaşul va da mărturie după semnele ce s-au arătat, Iosif şi Nicodim se vor ocupa de cele trebuincioase înmormântării, Iuda se va spânzura, iar iudeii vor da arginţi paznicilor ca să ascundă Învierea. Cu adevărat, Crucea lui Hristos ,,este luptă şi întărirea gândurilor şi întoarcerea lor împotrivă’’.
  Această profeţie nu se referă numai la întrupare şi la Răstignire, ci şi la viaţa Bisericii, care este adevăratul Trup al lui Hristos. Unii îşi găsesc mântuirea prin rămânerea în interiorul Bisericii, iar alţii se osândesc prin respingerea lucrării ei mântuitoare. De asemenea, prin Botez, am primit în inima noastră harul lui Dumnezeu, care nu ne părăseşte niciodată, dar se acoperă de patimi şi tocmai de aceea cădem atunci când păcătuim, şi reînviem atunci când ne pocăim.
 

Hristos va fi ,,spre căderea şi spre ridicarea multora’’ şi în cealaltă viaţă, pentru că toţi Îl vor vedea pe Hristos, dar pentru unii El va fi Rai, iar pentru alţii, Iad.

13. Slujba creştină la patruzeci de zile de la naştere

  Aceste ultime consideraţii arată faptul că Întâmpinarea Domnului nu se referă numai la Împăratul Hristos, prin înfăţişarea uneia dintre etapele sfintei iconomii, ci este în acelaşi timp şi o sărbătoare a omului trăitor în Hristos.
  Din praznicul împărătesc al împlinirii de către Hristos a vârstei de patruzeci de zile, Biserica a făcut o ceremonie, adică o slujbă care se săvârşeşte pentru fiecare copil la împlinirea a patruzeci de zile de la naştere. Pruncul este adus în biserică de către mama sa în cea de-a patruzecea zi de la venirea pe lume. Această aducere are un dublu înţeles. În primul rând, mama este binecuvântată la sfârşitul perioadei de curăţire de după lăuzie. La fel cum Biserica se roagă pentru orice boală, ea se roagă şi pentru femeia care a născut şi care, fireşte, simte slăbiciune trupească după efortul naşterii. În plus se face rugăciune pentru curăţire, fiindcă modalitatea de naştere a omului este cea care a urmat căderii. În al doilea rând, aceasta este o slujbă de mulţumire pentru naşterea unui copil. Deoarece zămislirea şi naşterea unui copil nu sunt numai lucruri după fire, ci şi rezultat al intervenţiei lui Dumnezeu, simţim că pruncul aparţine Ziditorului. Prin urmare, acesta este oferit lui Dumnezeu, iar Dumnezeu ni-l dă înapoi, prin intermediul preotului pentru ca noi să-l creştem. Dar în realitate, el aparţine lui Dumnezeu.
  După cum spune Sfântul Grigorie, Episcopul Nisei, la jertfelnicul cel de sus, în loc de perechea de turturele, trebuie să aducem curăţia sufletului şi a trupului, iar în loc de doi pui de porumbel, să fim cu luare-aminte nu numai înaintea lui Dumnezeu, ci şi a oamenilor. Şi aşa cum, după săvârşirea celor după lege, Hristos S-a întors în patria Sa, împlinindu-Se şi crescând în înţelepciune, şi noi trebuie să ne întoarcem în adevărata noastră patrie, care este Ierusalimul ceresc, trăind duhovniceşte, după legea sfântă, crescând în înţelepciune şi în har şi ajungând la vârsta împlinirii lui Hristos, desăvârşiţi cu sufletul şi vase adevărate ale Duhului Sfânt.
  Este datoria noastră, după cum spune Sfântul Atanasie cel Mare, să ne asemănăm cu dreptul Simeon şi cu Proorociţa Ana. Trebuie şi noi să Îl întâmpinăm pe Hristos îmbrăcaţi în nevinovăţie, în pocăinţă, în cuminţenie, în curăţie şi, în general, în dragoste de Dumnezeu şi de oameni. Nimeni nu poate să Îl întâlnească într-un alt fel pe Hristos, Care este adevărata viaţă.

  * * *

  Praznicul Întâmpinării Domnului arată că Hristos este viaţa şi lumina oamenilor şi că omul trebuie să ţintească spre dobândirea acestei lumini enipostatice şi a enipostaticei vieţi. Biserica înalţă rugăciunea: ,,Luminează-mi sufletul şi cu lumină simţită să văd limpede şi să Te vestesc pe Tine Dumnezeu’’. Pentru ca omul să Îl propovăduiască pe Dumnezeu, trebuie mai întâi să Îl vadă cu limpezime. Numai cei care Îl văd pe Dumnezeu sau măcar primesc experienţa celor ce văd, se pot face îndrumători. Dar pentru ca omul să-L vadă pe Dumnezeu, trebuie mai întâi să primească iluminarea sufletului şi a simţurilor trupului. În acest fel, praznicul Întâmpinării Domnului se face praznic al întâmpinării fiecărui credincios.

  Septembrie 1994

SURSA: Mitropolit Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sărbători, Ed. Egumeniţa, 2008