† SILUAN

din mila lui Dumnezeu

Episcopul Eparhiei Ortodoxe Române din Ungaria

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptmăritorilor creştini din de Dumnezeu păzita Episcopie Ortodoxă Română din Ungaria, har, milă, pace şi bucurie prin Duhul Sfânt, de la Dumnezeu Tatăl şi Fiul Său Cel Unul Născut, mai înainte de veci, iar în vremurile cele mai de apoi Născut în peştera Betleemului din Preacurata Fecioară Maria, iar de la noi părintească îmbrăţişare şi binecuvântare!

 

 

 

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul,

„Astăzi S-a născut Hristos, / Mesia, Chip luminos / Lăudaţi şi cântaţi / Şi vă bucuraţi!” (colind de Crăciun)

Iată că, prin ajutorul Preabunului Dumnezeu, am ajuns din nou „vremea cea sfântă, când colindele se cântă” şi vestesc „cu mult folos” despre Naşterea lui Hristos!

Poate că nu există vreme mai plină de bucurie şi de tresăltare sufletească decât această perioadă din timpul anului care premerge Naşterea Domnului sau Crăciunul şi mai ales Zilele propriu-zise de Praznic.

Parcă natura întreagă, prin rânduială de la Dumnezeu, Cel Care „a pus întru a Sa stăpânire vremurile şi anii”[1], acum când se îmbracă din nou în albul cel neprihănit al zăpezilor, iar pe geamurile caselor o mână nevăzută „pictează” cu măiestrie nespus de frumoase flori de gheaţă, spre bucuria copiilor şi a celor cu suflet tânăr, asemenea Pruncului tânăr Nou-Născut, în Cetatea Betleemului, care este în aceleaşi timp şi „Dumnezeu Cel mai înainte de veci”[2], vesteşte şi ea curăţia şi sfinţenia aduse în lume de Naşterea Domnului.

Cu adevărat, mare este darul acesta făcut de Dumnezeu tuturor oamenilor, „făpturile şi lucrul mâinilor Sale”[3] şi despre acest dar ne vorbesc până astăzi atât Sfânta Scriptură, în paginile de început ale Testamentului celui Nou[4], cât şi tradiţia transmisă prin viu grai a Poporului Român, care a fost în stare să izvodească şi a lăsat drept moştenire peste veacuri atâtea comori de suflet de mare preţ, între care la loc de mare cinste sunt şi colindele prin care cu toţii ne-am pregătit cu multă bucurie sufletele pentru Praznicul Crăciunului.

Dar Sărbătoarea Naşterii Domnului, relatată de altfel în cuvinte destul de puţine în paginile Sfintei Scripturi, este şi va rămâne pentru totdeauna învăluită şi într-o „haină” de taină, care nu va putea fi niciodată epuizată şi înţeleasă în întregime, ci ea trebuie primită cu credinţă şi atunci îşi va dovedi cu adevărat tăria şi puterea ei binefăcătoare şi de suflet mult folositoare: „Taina nu suferă ispitire; numai cu credinţă toţi să o slăvim, strigând cu tine, de Dumnezeu Născătoare, şi zicând: Netâlcuitule Doamne, slavă Ţie!”[5]

Cinstiţi căutători ai Celui Născut în peştera Betleemului,

Aşadar, cei mai tineri dintre noi se bucură cu siguranţă de tot ceea ce acest anotimp în care ne aflăm acum, iarna, şi care are cuprins în miezul lui Naşterea Domnului, ne oferă cu prisosinţă tuturor. Dar oare mai reuşesc ei şi noi să trecem dincolo de frumuseţile lumii celei văzute şi să ne înălţăm minţile şi sufletele noastre spre înălţimile spirituale de nebănuit pe care ni le propune Praznicul Crăciunului?

Dacă analizăm „la rece” situaţia societăţii din care şi noi facem parte, sau cazurile particulare ale unor categorii sociale, vom constata cu surprindere, dar şi cu durere în suflete, că prea puţin mai reuşeşte omul contemporan să îşi înalţe cu încredere şi curaj mintea sa către cer, pentru a coborî de acolo, însoţit de aripile cele nevăzute şi line ale îngerilor până la peştera cea sărăcăcioasă şi atât de simplă a Betleemului şi a-L întâlni, dimpreună cu magii împăraţi, veniţi din Răsăriturile îndepărtate, pe Pruncul Cel dumnezeiesc, Iisus Hristos şi a se închina Acestuia cu credinţă, oferindu-I, la rândul lui, daruri de mare preţ din suflet aduse: aur, tămâie şi smirnă.

Cei mari sunt prinşi în iureşul unei lumi grav afectate de o criză financiară şi morală fără de sfârşit, care pune la grea încercare starea sufletească şi grija omului pentru ziua de mâine, neştiind ce îl aşteaptă şi dacă va reuşi sa mai facă faţă nevoilor materiale crescânde, ale sale şi ale tuturor celor dragi din familia lui şi provocărilor de tot felul pe care le are de întâmpinat.

O bună parte dintre cei mai tineri, aflaţi la vremea şcolii, sau chiar mai mici, îşi văd cu sârguinţă, seriozitate şi pasiune de calea pe care educaţia şi nevoia de formare profesională, oferite prin instituţiile de învăţământ, le-o pune şi lor înainte, la fel cum acestea a stat şi în faţa atâtor alte generaţii de elevi şi studenţi de dinaintea lor.

Dar numai acest viitor „asigurat” al zilei de mâine, prin forţele proprii, supravegheate de priceperea, cunoştinţele şi purtarea de grijă a celor mai mari decât ei, a dascălilor lor, nu este suficient. Omul de ieri şi de azi, care de bunăvoie, în multe cazuri, a crezut că nu mai are nevoie de Un Dumnezeu şi că se descurcă singur în toate cele ce-l privesc, parcă întâlneşte în adâncurile fiinţei sale abisuri cutremurătoare, care îi clatină existenţa din temelii.

Ce să mai spunem însă, despre cei mai „firavi”, din punct de vedere spiritual, dintre aceşti tineri sau cei mai în vârstă decât ei, care poate că se lasă mult mai uşor prinşi de mrejele amăgitoare ale unei lumi a reclamelor şi comerţului, aflată şi ea în goana nebună de a obţine profituri cât mai mari, şi care uitând de valoarea inestimabilă a omului şi de responsabilitatea faţă de sufletele fragede şi plăpânde ale unora dintre locuitorii ei, îi aruncă pe aceştia în „braţele” consumerismelor de tot felul, distrugătoare de suflete, de trupuri şi de speranţe pentru viitor?

Poate că de prea multe ori, aflaţi pe meridianele unui progres continuu şi pe paralele unei lumi care parcă şi-a descoperit mereu alte valori, am uitat de ceea ce secole şi chiar milenii de-a rândul a încălzit şi hrănit sufletele şi inimile atâtor generaţii de creştini. Icoana şi cântecul bizantin de altădată, de mult parcă au fost lăsate deoparte de arta abstractă şi sunetele stridente care aprind sufletele unor stadioane întregi de tineri şi admiratori, aflaţi „la picioarele” unor idoli ai lor.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Şi totuşi, în ciuda problemelor de tot felul pe care le putem întâlni cu prisosinţă şi pe drumurile vieţii noastre sau ale confraţilor noştri, lumina reală şi tainică a stelei celei nemaiîntâlnite a Betleemului, cântată şi ea în multe dintre colindele Crăciunului[6] şi care a avut menirea de a le arăta magilor şi oamenilor de mai târziu drumul spre peştera în care, în chipul cel mai smerit S-a născut Însuşi Hristos Domnul şi Stăpânul Cel Adevărat al lumii, poate să devină o luminiţă dătătoare de nădejde şi pentru noi.

Această stea „din zări, veghind cărări, spre depărtări arzând”[7] care i-a condus pe „magi cu chipuri dragi” în chip negreşit până la întâlnirea cea mai importantă a vieţii lor, cea cu Pruncul Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, ne poate sta înainte şi fiecăruia dintre noi.

Deşi drumul străbătut cu stăruinţă de magi nu a fost deloc uşor, iar ei au avut de întâmpinat multe obstacole şi primejdii, acestea nu au putut nicidecum să îi oprească pe aceşti adevăraţi eroi ai colindelor noastre ca să îşi îndeplinească scopul. Aşadar, dorinţa lor cea arzătoare de a-şi duce un vis la împlinire a fost motivaţia cea mai puternică ce i-a pornit la drum şi i-a făcut să îl străbată cu sârguinţă, până la capăt.

Nici drumul nostru, asemenea magilor, nu pare să fie mai uşor. Deşi el nu ne cere să ajungem neapărat până la Cetatea cea istorică a Betleemului, care stă mărturie peste veacuri despre cele întâmplate în ea acum mai bine de două mii de ani, scopul lui este acelaşi: întâlnirea cu Pruncul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Care vrea să ne încredinţeze şi pe noi, în ciuda tuturor împotrivirilor noastre şi ale vremurilor pe care cu toţii le trăim, că poate să se facă şi Fratele nostru[8].

Dar El este şi va rămâne pentru totdeauna şi Stăpânul nostru şi al întregului Univers. Cel Care acum se naşte iarăşi în chip smerit, în peştera Betleemului şi în inimile cele sărăcăcioase ale celor care-L doresc pe El, dar care la sfârşitul lumii acesteia îşi va arăta pe deplin şi faţa Sa cea strălucitoare, de Stăpân al Lumii şi Drept Judecător al ei.

Să nu ne lăsăm aşadar „duşi de val” şi să ne asemănăm întru toate „chipului lumii acesteia” stricăcioase, „care trece”[9] şi să-L aflăm şi noi, la urmă doar pe Dreptul Judecător, Care va face fără părtinire judecata Sa cea dreaptă[10], la care nimeni nu se va putea opune, ci descoperindu-L pe Acesta în chipurile celor smeriţi de astăzi, în frumuseţile lumii, dar şi în adâncul inimilor noastre, dimpreună cu micii colindători de ieri şi de azi, dar şi cu toţi cei care şi-au încredinţat Lui sufletele şi toată nădejdea vieţii lor, acum la Praznicul cel Mare al Naşterii Sale, să-L lăudăm, să-I cântăm şi să ne bucurăm!

Al vostru al tuturor, de tot binele voitor şi către Hristos Domnul, Cel Născut în ieslea Betleemului rugător,

† Siluan

Episcopul Eparhiei Ortodoxe Române din Ungaria

Dată în Reşedinţa noastră Episcopală din Giula, la Praznicul Naşterii Domnului, în Anul Mântuirii 2012.