Sf. Ioan Gură de Aur:
Omilie la Apostolul din Duminica a noua după Rusalii
„Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei Întâi către Corinteni „
1 Corinteni 3, 9-17
9. Căci noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu.
10. După harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un înţelept meşter, am pus temelia; iar altul zideşte. Dar fiecare să ia seama cum zideşte;
11. Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos.
12. Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint, sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie.
13. Lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia.
14. Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată.
15. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar aşa ca prin foc.
16. Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?
17. De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi.
Cât de slut esle păcatul, şi cu ce se aseamănă. Şi despre cei lacomi
Nimic nu este atât de dobitocesc lucru ca păcatul, nimic nu este atât de prostesc şi de primejdios. Păcatul toate le răstoarnă pe dos, toate le tulbură şi le nimiceşte oriunde s-ar strecura. Scârbavnic este a-l vedea, greoi şi de nesuferit. Şi dacă vreun zugrav şi-ar închipui vreodată chipul păcatului, cred că nu ar greşi dacă şi l-ar închipui ca o pocitanie barbară, suflând foc pe nări, scârbavnică, neagră, întocmai aşa după cum poeţii îşi închipuie pe Scila din mitologie. Păcatul se agaţă de cugetul nostru cu mii de mâini, şi pe neaşteptate străbate în sufletul omului, şi toate le răstoarnă pe dos, ca şi câinii care muşcă pe furiş. Dar pentru ce mai trebuie să-l zugrăvim, şi să nu aducem aici la mijloc pe cei care-l fac şi sunt stăpâniţi de dânsul?
Pe cine voiţi mai întâi să zugrăvim? Pe lacom şi pe răpitor? Dar ce poate fi mai neruşinat ca ochii acestora? Ce poate fi mai fără ruşine şi mai cinic ca aceştia? Nu atât de neruşinat este câinele ca unul din aceştia, când răpeşte cele ale altora. Ce poate fi mai spurcat ca mâinile acestora? Ce poate fi mai nesăţios ca gura lor, care toate le înghite şi niciodată nu se mai satură? Nu te uita la faţa şi la ochii lor, că sunt de om, căci ochii omeneşti nu văd astfel de lucruri. Lacomul şi răpitorul nu vede pe oameni ca oameni, nu vede cerul ca cer, nu ridică capul în sus către stăpânul a toate, ci totul crede că este ban. Ochii omeneşti obişnuiesc a vedea pe săraci doborâţi de sărăcie, şi se mişcă spre milă, pe când ochii acestora, când văd pe săraci, se înfurie ca ai fiarelor sălbatece. Ochii omeneşti nu văd cele străine ca ale lor, ci şi pe ale lor ca străine; nu poftesc pe cele ale altora, ci şi pe ale lor le dau altora, pe când ochii acestora nu pot suferi, dacă nu vor răpi şi pe cele ale altora, căci ei nu au ochi de om, ci de fiară sălbatică. Ochii omeneşti nu pot suferi să vadă trupul lor gol, căci este al lor, şi nici chiar pe al altora – pe când ochii acestora dacă nu vor vedea pe toţi dezbrăcaţi şi dacă nu vor vedea toate cele străine strânse acasă la dânşii, niciodată nu vor fi mulţămiţi, şi mai bine zis, nici atunci nu sunt mulţămiţi. Pentru aceea, mâinile lor nici cu labele fiarelor sălbatice nu le-ar putea asemăna cineva, căci sunt mult mai răpitoare şi mai grozave ca ale acelora. Urşii şi lupii după ce s-au săturat, se dezgustă pe urmă de prada lor şi se depărtează, pe când aceştia niciodată au saţ. Dumnezeu ne-a făcut mâinile ca să ajutăm pe alţii, iar nu ca să-i dezbrăcăm, şi dacă ar urma ca noi să le folosim la aceasta, apoi este mai bine a le tăia şi a rămâne fără ele.
Tu, când o fiară sălbatică îţi sfâşie o oaie, te scârbeşti; şi când însuţi faci aşa cu fratele tău, nu crezi că ai făcut ceva rău? Şi cum te poţi numi om? Nu vezi că noi numim fapt omenesc mila cea plină de iubire de oameni, şi când cineva face ceva crud şi lipsit de milă, îl numim cu toţii neomenos? Deci felul omului îl osebim de al fiarelor sălbatice numai prin a milui, zicând pururea: «Oare el nu este om? Oare este fiară sălbatică sau câine?» Oamenii vindecă sărăcia şi nu o mai sporesc, pe când gurile acestora sunt guri de fiare sălbatice, sau mai drept vorbind, chiar mai rele, chiar mai sălbatice decât ale acelora, fiindcă ies din ele cuvinte mai veninoase decât dinţii acelora, cuvinte care adeseori pricinuiesc şi moartea aproapelui. Şi dacă le-ar cerceta pe toate cineva, atunci ar putea vedea bine cum neomenia şi lipsa de milă fac din oameni neoameni şi fiare sălbatice. Dacă încă ar cerceta şi cugetul unor astfel de oameni, încă i-ar numi nu numai fiare sălbatice, ci chiar draci, căci sunt plini de răutate şi de duşmănie asupra aproapelui. Acolo nu vei vedea nici dragoste de împărăţia Cerurilor, nici frică de gheena, nici ruşine de oameni, nici milă, nici bunăvoire, ci neruşinare şi obrăznicie, şi dispreţul tuturor celor viitoare, iar cuvintele lui Dumnezeu pentru osândă, ca şi ameninţarea cu gheena, lor li se par numai un basm.
Astfel este cugetul lacomilor şi al răpitorilor.
Deci când ei pe dinlăuntru sunt draci şi pe dinafară fiare sălbatice, ba chiar mai răi decât acelea, apoi atunci cu cine vom asemănă astfel de oameni? Cum că sunt mai răi decât fiarele sălbatice este învederat de acolo că acelea sunt de la fire aşa, pe când ei, ca oameni, având de la fire blândeţea, se silesc singuri a se pune în rândul fiarelor sălbatice. Dar şi dracii îi au pe aceştia împreună-lucrători cu dânşii împotriva celor bântuiţi, pe când dacă nu ar lucra cu dracii, apoi cele mai multe din meşteşugurile lor împotriva noastră s-ar sparge în capul lor – aceştia însă întrec şi pe draci, încercând să-i stăpânească pe cei bântuiţi. Şi iarăşi, dracul războieşte pe om, iar nu pe ceilalţi draci, pe când lacomul se grăbeşte a face rău în orice chip celui de aproape şi nu se sfieşte nici de fire.
Ştiu bine că mulţi sunt nemulţămiţi de noi pentru aceste cuvinte, dar eu nu sunt defel supărat, ci mi-e milă şi plâng pe nişte astfel de oameni, şi chiar de ar voi să mă bată, cu plăcere aş suferi dacă s-ar depărta de această sălbăticie. Căci nu numai eu singur, ci şi Prorocul îi scoate pe aceştia din rândul oamenilor, zicând: „Omul, în cinste fiind, nu a priceput, ci s-a asemănat dobitoacelor celor necuvântătoare” (Ps. 48, 21). Deci să ne facem odată oameni, să privim spre cer şi să recâştigăm chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ca astfel să ne învrednicim şi de bunătăţile viitoare,”cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin.
„Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei Întâi către Corinteni „
Sf. Ioan Hrisostom
Editura Sofia, Bucureşti, 2005
Sursa: www.ioanguradeaur.ro