SFÂNTUL NICODIM AGHIORITUL:
TREZVIA DE DUPĂ SPOVEDANIE
Iar dupa ce te-ai marturisit si ti-ai primit canonul de la duhovnicul tau, pentru ca sa te pazesti sa nu cazi din nou în acelasi pacat sau în altele, foloseste-te de aceste cinci povatuiri, ca de niste leacuri care sa te pazeasca:
Întîia pazire: aducerea aminte de pacatele facute. Sa nu uiti, ci sa-ti amintesti pururea de pacatele pe care le-ai savîrsit. Ca asa îti porunceste Dumnezeu, prin mijlocirea lui Isaia: ,,Eu sînt Acela care sterge pacatele tale si nu Îsi mai aduce aminte de faradelegile tale (Isaia 43:25). Aceasta sa faci, adica sa-ti amintesti pacatele tale, nu ca sa-ti chinuiesti cugetul – îti spune dumnezeiescul Gura de Aur, în Omilia IV la Statui – ci sa-ti pedepsesti sufletul, ca sa nu mai zburde la patimi si sa nu mai cada iarasi în aceleasi. Ca, prin aducerea aminte, sa cunosti marele dar ce L-ai primit de la Dumnezeu ca sa-ti ierte atît de multe pacate, dupa cum si Pavel si-a adus pururea aminte ca a prigonit Biserica, pentru ca sa arate cît de mare este harul lui Dumnezeu – spune Sfîntul Ioan Gura de Aur (Cuvîntul XXXVIII la I Corinteni). Unul care a scapat dintr-o mare primejdie, cînd îsi aminteste ce a patit, tremura si se înfricoseaza, si frica aceasta îl face sa nu mai cada iarasi în aceeasi prapastie. Asa si David, dupa ce i-au fost iertate pacatele, întotdeauna si le amintea si le avea înaintea ochilor lui. De aceea si zice: ,,Si pacatul meu înaintea mea este pururea (Psalmul 50:4).
Daca voiesti – îti spune Sfintitul Augustin – sa-Si întoarca Dumnezeu fata Sa de la pacatele tale, trebuie ca tu sa le ai pururea înaintea ta, sa le privesti si sa plîngi pentru ele. Daca tu vei scrie si îti vei aminti de pacatele tale, dumnezeiescul Gura de Aur te încredinteaza ca Dumnezeu le va sterge si ti le va ierta. Iar daca tu le vei sterge de unde le-ai scris si le vei uita, atunci le va scrie Dumnezeu si-Si va aminti de ele. Si iarasi spune acelasi: ,,Caci nu este nici un alt leac pentru iertarea pacatelor precum neîncetata aducere aminte si necurmata lor osîndire. (Cuvîntul II cum ca spre folos este ca proorociile nu sînt limpezi).
Sfîntul Marcu Pustnicul te sfatuieste însa ca, atunci cînd îti marturisesti lui Dumnezeu pacatele tale, sa nu-ti amintesti de ele dupa felul lor, deci sa nu-ti amintesti împrejurarile si fetele oamenilor cu care ai pacatuit. Deoarece, fiind tu înca împatimit si iubitor de placeri, s-ar putea sa poftesti iarasi la ele si sa te tulburi; sau, aducîndu-ti aminte cu durere de ele dupa chipul lor, sa cazi în deznadejde. Mai cu seama sa te feresti cînd este vorba de pacatele trupesti si murdare pe care le-ai savîrsit: deci sa nu-ti aduci în minte împrejurarile si oamenii cu care ai pacatuit, fiindca îti întinezi mintea. Sa-ti amintesti doar ca esti pacatos si ca ai savîrsit multe pacate cu care ai mîniat pe Dumnezeu.
A doua pazire: sa fugi de pricinile pacatului. A doua pazire foloseste-o ca sa fugi de pricinile pacatului, fiindca aceleasi pricini aduc întotdeauna si aceleasi urmari. Fugi dar, frate, de privelistile cele rele, de vorbirea si întovarasirea cu cei fara de rînduiala si, mai cu seama, sa fugi de vorbirea si prietenia cu oamenii aceia cu care ai pacatuit trupeste. Fiindca, una din doua: sau tu trebuie sa fugi de ei, sau ei trebuie sa se îndeparteze de tine si sa-i alungi, daca-i ai în casa la tine, fie ca este slujnica, fie ca este argat, fie ca este unul din prietenii tai. Caci despre acestia a vorbit Domnul: ,,Iar daca ochiul tau cel drept te sminteste, scoate-l si arunca-l de la tine, caci mai de folos îti este sa piara unul din madularele tale, decît tot trupul tau sa fie aruncat în gheena (Matei 5:29). Sa nu te încrezi niciodata în tine, zicînd: Eu pot sa ma întovarasesc cu oameni vatamatori si sa nu ma vatam! Înselator este gîndul acesta, fiindca scris este: ,,Nu te încrede în dusmanul tau niciodata (Isus Sirah 12:12). Si unii dascali sînt de parere ca acel prea-întelept Iosif, daca n-ar fi fugit din iatacul stapînei sale, de buna seama ar fi cazut în pacat. Cine se teme de primejdie nu va cadea într-însa, dar cine o îndrageste, acela va cadea: ,,Cel ce iubeste primejdia, va cadea într-însa (Isus Sirah 3:25). De aceea spune si dumnezeiescul Gura de Aur: ,,Cel ce nu fuge departe de pacate, ci merge aproape de ele, cu frica va trai si de multe ori va cadea într-însele (Cuvîntul XV la statui).
A treia pazire: marturisirea deasa aduce cinci lucruri bune. De a treia pazire foloseste-te, spovedindu-te des, asa încît, daca este cu putinta, sa alergi îndata la duhovnic ori de cîte ori vei savîrsi un pacat cît de mic, care se iarta, nu doar cînd vei savîrsi un pacat mare si de moarte. Fiindca, dupa cum ranile care sînt aratate doctorului nu se maresc, tot asa si pacatele mici, cînd sînt marturisite, nu sporesc, dupa cuvîntul Scararului: ,,Vînataile care sînt date la iveala nu se vor înrautati, ci se vor tamadui (Cuvîntul lV pentru ascultare).
Berzele au un obicei foarte întelept: cînd li se strica cuibul, nu se mai duc acolo. Asa fac si diavolii: fug de cel ce se spovedeste des, fiindca, prin marturisirea deasa, îsi pierd cuiburile si mrejele lor, dupa cum i-au spus dracii unui calugar îmbunatatit, ca ei nu au mijloace si nici putere împotriva cui se spovedeste des. Si, pe lînga aceasta, au mai spus ca, atîta timp cît omul se afla nespovedit, toate madularele lui sînt ca si legate de pacat si nu se pot misca spre a face binele; dar, cînd se va spovedi, numaidecît ele sînt dezlegate. Si pentru ce altceva nu s-a scaldat Neeman Sirianul o singura data în Iordan, ci de sapte ori, decît pentru a ne învata pe toti – mici si mari, patriarhi si arhierei, duhovnici si preoti – sa ne spovedim de sapte ori, adica des, cît mai des cu putinta (pentru ca numarul sapte înseamna, în dumnezeiasca Scriptura, de multe ori). Si ne mai învata sa ne scaldam în apele pocaintei, al carei chip fusese Iordanul, pentru ca într-însul boteza înainte-mergatorul ,,botezul pocaintei, întru iertarea pacatelor (Marcu 1:4). […]
Întîiul folos al marturisirii dese: dupa cum copacii care se rasadesc des nu pot sa prinda radacini adînci în pamînt, tot asa si deasa marturisire nu lasa obiceiurile si deprinderile rele ale pacatului sa capete radacini adînci în inima celui ce se spovedeste des. Sau – mai bine zis – dupa cum un copac batrîn si mare nu poate fi doborît dintr-o singura lovitura, tot asa, un obicei si o deprindere veche si rea nu se poate dezradacina si nimici cu totul doar cu o singura suferinta a inimii (si aceea, poate, nedesavîrsita) pe care a aratat-o la spovedanie cel ce se pocaieste, cu toate ca pacatul lui a fost iertat prin rugaciunea de iertaciune a duhovnicului.
Al doilea folos al marturisirii dese: cine se spovedeste des are mare usurinta în a-si cerceta cu amanuntime cugetul si a-si afla numarul pacatelor sale, deoarece, usurîndu-se neîncetat de multimea pacatelor prin deasa marturisire, acestea ramîn tot mai putine. Pentru aceasta poate si el sa le gaseasca mai lesne si sa si le aminteasca. Iar cel care nu se marturiseste des, datorita numarului mare de pacate care se îngramadesc asupra lui, nu poate nici sa le afle cu amanuntime, si nici sa si le aminteasca; ci, de multe ori, uita multele si grelele pacate ale sale care, daca ramîn nemarturisite, ramîn prin urmare si neiertate. Pentru aceea, diavolul are sa i le aminteasca în ceasul mortii sale, si atît de mult îl va strîmtora, încît îl vor trece sudorile mortii si va plînge cu amar, sarmanul, dar fara nici un folos, fiindca atunci nu mai poate sa le marturiseasca.
Al treilea folos al marturisirii dese: cel ce se marturiseste des, chiar de va savîrsi vreodata un pacat de moarte, îndata însa, dupa ce s-a marturisit, intra în harul lui Dumnezeu, si cîte fapte bune va face, îl vor învrednici de viata cea vesnica. Iar cel ce nu se marturiseste des, daca – sa zicem – savîrseste si el acelasi pacat de moarte, si nu alearga neîntîrziat sa se spovedeasca, cîta vreme ramîne nespovedit, nu numai ca este lipsit de harul lui Dumnezeu, dar si lucrurile bune pe care le face de la sine – posturi, privegheri, metanii mari si altele asemenea – nu-i sînt vrednice pentru a-i cîstiga plata si viata vesnica, pentru ca sînt lipsite de harul lui Dumnezeu, care este începutul si temelia tuturor faptelor care duc la mîntuire. (Vezi si capitolul X al ,,Învataturii catre duhovnic).
Al patrulea folos al marturisirii dese: cel ce se marturiseste des este mai încredintat ca moartea îl va afla în harul lui Dumnezeu si ca astfel va fi mîntuit. Si diavolul – care este pururea obisnuit sa mearga la morti, nu numai la moartea pacatosilor, dar si la cea a sfintilor (cum spune marele Vasile în tîlcuirea Psalmului 7) si înca si la aceea a Domnului, potrivit cu cuvîntul: ,,Vine stapînitorul acestei lumi, si el nu are nimic în Mine (Ioan 14:30) – diavolul, zic, care merge la mortile oamenilor, sa vada daca va gasi ceva, va merge si la acesta, dar nu va afla nimic din ale sale, fiindca acesta i-a luat-o înainte prin spovedanie, si socotelile lui sînt limpezi si catastifele lui sînt bine cumpanite, datorita desei marturisiri. Iar cel ce nu se spovedeste des este foarte cu putinta sa moara nespovedit, si astfel sa fie pierdut pe vecie, deoarece cade iarasi cu usurinta în pacat, si nu se spovedeste, iar moartea vine pe neasteptate.
Al cincilea folos al marturisirii dese: al cincilea folos pe care îl pricinuieste deasa marturisire este ca îi împiedica si-i înfrîneaza pe oameni de la pacat. Fiindca cel ce se marturiseste des, cînd îsi aminteste ca peste putine zile are sa se spovedeasca, chiar daca îsi are gîndul la pacat, se opreste numaidecît, socotind rusinea pe care o va simti cînd se va marturisi si dojana pe care o va auzi de la duhovnic. Pentru aceasta a scris si Sfîntul Ioan Scararul: ,,Nimic nu da diavolilor si gîndurilor (vinovate) atîta putere asupra noastra, cît faptul de a le lasa pe acestea nemarturisite, si sa fie hranite în inima. Si iarasi: ,,Sufletul care întelege marturisirea este oprit ca de un frîu sa nu mai pacatuiasca, fiindca pe cele nemarturisite le savîrsim fara frica, ca si cum am fi în întuneric (Cuvîntul IV). De aceea, acelasi sfînt graieste pentru fratii acelei minunate chinovii pe care o înfatiseaza, ca aveau cîte o tablita atîrnata de cingatoare, pe care îsi scriau gîndurile în fiecare zi, si le spuneau prin spovedanie la acel mare staret.
Asadar, frate al meu pacatos, aflînd de acestea, mergi mai des la sfintita Marturisire, caci cu cît mai des mergi la aceasta baie, cu atît mai spornic te vei curata. Nu amîna timpul potrivit zicînd: Sa fac acest lucru, si pe urma merg sa ma spovedesc! – fiindca Dumnezeu, desi de multe ori Se arata îndelung rabdator, totdeauna soseste la timp. ,,Sa nu zici: Am pacatuit, si ce mi s-a facut mie? Ca Domnul este îndelung-rabdator. Ca mila si mînia de la El sînt, si peste cei pacatosi se va odihni mînia Lui (Iius Sirah 5:4, 7). Adu-ti aminte mereu de Samson, care, desi de trei ori a izbutit sa-si rupa legaturile cu care îl legasera cei de alt neam, a patra oara n-a mai izbutit sa le rupa si sa scape. ,,Voi face ca mai înainte, si ma voi scapa de ei. Dar nu stia ca Domnul Se departase de el (Judecatori 16:20). Asa si tu, frate, cu toate ca o data, si de doua ori si de trei ori pacatuind si zabovind sa te îndrepti si sa te spovedesti, mai tîrziu, cu mila Domnului te-ai învrednicit sa te spovedesti si sa te îndrepti, daca si a patra oara pacatuind amîni vremea potrivita pentru marturisire, poate ca nu te vei mai învrednici de ea, ci vei muri nespovedit si neîndreptat. Care lucru sa dea Domnul sa nu se întîmple niciodata vreunui Crestin.
A patra pazire: aducerea aminte a lucrurilor celor de apoi. Foloseste cea de a patra pazire, frate, ca sa-ti amintesti de cele de la sfîrsitul vietii tale, adica sa cugeti necontenit la moartea ta, la înfricosata Judecata a lui Dumnezeu, la pedeapsa cea vesnica si la vesnica desfatare a Raiului. Fiindca aducerea aminte si teama de acestea patru se face întru tine ca un frîu puternic, care nu te lasa sa pacatuiesti. Dupa cum graieste Duhul Sfînt, prin Isus Sirah: ,,În tot ce faci, adu-ti aminte de sfîrsitul tau, si nu vei pacatui niciodata (Sirah 7:38). Asadar, atunci cînd gîndul cel viclean si diavolul, ca si patimile tale, se lupta cu tine si te îndeamna sa pacatuiesti fa asa: întîi, pune în fata ta moartea si cugeta ca însusi acest trup al tau – care acum pofteste sa curveasca, sau sa ucida, sau sa fure sau sa savîrseasca vreun alt pacat – va muri si îsi va pierde frumusetea, sanatatea, grasimea si toate puterile lui, si o sa ajunga un hoit, slut, fara chip, fara frumusete, fara suflet. Gîndeste-te ca acesta are sa fie înmormîntat într-un mormînt prea-întunecat, si acolo are sa se risipeasca si o sa ajunga hrana viermilor, împuticiune, putreziciune si pulbere. Adu-ti aminte cîta spaima, cîta durere, cîta groaza vei încerca atunci cînd sufletul se va desparti de trup, cînd îti vor sta în preajma diavolii, ca sa te rapeasca, si nimeni nu se va afla sa te ajute. Sa iei aminte ca acelasi lucru are sa se întîmple si acelui ins cu care doresti sa savîrsesti pacatul. Fiindca acest trup, pe care acum tu îl iubesti si-l poftesti atît de mult, peste putin are sa se faca dupa moarte deopotriva: un hoit nefericit, putreziciune, hrana viermilor si împuticiune. Si, mai presus de toate acestea, aminteste-ti ca însasi moartea este ca un hot care vine pe neasteptate, încît nu stii niciodata cînd vine la tine. Se poate sa vina în aceasta zi, în acest ceas, în aceasta clipa, si tu, care te simteai bine ziua, sa nu apuci sa mai vezi seara, si tu, care ai ajuns pîna seara, sa nu mai apuci a doua zi, dupa cum a grait Domnul: ,,Drept aceea, privegheati, ca nu stiti ziua, nici ceasul cînd vine Fiul Omului (Matei 25:13). Trage învatatura din acestea, frate al meu, si spune asa în sinea ta: Daca eu am sa mor, si poate de o moarte naprasnica, ce am sa ajung, nefericitul de mine? Ce-mi va folosi atunci m-am bucurat de toate placerile lumii? Ce voi cîstiga daca savîrsesc acest pacat? Ce-mi va ramîne daca voi faptui aceasta ticalosie? Mergi înapoia mea, satano, si tu, gînd viclean! Nu vreau sa te ascult, si sa cad în pacat!
În al doilea rînd, daca vrei sa nu pacatuiesti, pune-ti în fata ziua înfricosata a Judecatii si adu-ti aminte de toate cele ce se vor întîmpla atunci, adica cum cerul se va înfasura ca o hîrtie, cum stelele vor cadea din cer, cum soarele si luna se vor întuneca, muntii si colinele se vor topi ca ceara, marea se va înspaimînta si va scadea, stihiile vor arde, pamîntul se va cutremura, mormintele se vor deschide si vor învia toti oamenii, de la Adam pîna la sfîrsitul lumii, ca sa se înfatiseze înaintea înfricosatului Judecator. Cum, de frica, se vor clinti pîna si Îngerii din cer; cum au sa se deschida catastifele si cum are sa fie judecat fiecare, urmînd sa dea socoteala în amanunt pentru faptele rele pe care le-a savîrsit si pentru gîndurile rele pe care le-a gîndit. Asadar, pacatosule, asa sa-i zici gîndului tau: Daca eu am sa pacatuiesc acum, ce am sa fac atunci, în ziua si în ceasul acela înfricosat? Cum ma voi apara pentru acest pacat, fata de acel judecator nemitarnic si nepartinitor? Ah, cîta teama si cutremur voi încerca, nenorocitul de mine! Vai! Vai! Cum voi putea sa ma tin pe picioare? – cînd voi auzi hotarîrea aceea cutremuratoare: ,,Duceti-va de la Mine, blestematilor, în focul cel vesnic, cel pregatit pentru diavol si pentru Îngerii lui! Vai! Vai! Cîta rusine voi încerca atunci cînd voi sta gol, dat în vileag înaintea a toata acea adunare a întregii lumi: a Îngerilor, a Sfintilor, a Dreptilor, a pacatosilor si a toata omenirea! Desigur, neputînd sa îndur acea necinstire si rusine, necuprinsa cu mintea, am sa graiesc muntilor si magurilor sa se prabuseasca si sa ma zdrobeasca, ca sa nu ma mai arat în ochii oamenilor si ca sa scap de urgia unui asemenea înfricosat Judecator, ,,strigînd muntilor si stîncilor: Cadeti peste noi si ne ascundeti de fata Celui ce sade pe tron si de mînia Mielului! (Apocalipsa 6:16).
De voiesti sa nu pacatuiesti, frate al meu, pune înaintea ta toate felurile înfricosate de pedeapsa pe care le-a aflat dreptatea lui Dumnezeu ca sa pedepseasca pacatul, adica necurmata lipsire de Dumnezeu, întunericul cel mai din afara, focul cel nestins, viermele cel neadormit, strafundul cel prea rece, plînsul cel nemîngîiat, scrîsnirea dintilor si celelalte cazne nenumarate si felurite. Si, mai presus de toate, ca te vei gasi pururea întovarasit cu însisi acei diavoli, dusmanii tai, pe care îi urasti atît de mult, pentru ca ti-au pricinuit atîtea suferinte. Lucru care este mai cumplit decît celelalte feluri de pedeapsa – potrivit cu Sfîntul Maxim. Caci – în cuvîntul de sfatuire catre Gheorghe, Eparhul Africii – acesta spune urmatoarele: ,,Si, ceea ce este mai jalnic între toate si mai greu de spus cu adevarat – lucru pe care nu pot macar sa-l graiesc, cu atît mai mult sa-l îndur (izbaveste-ne, Hristoase, si scapa-ne de aceasta durere!): despartirea de Dumnezeu si de Sfintele Sale Puteri, si vietuirea laolalta cu diavolul si dracii sai vicleni, care va tine o vesnicie! Si cea mai grea si mai cumplita dintre pedepse este sa stea de-a pururi împreuna cei ce urasc cu cei ce sînt urîti. Apoi, tine minte ca toate aceste suferinte vor fi pedeapsa pacatosilor nu pentru o suta de mii de ani, nu pentru o mie de milioane de ani, ci în vecii vecilor, fara nadejdea ca li se va mai pune capat vreodata.
Asadar, asa sa-ti vorbesti în tine însuti: Daca eu nu pot sa rabd durerea pricinuita de un os al meu cînd iese din locul lui, cum voi rabda, nefericitul de mine, îndepartarea vesnica de Dumnezeu, Care este tot ce e mai launtric în fiinta mea? Daca eu nu pot îndura sa fiu aruncat doar pentru un ceas într-un cuptor, chiar daca mai înainte m-as fi bucurat de toate placerile lumii, cum voi suferi sa ma aflu pe vecie în cuptorul acela al focului nestins? Blestemat sa fii, pacatule, care ma stînjenesti! Nu, nu te voi savîrsi! Si cum, pentru o singura si marunta placere, sa dobîndesc o vesnicie de suferinte si sa plîng nemîngîiat, ca un smintit, precum acel Ionatan: ,,Doar am gustat putina miere cu vîrful toiagului pe care îl aveam în mîna, si, iata, trebuie sa mor! (I Împarati 14:43).
A cincea pazire: cunoasterea pacatului. Foloseste, frate, si a cincea pazire, cunoscînd bine ce lucru rau este pacatul, si mai ales cel de moarte. Toti oamenii savîrsesc pacatul fiindca nu stiu cît de mare rau este. De aceea, în multe parti ale dumnezeiestii Scripturi, pacatosii se numesc nesocotiti si nestiutori. Avînd în vedere acestea, noi aici îti vom da (putinta) sa cunosti rautatea pacatului, nu în deplinatatea lui – fiindca nici o minte nu poate sa-l înteleaga pe deplin: ,,Greselile, cine le va pricepe? (Psalmul 18:13), ci numai cît este cu putinta: 1) din pacatul însusi, 2) din împrejurarile lui, 3) dupa pedeapsa pe care a primit-o de la Dumnezeu.
1) Cunoasterea pacatului din el însusi. Pacatul, prin el însusi, este un rau nemarginit, fiindca este o ocara fata de Dumnezeu cel nemarginit si o defaimare a nemarginitei Sale bunatati si maretii. Deoarece atunci cînd tu ai sa savîrsesti – sa zicem – un omor, sau curvie, sau furtisag, sau vreun alt pacat, gîndeste-te ca Dumnezeu sta de-o parte a ta si diavolul de cealalta parte. Dumnezeu îti spune: Omule, sa nu faci acest pacat, fiindca este ceva împotriva legii Mele; fiindca, daca nu-l vei face, vei cîstiga un Rai vesnic, iar daca îl vei face, vei dobîndi o pedeapsa vesnica! Iar diavolul îti spune: Savîrseste acest pacat, si nu mai tine seama nici de ocara pe care acesta o aduce lui Dumnezeu, nici de pedeapsa pe care o vei capata pe urma! Stii ce faci daca vei asculta de diavol si vei savîrsi acel pacat? Aduci ocara lui Dumnezeu, dispretuiesti legea Sa, înjosesti maretia si bunatatea Sa. Daca nu cu vorba, însa cu fapta se vede ca-I spui cuvintele: ,,…departeaza-Te de la mine, ca nu voiesc sa cunosc caile Tale! (Iov 21:14). Si: Mie nu-mi pasa de Tine, eu nu doresc Raiul Tau, nu pun pret pe pedeapsa Ta, nu ma tem de urgia Ta, nu Te cunosc drept Stapîn al meu! Pentru aceasta nu vreau sa ascult glasul si porunca Ta! Astfel, te asemeni si tu cu încapatînatul Faraon, care spunea: ,,Cine este acela, Domnul, ca sa-I ascult glasul? Nu cunosc pe Domnul! (Iesirea 5:2). […]
2) Cunoasterea pacatului dupa împrejurarile care îl însotesc. Am aratat, în culori întunecate, cît de mare este rautatea pacatului, privit în el însusi. Acum, îti vom arata rautatea lui si dupa împrejurarile care îl însotesc.3) Cunoasterea pacatului dupa cele trei pedepse pe care le-a capatat. A ramas acum, frate, sa-ti aratam rautatea pacatului si dupa pedeapsa cea aspra cu care Dumnezeu l-a pedepsit: a) la îngeri, b) la oameni, c) în fata lui Iisus Hristos.
a) Pedeapsa pacatului la îngeri. Numai pentru un gînd trufas si hotarîtor al lor, Dumnezeu a pedepsit pacatul la îngeri, prabusind în iad o multime nenumarata, netinînd seama ca erau duhuri nemateriale în firea lor, nemuritoare dupa fiinta lor, mai întelepte decît toti oamenii, mai puternice decît toate fapturile. Si nu a tinut seama nici de firea lor aleasa, nici de mintea lor prea subtire, nici de cunoasterea nemateriala pe care o aveau, ci i-a osîndit cu o pedeapsa vesnica, cu cele mai crîncene cazne ale iadului, ca sa ne faca sa întelegem cît de mult uraste si, în acelasi timp, pedepseste pacatul.
b) Pedeapsa pacatului la oameni. A pedepsit pacatul la oameni, fiindca pe Adam, pe cel dintîi om, îndata dupa ce a calcat porunca Lui, l-a izgonit din rai si l-a osîndit, pe el si pe noi toti urmasii sai, sa traim pe acest pamînt blestemat, cu saracie, cu boli, cu suferinte, cu suspine, cu nefericiri, si în sfîrsit sa înfruntam o moarte dureroasa si în afara firii. A pedepsit pacatul, fiindca pe oamenii pacatosi din vremea lui Noe i-a înecat într-un potop de apa care s-a întins peste toata lumea; fiindca a pîrjolit Sodoma si Gomora cu un alt si nou potop, de pucioasa si de foc. Si, în sfîrsit, fiindca i-a osîndit pe pacatosii nepocaiti sa arda de-a pururi în, focul iadului, pe care diavolii nu vor osteni niciodata sa-i chinuie, si Dumnezeu nu se va milostivi niciodata de nenorocirea lor, nu va asculta niciodata plînsetele lor, ci mai degraba îi va lovi si-i va urî în veci. […]
c) Pedeapsa pacatului în fata lui Iisus Hristos. A pedepsit Dumnezeu pacatul si în fata lui Iisus Hristos, dar cu o atît de aspra pedeapsa, încît toate pedepsele pomenite mai sus, puse alaturi de aceasta, par doar o umbra. Fiindca o singura rana usoara pe fata Mîntuitorului Hristos, un ghimpe din spinii (cununii) Lui, o singura biciuire a Lui înseamna o pedeapsa mai mare decît daca Dumnezeu ar fi prapadit întreaga lume si ar fi parasit în focul iadului pe oameni, pe Îngeri, pe Arhangheli si orice alta faptura. Fiindca ce are de-a face pedeapsa tuturor fapturilor cu cea mai mica suferinta a Ziditorului, a Fiului cel prea-curat, prea-sfînt, Unul nascut? […]
A sasea pazire este rugaciunea. Sfintitul Augustin spune ca omul trebuie sa faca ceea ce poate si sa ceara de la Dumnezeu ceea ce nu poate: ,,Sa faci ce poti si sa ceri ceea ce nu poti. Pentru aceasta, si noi – dupa ce ti-am dat, frate, cele cinci mijloace de pazire pentru a nu mai cadea în pacat, mai sus aratate, mijloace pe care le poti folosi de la tine, cu propria ta putinta si alegere acum, la sfîrsit, îti dam si un al saselea mijloc de pazire, care este sfintita rugaciune. Sa nu încetezi asadar sa te daruiesti pe tine lui Dumnezeu, si sa-L rogi prea-fierbinte sa dea putere slabiciunii tale, sa-ti întareasca vointa în aceasta hotarîre pe care ai luat-o, cu harul si ajutorul cel de sus, nadajduind ca El te va auzi, în marea Sa milostivire, cum fagaduieste El însusi: ,,De va striga catre Mine, îl voi auzi, pentru ca sînt milostiv (Iesirea 22:27). Nu ai putere de la tine însuti? Nu ai încredere în vointa ta? Pricina este ca nu le ceri de la Dumnezeu. ,,Nu aveti, pentru ca nu cereti – spune dumnezeiescul Iacov (4:2). Te temi de primejdie? Te înspaimînti de ispita pacatului? Privegheaza si te roaga, ca sa nu cazi într-însul. ,,Privegheati si va rugati, ca sa nu intrati în ispita (Matei 26: 41). Si, pentru mai multa usurinta, iata ca-ti însemnam aici rugaciunea de fata: Mult milostive Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, Îti multumesc ca, prin marturisirea de taina catre duhovnicul meu parinte, m-ai învrednicit pe mine, pacatosul, sa primesc de la Tine iertarea pacatelor mele. Urmînd deci lui David – care spunea: ,,Juratu-m-am si m-am hotarît sa pazesc judecatile dreptatii Tale (Psalmul 118:106) – Îti fagaduiesc, cu o vointa hotarîtoare a sufletului meu, ca sînt gata sa primesc mai bine mii de morti, decît sa mai savîrsesc vreun pacat de moarte si cu el sa amarasc nesfîrsita Ta bunatate. Fiindca însa vointa mea este slaba în sinea ei, fara de ajutorul Tau, Te rog fierbinte sa ma împuternicesti cu harul Tau si sa ma întaresti cu ajutorul Tau cel puternic, ca sa ramîn pîna la sfîrsit neabatut în aceasta sfînta hotarîre a mea. Da, Doamne Iisuse al meu, Cel prea iubitor de suflet, da-mi putere sa petrec în pocainta timpul ce-mi ramîne din viata mea, ca sa ma bucur aici jos de harul Tau, iar acolo, în cer, de fericita Ta slava, prin soliile prea-binecuvîntatei Tale Maici si ale tuturor sfintilor Tai. Amin.
Sfîntul Nicodim Aghioritul, Dulce sfatuire, Editura Credinta Stramoseasca, 2000.
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim