SMERITA CUGETARE

Citiţi şi:

• SMERENIA ŞI CĂSĂTORIA
• Mitropolitul Antonie – DESPRE SMERENIE: smerenia este starea sufletului omenesc care primeşte tăcut, supus, orice i se dă şi din tot ce i se dă aduce rod

*

Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe ne spun că cea mai bună dintre virtuți este smerita cugetare. ,,Smerita cugetare este o bogăție negrăită, este numirea lui Dumnezeu și darul Lui. Smerita cugetare este ,,un har fără de nume al sufletului”, având nume doar pentru cei ce au gustat experiența ei.

Avva Isaia Pustnicul

Să fim întotdeauna gata să spunem: Iartă! În casa în care te opreşti, fii cu sfială în toate. Smerenia şi înfrânarea înseamnă şi o delicată politeţe. Pofteşte cu stăruinţă pe străini să se servească la masă (fă iubire şi mai ia puţin), cu față veselă. Când mănânci, nu grăi cuvânt deşert şi nu râde.

De voieşti să se împlinească un lucru şi cel cu care locuieşti nu voieşte să se împlinească, lasă-i lui voia ta, ca să nu se nască o ceartă şi să se supere. Dacă vreun musafir îţi spune cuvinte necuvenite, roagă-l cu iubire, spunându-i: Iartă-mă, că sunt slăbit şi nu pot să le port.

În smerita cugetare se arată o mare delicateţe, pe când mândria e o bădărănie.

De voieşti să iei ceva şi ai nevoie de aceea, să nu murmuri împotriva fratelui tău, că de ce n-a înţeles să-mi dea ceva de la sine, ci cu îndrăzneală, cu simplitate, spune-i: Fă iubire, dă-mi ceea de care am trebuinţă.

A se judeca întâi pe sine, aduce smerita cugetare, şi renunţarea la voia proprie în favoarea aproapelui întru cunoştinţă (în conștiinţa valorii lui şi a datoriei faţă de el) aduce smerenia.

Sfântul Ioan Scărarul

Smerenia este un fără de nume har al sufletului, cunoscută printr-o experienţă directă doar de către cei ce au dobândit-o, negrăită bogăţie, denumire a lui Dumnezeu şi dar al cerului. Învăţaţi-vă, spune Domnul, nu de la înger, nu de la om, nu din carte, ci de la Mine, adică de la Duhul Meu care sălăşluieşte întru voi şi vă luminează şi de la lucrarea cea pe care o fac simţită în voi, că sunt blând şi smerit cu inima, cu mintea, cu cugetul şi veţi afla odihnă sufletelor voastre, de războaie şi uşurare de gânduri. (Matei 11, 29)

Iar cele trei verigi sau culori ale curcubeului ale acestei virtuţi sunt acestea:

– îndurarea necinstirilor cu multă bucurie şi aşteptarea cu braţele sufletului deschise spre a primi şi cuprinde pe acestea (adică necinstirile), ca unele ce fac să înceteze bolile sufletului şi topesc păcatele cele mari;

– nimicirea cu totul a mâniei şi păstrarea smereniei chiar şi când devii biruitorul acesteia;

– neîncrederea în propriile fapte bune, împreunată cu dorinţa de a primi neîncetat învăţătură.

Pocăinţa ridică, iar plânsul bate la uşa cerului; cuvioasa smerenie însă deschide.

Cei mai mulţi ne numim păcătoşi şi poate chiar suntem; dar numai cercaţi fiind prin defăimare, putem vedea dacă inima este aşa cum o arată vorbele.

Firea pomilor numiţi lămâi este de a-şi înălţa ramurile în sus atunci când sunt neroditori; îndată însă ce şi le pleacă în jos, încep să producă roade.  Acest lucru e cunoscut de către cel ce priveşte totul cu pricepere.

Pentru a smeri chiar şi pe cei ce nu ar voi să facă lucrul acesta, Dumnezeu a rânduit ca aproapele să ne cunoască rănile chiar mai bine decât noi înşine; de aceea e de trebuinţă să mulţumim lui Dumnezeu şi aproapelui iar nu nouă înşine, pentru că ne-am însănătoşit.

Mie mi se pare că numai îngerilor le este dat să nu păcătuiască, căci am auzit pe un înger pământesc grăind: Nu mă ştiu vinovat cu nimic, dar nu întru aceasta m-am îndreptăţit; însă Cel ce mă judecă este Domnul (I Corinteni 4, 4). De aceea suntem datori a ne osândi şi a ne dojeni necontenit, pentru ca prin defăimarea cea de bunăvoie să ne putem curăţi de păcatele cele făcute cu voie: dacă nu vom face astfel, e neîndoielnic că într-un mod cumplit vom da socoteală de dânsele în vremea morţii noastre.

Smerenia este sondă cerească, care poate să ridice sufletul din adâncul păcatelor la cer.

Precum adâncul este maica izvorului, tot astfel smerenia este izvorul dreptei socoteli (a puterii de a deosebi).

Sfântul Ioan Gură de Aur

Smerenia nu înseamnă ca un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie, când cineva se ştie pe sine că a făcut multe şi mari fapte bune, şi totuşi nu cugetă lucruri înalte despre sine, ci zice ca Pavel: „Cu nimica pe mine nu mă ştiu vinovat, însă aceasta nu mă îndreptează pe mine” (/ Cor. 4, 4). Şi iarăşi: „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (/ Tim, l, 15).

Aceea este smerenie, când cineva cu faptele cele bune ale sale este mai presus de toţi, şi totuşi se înjoseşte înlăuntrul său. Iară pentru ca să cunoaşteţi cât de bine este a nu gândi cineva lucruri înalte despre sine, închipuiţi-vă două trăsuri care se întrec între ele. Trăgătorii uneia să fie dreptatea cu mândria, iar trăgătorii alteia – păcatul cu smerenia; şi veţi vedea că trăsura păcatului învinge pe cea a dreptăţii; nu pentru că păcatul ar fi având aşa de multă putere proprie, ci prin tăria smereniei celei legate cu dânsul. Şi trăsura dreptăţii rămâne în urmă, nu pentru că dreptatea ar fi foarte slabă, ci pentru greutatea şi povara mândriei. Adică, precum smerenia, prin puterea ei cea însemnată, covârşeşte puterea păcatului si ne ridică până la cer, aşa pe de altă parte, mândria, prin greutatea şi povara ei cea mare, pune stăpânire pe dreptate şi o doboară la pământ. 

Sfântul Ignatie Briancianinov

Cu adevărata smerenie se acoperă adevărata virtute, aşa cum îşi acoperă frumuseţea cu basmaua fecioara înfrânată; cum se ascunde prin catapeteasmă altarul de privirile gloatei. Smerenia nu se vede pe sine smerită. Dimpotrivă, ea vede în sine multă trufie şi îngrijeşte ca să afle toate ramurile acesteia: aflându-le, descoperă că încă au mai rămas foarte multe de aflat.

Smerenia cea mincinoasă se vede pe sine smerită. Lipsa plânsului, îndestularea cu sine şi desfătarea cu părutele stări duhovniceşti dau pe faţă trufia inimii. Părerea smereniei e cel mai cumplit fel de trufie.

Smerenia cea din har e nevăzută, nu se face cunoscută şi nu e băgată în seamă de oameni (Iov 42, 5-6; Luca 23, 41-42).

Orice necaz îl întâmpină cel smerit prin recunoaşterea faptului că e vrednic de el. Cel smerit nu are vrăjmaşi: el vede în omul ce îi pricinuieşte necazuri o unealtă a dreptei judecăţi sau a proniei dumnezeieşti.

Nu judeca pe om după cele din afară ale sale dacă e smerit sau trufaş, ci după faptele lui.

Smerenia nădăjduieşte în Dumnezeu, nu în sine şi nu în oameni, de aceea purtarea ei e simplă, fără ocolişuri, statornică, măreaţă. Fiii cei orbi ai lumii acesteia numesc acest lucru trufie.

Din pricina trufiei, lui Pilat i-a fost imposibil să înţeleagă că înaintea lui stătea Smerenia desăvârşită. (Ioan 19, 10)

Hristos S-a arătat oamenilor îmbrăcat cu smerenie, iar acela dintre oameni care se va îmbrăca întru smerenie, se va face asemenea lui Dumnezeu.

Voiesti sa dobandesti smerenia? Plineste poruncile evanghelice: dimpreuna cu ele se va salasui in inima ta, daruindu-se ei, smerenia cea sfanta, adica placuta Domnului nostru Iisus Hristos.

Inceputul smereniei este saracia cu duhul; mijlocul ei este sporirea in ea mai presus decat toata mintea si atingerea pacii lui Hristos, iar sfarsitul si desavarsirea ei este dragostea lui Hristos.

Smerenia nu se manie niciodata, niciodata nu cauta sa placa oamenilor, nu se lasa in voia intristarii, de nimic nu se infricoseaza.

Poate, oare, sa se lase in voia intristarii cel care dinainte s-a recunoscut pe sine vrednic de tot necazul ? Poate sa se teama de nenorociri cel care dinainte s-a osandit pe sine la necazuri, cel care vede in acestea mijlocul mantuirii sale ?

Smerenia este frica de Dumnezeu, simţirea acesteia la rugăciune, adică teama care se naşte în timpul unei rugăciuni deosebit de curate, când se simte cu deosebită putere prezenţa şi mărimea lui Dumnezeu, ca nu cumva să piară această simţire şi să nu se prefacă în nimic.

Smerenia este cunoaşterea adâncă a nimicniciei tale, schimbarea felului de a-i privi pe ceilalţi oameni, care par a te întrece în toate privinţele; simplitate sufletească; ura față de lauda omenească; statornica învinuire şi prihănire de sine; dreptatea şi purtarea fără ocolişuri; despătimirea; cunoaşterea tainelor celor ascunse în Cruce.

Smerenia este dorinţa de a te răstigni lumii şi patimilor; lepădarea şi uitarea obiceiurilor şi cuvintelor amăgitoare, silit smerite sau a deprinderii de a te preface, părăsirea dezvinovăţirii, tăcerea înaintea celor ce te necăjesc, lepădarea tuturor filosofărilor proprii şi primirea înţelegerii evanghelice.

Smerita cugetare sau dreapta socotinţă duhovnicească e ascultarea deplină, întru înţelegere, de Biserică. 

Sfântul Tihon din Zadonsk

Mulţi oameni par smeriţi şi blânzi atâta vreme cât nu sunt jigniţi; dar îndată ce simt că li se aduce o jignire, se mânie şi se aprind şi fac zgomot ca un fier încins când se toarnă apă peste el. Deci jignirea dă pe faţă ce se ascunde în inimă: mânia sau blândeţea. De aceea, printre altele, îngăduie Dumnezeu vorbirea de rău şi necazurile, ca pricepându-ne neputinţa să ne grăbim a o tămădui prin harul Lui. Aşa înveţi să-ţi cunoşti inima.