Ștefan Mindea – diacon și medic

Cu bucurie vă punem înainte o poveste de viață mai puțin obișnuită. Un medic român, sosit în America la vârsta de 4 ani, ajunge să conducă secția de Neurochirurgie a prestigioasei Universități Stanford la doar 36 de ani. Socotit ani la rând între primii cinci chirurgi ai Universității, Doctorul Mindea trăiește o adevărată poveste de succes americană, pe care nimic nu pare că o va tulbura. Și totuși, Dumnezeu îl cheamă „din pământul său”, iar el, surprinzător, răspunde. Lasă totul în urmă și se întoarce în România, cu un gest care i-a uimit și continuă să-i uimească pe mulți. Dar, asemenea oricărei jertfe, ceea ce primește în schimb este cu mult mai mult, negrăit mai mult: darul diaconiei – sau, cum însuși spune, o bucurie ce depăşeşte cu asupra de măsură bucuria pe care a avut-o vreodată ca medic. (A.S)

 (…)

„Dacă Dumnezeu vrea acest lucru, atunci să mergem cu tot sufletul!”

– Astăzi foarte mulţi medici din România pleacă peste hotare. Dumneavoastră aţi venit din America, unde eraţi atât de apreciat, în România. De ce aţi venit în România?

– Am fost întrebat de foarte multe ori de ce am decis să vin în România şi, de fiecare dată, cu toate că am răspuns la această întrebare de zeci de ori – că „voiam să fac ceva pentru poporul român, să aduc neurochirurgia neinvazivă aici” –, simţeam un gol în răspunsul meu.

Şi, într-o zi, mi-am dat seama de ce am simţit golul: pentru că, de fapt, nu eu am venit cu acest gând – şi uneori ne dorim ceva şi avem impresia că noi am luat propria decizie, dar, dacă stăm şi privim mai atent, ne dăm seama că, de fapt, eram aleşi să facem pasul respectiv. Şi îmi dau seama de lucrul acesta din ce în ce mai mult. Consider că mai mult decât propria mea voinţă de a mă întoarce în ţară a fost faptul că eram ales pentru acest lucru, pentru această misiune. Dumnezeu a rânduit așa. De ce spun lucrul acesta: dacă rămâneam în State, poate că într-adevăr aș fi avut o carieră profesională frumoasă, dar prin faptul că am avut ocazia să vin în România şi să întâmpin dificultăţi cu dreptul de liberă practică şi cu altele, mi s-a oferit ocazia să studiez Teologia şi să fiu hirotonit diacon. Nu pot să spun că am luat decizia de a veni în România pentru că voiam să fiu diacon, dar ceea ce pot să spun este că, dacă Dumnezeu te cheamă şi răspunzi, este mult mai bine decât dacă ai fi urmărit ceea ce voiai tu.

Nu vreau să par… nu ştiu, că aș avea o credinţă deosebită, că nu e cazul; am avut şi eu o luptă, o nesiguranţă… Dar ce vreau să spun, în esenţă, este că nu cred că am ales, ci că eram aleşi, şi pur şi simplu ne-am lăsat în mâna lui Dumnezeu şi am zis: „Dacă Dumnezeu vrea acest lucru, atunci să mergem cu tot sufletul şi cu toată intensitatea, ca să fie ceva reuşit”.

„Rugăciunea Sfinților este bineprimită de Dumnezeu”

– Ne puteţi relata minuni pe care le-aţi trăit?

– Da. Prima dată când am cunoscut viaţa Sfântului Ioan Maximovici, m-am rugat Sfântului pentru un mare ajutor. Eram în primul an ca profesor de Neurochirurgie şi mă aflam în fața unui caz extrem de complicat, o tumoră foarte complicată la coloană. Era clar că tumora trebuia să fie scoasă în întregime, dar era înconjurată de măduva spinării şi alte structuri extrem de periculoase. Am căutat să cercetez operaţia potrivită şi am aflat că erau doar doi medici în întreaga lume care au făcut peste cincizeci de asemenea operaţii, cam în jur de o sută. I-am sunat, le-am trimis e-mail-uri, am citit absolut tot ce era legat de acest subiect şi i-am spus pacientului: „Eu nu am mai făcut această operaţie… Puteţi să mergeţi la aceşti doi medici, că eu nu am experienţa”. Pacientul a insistat: „Am încredere în dumneavoastră și-o să rămân!”. Şi atunci am luat-o ca pe o mare sarcină, o mare responsabilitate – mi-era clar că omul își dorește, și acum trebuia să fac față.

Am făcut tot ce s-a putut omeneşte, luând în considerare faptul că eu nu mai făcusem operaţia respectivă. Și am mers la Sfântul Ioan şi l-am rugat: „Sfinte, dacă oamenii ăştia cu experienţă de o sută de cazuri într-o carieră întreagă de patruzeci de ani fac operaţia în douăzeci de ore, și cu o sângerare între 5 şi 7 litri – înseamnă că pierzi tot sângele din corp, corpul având 5-5,5 litri! – cum pot eu să fac?”. Şi m-am rugat foarte intens la Sfântul Ioan, că voiam să fie bine pentru pacient. L-am pomenit şi pe pacient înainte de operaţie, cu toate că era asiatic, ne-am rugat să fie bine. Și am terminat operaţia în zece ore, cu o sângerare de 900 de mililitri – deci nici un litru!

Iniţial, când mi-a spus asistenta, am întrebat-o dacă a greşit cumva la calcul, că trebuie să fie mai mult! Și, într-adevăr, mi-am dat seama în acea clipă ce mari minuni pot face Sfinţii. Ca eu, un neurochirurg cu puţină experienţă atunci, să fac un caz de nivelul acela în zece ore, care la experţi se face în douăzeci de ore, să avem o sângerare cu 80% mai mică decât ei, nu consider că este o performanţă de care mă pot bucura eu personal – consider absolut categoric că totul s-a întâmplat numai prin rugăciunea Sfântului Ioan şi prin faptul că Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea. Este un caz care îmi va rămâne permanent în memorie şi pe care îl scot în evidenţă de fiecare dată ca o dovadă clară că Sfinţii ajută şi ascultă, şi rugăciunea lor este bineprimită de Dumnezeu.

„O bucurie la vârf”

– Dar acel asiatic a înţeles ajutorul Sfântului? Şi-a schimbat viaţa?

– Am încercat să-i atrag atenţia la Sfântul, dar ideea aceasta ecumenistă, din păcate, are rădăcini mari, şi există peste tot. Omul caută o relaţie strict cu Dumnezeu şi spune: „Eu Îl iubesc pe Dumnezeu – şi gata!”. În unele religii nu are treabă nici cu Maica Domnului, nici cu Sfinţii. Din păcate, nu merge aşa. Noi ştim, ca ortodocşi, că nu poţi să-L iubeşti doar pe Hristos fără să-L iubeşti pe Dumnezeu-Tatăl şi fără să cauţi Duhul Sfânt. Și nu ştiu dacă omul acela s-a îndreptat spre Dumnezeu, dar mă rog ca mila lui Dumnezeu să fi atins ceva în inima şi sufletul lui, spre a creşte în credinţa lui.

– De curând aţi fost hirotonit diacon. Este o diferenţă între a-I sluji lui Dumnezeu ca medic şi a-I sluji ca diacon?

– Este o diferenţă. Sunt foarte mulţi medici în lumea asta şi mulți oameni care caută să facă un bine, dar sunt foarte, foarte puţini oameni cărora li se dă onoarea de a-I sluji lui Dumnezeu, şi consider în primul rând că este o mare binecuvântare, dar şi o responsabilitate foarte, foarte mare, pe care mă rog lui Dumnezeu să o îndeplinesc.

Eu am crescut, cum v-am spus, în altar, eram băiat de altar, familia noastră mergea la biserică. Și prima dată, după hirotonie, când am ţinut Sfântul Disc şi Sfântul Potir în mâini și am ridicat Sfântul Disc şi Sfântul Potir, atunci mi-am dat seama ce moment incredibil, care depăşeşte… nu cu mult, ci cu foarte mult orice altă amintire sau realizare în cariera mea de medic. Ca să pui mâinile tale şi să ridici Sfântul Potir şi Sfântul Disc este la vârf, și depăşeşte cu mult bucuria pe care am avut-o prima dată când m-am uitat prin microscop şi am văzut creierul, impresionant de complicat, cu artere, vene, nervi, în stânga şi în dreapta. Pot spune că momentul când am slujit cu Sfintele Daruri în mâinile mele a depăşit cu cel puţin o mie de ori bucuria pe care am avut-o prima dată ca medic…

 (va urma)

 Material realizat de

Raluca Tănăseanu

Fragmente din articolul publicat în numărul 78 (Iulie 2015) al revistei Familia Ortodoxă.