Acasă > Cuvinte de folos > Omilia Sfântului Ioan Gură de Aur despre căsătorie din comentariul la Efeseni

Omilia Sfântului Ioan Gură de Aur despre căsătorie din comentariul la Efeseni

Omilia Sfântului Ioan Gură de Aur

despre căsătorie din comentariul la Efeseni

 

Un înţelept, punând multe în rândul fericirilor, a pus şi aceasta în rândul lor: „Şi femeia – zice – întru toate să se înţeleagă bine cu bărbatul” (Is. Sir 25, 2). Şi iarăşi, în altă parte, împreună cu alte fericiri, o pune şi pe aceasta: „Femeia să stea cu bărbatul în acelaşi cuget ” (Is.Sir 40, 23). Şi chiar dintru început Dumnezeu a arătat multă purtare de grijă pentru această însoţire. Şi, vorbind despre amândoi ca despre unul, a zis: „Bărbat şi femeie i-a făcut Dumnezeu” (Fac l, 27 ); şi altundeva: „Nu mai este bărbat şi femeie” (Gal 3, 28). Căci nu este atâta apropiere185 a bărbatului către bărbat, câtă a femeii către bărbat, dacă ar fi însoţirea cum trebuie186.
De aceea şi un fericit bărbat, lămurind ce este dragostea cea covârşitoare, când a plâns pe unul din prietenii cei de un suflet cu el, nu a adus vorba de tată, nu de mamă, nu de copii, nu de fraţi, nu de prieteni. Dar despre ce a vorbit? „A căzut peste mine dragostea ta -zice -, ca dragostea femeilor” (II Rg l, 26). Căci cu adevărat, cu adevărat, această dragoste este mai tiranică decât orice tiranie. Alte iubiri au numai tăria187. Dar această dorire are şi tărie şi trăinicie188. O poftă zace încuibată în fire şi, fără să ţină seama de noi189, îmbrăţişează [cu putere] aceste trupuri. Pentru aceea dintru început feme¬ia este din bărbat şi abia după aceasta – din bărbat şi femeie – se naşte şi bărbatul şi femeia. Vezi împreuna înlănţuire şi împletire [a celor doi] şi cum nu a lăsat ca altă materie să intre între ei din afară?

 

Şi ia aminte câte a iconomisit190 [Dumnezeu şi a încuviinţat pentru asta]! I-a îngăduit să se însoare cu sora lui, ba mai mult, nu cu sora, ci cu fiica. Ba nici cu fiica, ci cu ceva mai mult decât o fiică: cu însăşi carnea lui. Intregul 1-a făcut de la început, ca pe nişte pietre adunându-i într-unul singur191. Căci nu din afară192 a făcut-o pe femeie, ca nu cumva să o ţină [bărbatul la sine] ca pe o străină. Dar nici nunta nu a statornicit-o până ce a facut-o pe ea, ca nu cumva [bărbatul], retrăgându-se şi adunându-se în sine, să se despartă de restul lucrurilor193.
Şi, după cum în cazul copacilor aceia sunt cei mai buni, care au o singură rădăcină şi din ea se destind multe ramuri – că dacă n-are rădăcină toate sunt în zadar, iar dacă are multe rădăcini nu se mai face copac frumos – aşa şi aici. Dintr-un singur Adam a făcut să odrăslească tot neamul omenesc, strângându-1 cu această legătură puternică, pentru ca să nu se despartă şi să se risipească194. Şi [vrând] să unească [pe oameni] şi mai mult, nu a făcut să ne însurăm cu surorile sau fiicele noastre, ca nu cumva să ne întoarcem dragostea doar către unii şi astfel să ne despărţim, în alt chip, de noi înşine195.
Pentru aceea a zis: „Cel Ce i-a făcut de la început, bărbat şi femeie i-a făcut” (Mt 19, 4). Mari rele se nasc din aceasta, dar şi mari bunătăţi: şi pentru casele noastre şi pentru cetăţi. Că nimic nu uneşte şi întă¬reşte aşa de mult vieţuirea noastră ca dragostea dintre bărbat şi femeie. Pentru această [dragoste] mulţi au luptat cu armele, pentru ea şi-au dat sufletele. Şi nu pe degeaba mult s-a sârguit şi Pavel pentru acest lucru, atunci când a zis: „Femei, supuneţi-vă bărbaţilor voştri ca Domnului” (Ef 5,22).
Ce înseamnă asta? Că, dacă în unire de gand vor trăi aceştia, şi copiii cresc bine, şi casnicii trăiesc în bună rânduială, şi vecinii se bucură de linişte, şi prietenii şi rudele. Dar dacă vieţuiesc altfel, toate se întorc cu susu-n jos şi se tulbură. Şi, după cum dacă generalii sunt în pace unii cu alţii toate ostile le urmează cu bună cuviinţă, iar dacă sunt tulburaţi toate se strică, aşa şi aici. Pentru aceea „femeile – zice – să se supună bărbaţilor lor ca Domnului”.
O! Dar cum a zis altundeva: „Dacă nu se va despărţi cineva şi de bărbat şi de femeie nu poate să-Mi urmeze” (Mt 14, 26)? Dacă trebuie să se supună [bărbatului] ca Domnului, cum zice să se despartă [de bărbat] pentru Domnul? De bună seamă, este absolut necesar să se supună [bărbatului], însă particula „ca” nu are peste tot înţelesul de „egalitate”. Aici ea are acest înţeles: „ca unele care ştiţi că slujiţi Domnului”. Iar acest lucru [se poate vedea] şi din altă parte, unde zice: „chiar dacă nu vă supuneţi din pricina bărbatului, însă faceţi-o mai cu seamă pentru Domnul”196; sau [alt înţeles]: „când te supui bărbatului, fii convinsă că slujeşti Domnului”.
Că dacă cel care se împotriveşte acestor stăpânii vremelnice se împotriveşte de fapt rânduielii lui Dumnezeu (Rm 13, 2), cu cât mai mult nu se împotriveşte cea care nu se supune bărbatului? Aşa a vrut – zice – Dumnezeu dintru început197.
Să socotim deci pe bărbat că are locul capului şi femeia pe cel al trupului. Iar aceasta o arată şi din cuvinte precise, când zice „Bărbatul este cap al femeii, după cum şi Hristos al Bisericii şi însuşi este Mântuitor al trupului, însă, precum Biserica se supune lui Hristos, aşa şi femeile bărbaţilor lor întru totul” (Ef 5, 23-24). Zicând că bărbatul este cap al femeii, după cum Hristos al Bisericii, a adăugat: „şi însuşi este mântuitor al trupului”. Căci capul este mântuirea trupului său. Deja mai dinainte a rânduit [amândurora] – şi bărbatului şi femeii – purtarea de grijă şi temelia iubirii, fiecăruia împărţindu-i ceea ce i se cuvine: bărbatului cârmuirea şi purtarea de grijă, iar femeii supunerea198.

2. După cum Biserica se supune lui Hristos – adică după cum bărbaţii şi femeile, [care sunt Biserica], se supun lui Hristos – aşa şi voi, femeilor, supuneţi-vă bărbaţilor ca lui Dumnezeu199.
„Bărbaţi, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica” (Ef 5, 25). Ai auzit ce supunere nemaiîntâlnită? L-ai lăudat [mai înainte] şi te-ai minunat de Pavel200 că a tocmit aşa de bine vieţuirea noas¬tră, ca un bărbat minunat şi duhovnicesc ce este? însă ascultă acum şi cele care le cere de la tine.
Că iarăşi se foloseşte de un exemplu: bărbaţi, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica. Ai văzut măsura supu¬nerii [datorată de femeie]? Ascultă şi măsura dragostei [ce o datorează bărbatul]! Vrei să ţi se supună femeia precum Biserica lui Hristos? Ai şi tu grijă de ea, după cum Hristos de Biserică! Şi chiar dacă trebuie să-ţi dai sufletul pentru ea, chiar dacă trebuie să fii tăiat în mii de bucăţi, chiar dacă ai suferi şi ai pătimi pentru ea, să nu te dai în lături. Fiindcă de pătimeşti acestea n-ai făcut nimic din ce a făcut Hristos. Căci tu, fiind deja unit cu ea, faci acestea. Acela însă a făcut-o pentru cea care îi întorcea spatele şi îl ura. Aşadar, după cum El a adus-o cu multă purtare de grijă la picioarele Lui pe cea care stătea cu spatele la El şi îl ura şi era lepădată şi ruptă în bucăţi, şi nu [S-a purtat cu ea] cu ameninţări, nici cu supărări, nici cu frică ori cu altceva de acest fel, aşa să fii şi tu cu femeia ta.
Chiar dacă te priveşte de sus, chiar dacă este supărată, chiar de o vezi dispreţuindu-te, poţi s-o aduci la picioarele tale dacă ai multă purtare de grijă pentru ea şi dragoste şi bunăvoinţă. Căci nimic nu este mai tare decât aceste lanţuri201, mai ales între bărbat şi femeie. Pe un slujitor îl poate cineva lega cu frica. Ba nici pe acela, căci degrabă o va şterge [de la stăpân], însă pe părtaşa vieţii tale, pe mama copiilor tăi, pe cea care este pricina a toată bucuria ta, nu trebuie s-o legi cu frica şi cu ameninţarea, ci cu dragostea şi cu dispoziţia iubitoare a sufletului. Ce fel de însoţire mai e asta, când femeia tremură înaintea bărbatului? Ce bucurie va mai avea bărbatul dacă trăieşte împreună cu ea ca şi cu o roabă şi nu ca şi cu una liberă? Şi chiar dacă pătimeşti pentru ea ceva, să nu o ocărăşti.
Că nici Hristos nu a făcut aceasta [cu Biserica]. „S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o curate şi s-o sfinţească” (Ef 5, 25-26). Prin urmare, era necurată, avea prihană, era urâtă, era de nimic. Orice femeie ţi-ai fi luat, nu ţi-ai luat una ca Aceasta, după cum Hristos a luat Biserica; nici nu a fost atât de departe de tine pe cât a fost Biserica de Hristos. Iar El nici n-a urât-o, nici n-a lepădat-o din pricina urâţeniei ei covârşitoare. Vrei să vezi urâţenia ei? Ascultă pe Pavel, care zice: „Eraţi cândva în întuneric” (Ef 5, 8). Ai văzut negreala ei? Ce este mai negru decât bezna? Dar uită-te şi la nebunia ei! Că zice: „Petrecând în răutate şi pizmă” (Tit 3, 3). Priveşte acum şi necurăţia ei: „ca nişte necredincioşi şi fără de minte”. Ce zic eu? Era şi pângărită şi vrednică de batjocură!
Iar cu toate acestea, S-a dat pe Sine pentru cea urâtă ca şi cum ar fi fost frumoasă şi iubită şi minu¬nată. De acest lucru, uimindu-se, Pavel a zis: „Şi pentru un drept abia de moare cineva” (Rm 5, 7). Şi apoi: „Că pe când eram noi păcătoşi, Hristos a murit pentru noi” (Rm 5, 8). Pe una ca aceasta luând-o, o spală şi o înfrumu¬seţează, şi nu-i cere absolut nimic. „Ca s-o sfinţească -zice – curăţind-o prin baia apei prin cuvânt. Ca să o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură ori altceva de acest fel, ca să fie sfântă şi fără de prihană” (Ef 5, 26-27). Prin îmbăiere spală necurăţia ei, prin cuvânt.
Cum? întru numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi nu a împodobit-o oricum, ci a făcut-o slăvită, neavând pată ori zbârcitură ori ceva de acest fel. Şi noi, dar, această frumuseţe să o căutăm şi să putem să ne facem plăsmuitori ai ei. Nu căuta la femeie ceea ce nu este al ei. Vezi că Biserica le avea pe toate de la Stăpânul?
De la El a primit slava, de la El, neprihănirea. Nu întoarce spatele femeii dacă nu este frumoasă [la înfăţişare ori la trup]202.
Ascultă Scriptura, care zice: „Mică între zburătoare este albina, dar împărăteasa dulceţilor este roadă ei” (Is Sir 11, 3). Făptură a lui Dumnezeu este femeia şi nu pe ea o batjocoreşti, ci pe Cel ce a făcut-o. Ce ţi-a făcut femeia?
N-o lăuda pentru frumuseţea ei! Căci atât lauda, cât şi ura şi dragostea [care se ivesc din pricina frumuseţii din afară] ţin de sufletele neînfrănate203. Caută frumuseţea sufletului! Urmează Mirelui Bisericii! Frumuseţea din afară este plină de fală şi de multă nebunie şi te aruncă în gelozie şi adeseori te face să bănuieşti lucruri necuviincioase. Dar tu zici că dragostea aceasta îţi dă plăcere? O lună sau două sau cel mult un an, şi mai departe nu! Iar apoi minunea se veştejeşte după obişnuinţa îndelungată cu ea. Iar cele care au fost acoperite de frumuseţe rămân: mândria, lipsa de minte, dispreţul Dar în cazul celei sufleteşti nu e aşa. Ci dragostea întemeiată pe frumuseţea sufletească, o dată începută, rămâne cu tărie, fiindcă e vorba de frumu¬seţea sufletului şi nu a trupului.

3. Ce este mai frumos decât cerul, spune-mi? Ce este mai frumos decât stelele? Nici un trup nu este atât de luminat [ca cerul], nici un ochi atât de strălucitor [ca stelele]. Şi când au fost făcute acestea şi îngerii le admirau. Acum le admirăm şi noi, dar nu la fel ca la început, [căci ne-am obişnuit cu ele]. Aşa este firea obişnuinţei şi pentru aceea nu ne mai uimim la fel [acum ca atunci]204. Cu atât  mai mult va fi aşa în cazul femeii. Căci dacă i se întâmplă vreo boală îndată piere toată [podoaba trupului] ei.
Să cău¬tăm la femeie mintea şi inima binevoitoare, cugetarea măsurată, blândeţea. Acestea sunt însemnele frumuseţii [lăuntrice]. Să nu căutăm frumuseţea trupului, nici să nu o învinovăţim pentru acele lucruri peste care nu are putere. De fapt, să nu o învinovăţim deloc – că asta e o faptă a celor plini de îndrăzneală -, nici să nu o întărâtăm, nici să nu ne pornim împotrivă-i. Sau nu vedeţi câţi locuiesc împreună cu femei frumoase şi îşi distrug în chip jalnic viaţa, iar alţii, vieţuind cu unele nu prea arătoase, ajung cu bucurie la cea mai înaintată bătrâneţe?
Sa curăţăm pata cea dinlăuntru, să tămăduim zbârciturile cele lăuntrice, să pierdem necurăţiile ce se pun pe suflet. Acest fel de frumu¬seţe caută Dumnezeu. S-o gătim pe femeie să fie frumoasă pentru Dumnezeu, nu pentru noi.
Să nu căutăm la ea averi, nici bunul neam, ci nobleţea sufletului. Nimeni să nu aibă pretenţia să se îmbogăţească de pe urma femeii. Că ruşi¬noasă şi vrednică de ocară este această bogăţie. Mai bine zis, în nici un chip să nu caute cineva să se îmbogăţească în viaţa de aici205. „Că cei ce vor să se îmbogăţească – zice – cad în ispită şi în pofte fără de minte şi vătămătoare, şi în curse, şi în pieire şi nimicire” (I Tim 6, 9).
La femeie, dar, nu căuta mulţimea averii, şi atunci pe toate celelalte le vei afla cu uşurinţă. Cine, spune-mi, [orice lucru ar face], lasă cele mai de seamă şi se îngrijeşte de cele mai neînsemnate? Dar mie mi se pare că mai totdeauna şi pre¬tutindeni pătimim aceasta.
Că dacă dobândim copil nu ne sărguim să îl facem bun, ci să-i luăm nevastă bogată. Nu să-l facem cu bune deprinderi, ci să-l facem bogat. Dacă ne apucăm de oarecare îndeletnicire, nu căutăm una care să ne ferească de păcate, ci ca să ne aducă mare câştig206. Şi toate se fac pentru bani. Pentru aceea se strică toate, că suntem robiţi patimii acesteia [de înavuţire].
„Aşa sunt datori – zice – bărbaţii să-şi iubească femeile lor ca pe trupurile lor” (Ef 5, 28).
Cum vine asta? S-a folosit de acest exemplu ca să avem o icoană mai bună şi mai exactă [a acestei iubiri]. Dar nu numai pentru asta, ci şi ca un alt model, mai apropiat şi mai limpede pentru noi. Că celălalt [model] nu [ne era prea la îndemână] şi nu ne obliga prea tare. Deci, ca nu cumva să zică cineva: „Bine, dar Acela era Hristos, şi era Dumnezeu, şi a putut să Se dea pe Sine”, ne arată altă cale. Şi zicând „aşa sunt datori” a arătat că această faptă nu este har, ci datorie [firească]. Iar apoi, spunând „ca pe trupurile lor”, a adăugat: „Că nimeni nu şi-a urât trupul vreodată, ci îl hrăneşte şi îl încălzeşte”. Asta înseamnă că se poartă faţă de el cu multă grijă. Şi cum de este [femeia] trupul lui? Ascultă: „Aceasta este acum os din oasele mele şi carne din carnea mea” (Facere 2, 23). Şi nu numai aceasta, ci mai zice că „vor fi amândoi un singur trup” (Facere 2, 24). Şi spunând „după cum şi Hristos a iubit Biserica” (Ef 5, 29) se întoarce iar la cel dintâi exemplu: „Că mădulare ale trupului Lui suntem, din carnea Lui şi din oasele Lui” (Ef 5, 30). Cum vine asta, de vreme ce El este din materia noastră, după cum Eva este carne din carnea lui Adam? Bine a făcut pomenind de oase şi carne. Că acestea, oasele şi carnea, sunt cele mai însemnate părţi ale noastre: oasele ca un fel de temelie, iar carnea ca o zidire [pe temelie]. Bine, dar acel exemplu e limpede207!
Cu acesta însă, cum rămâne? După cum acolo este multă apropiere [între Adam şi Eva], aşa este şi aici. Ce înseamnă „din carnea Lui”? înseamnă „cu adevărat din El”! Şi cum suntem astfel mădulare ale lui Hristos? Suntem, dacă am devenit ca şi El. Şi cum este „din carne”, ştiţi cu toţii câţi vă împărtăşiţi de Sfintele Taine208. Căci din ele ne plăsmuim pe dată, iară şi iară.
Cum anume? Ascultă iar pe fericitul Pavel: „De vreme ce copiii sunt părtaşi trupului şi sângelui, şi El s-a împărtăşit de ele” (Evr 2, 14). însă aici, [în acest din urmă verset, se spune că] El S-a făcut părtaş nouă, nu noi Lui. Cum, dar, suntem din carnea Lui şi din oasele Lui? Unii vorbesc de sânge şi apă, dar nu e asta. Prin aceasta se arată limpede că este vorba despre altceva: după cum Acela S-a născut de la Duhul Sfânt, fără împreunare, aşa şi noi ne naştem în baia [botezului]. Ai văzut câte exemple dă ca să facă vrednică de crezut naşterea aceea [din botez]? O, ce nebuni sunt ereticii! Pe cel născut deja din apă – de vreme ce este născut – îl mărturisesc ca fiu adevărat209. Dar că ne -facem trup al Lui, asta nu primesc. Dacă nu ne facem trup al Lui, cum explicăm spusa „din carnea Lui şi din oasele Lui”? Dar ia fii atent! Adam a fost plăsmuit, Hristos a fost născut. Din coasta lui Adam a intrat stricăciunea [în lume], din cea a lui Hristos viaţa, în rai a odrăslit moartea, prin Cruce a fost nimicită.
Aşadar, după cum Fiul lui Dumnezeu S-a făcut părtaş firii noastre, aşa şi noi firii Lui. Şi după cum Acela ne are întru Sine, aşa şi noi îl avem întru noi. „Pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un singur trup” (Ef 5, 31). Iată şi al treilea dreptar [în legătura dintre bărbat şi femeie]210.
Căci arată că omul lasă pe cei ce 1-au născut şi din care a ieşit, şi îşi împleteşte [de acum viaţa] cu aceea. Iar trupul [de care vorbeşte] sunt tatăl şi mama şi copilul, trup ce se alcătuieşte din punerea laolaltă a fiinţei fiecăruia 211. Căci amestecându-se seminţele celor doi, se naşte copilul, încât cei trei sunt un singur trup. Tot aşa şi noi, devenim un singur trup cu Hristos prin împărtăşire212. Şi cu mult mai mult noi, decât copilaşul213.
De ce este aşa? Fiindcă dintru început a fost aşa. Nu-mi spune mie că nu e aşa, ci altfel. Nu vezi că şi în trup avem multe defecte? Unul este şchiop, altul are picioare strâmbe, altul cu mâna uscată, altul cu vreun alt mădular neputincios. Şi aşa fiind nu se mânie, nici nu-1 taie, ci adesea îl cinsteşte mai mult decât pe altul [sănătos]. Şi e firesc, căci este al lui.
Aşadar, câtă dragoste are cineva pentru sine, atâta voieşte [Dumnezeu] să avem şi noi către femeie. Nu numai pentru că suntem părtaşi unei singure firi, ci avem o pricină şi mai mare decât aceasta să ne iubim femeia: fiindcă nu mai sunt două trupuri, ci unul singur: bărbatul cap şi femeia trup.
Dar cum de zice în altă parte: „Capul lui Hristos este Dumnezeu” (I Cor 11, 3)? Asta o zic şi eu: după cum noi suntem un singur trup, aşa şi Hristos şi Tatăl sunt una214. Prin urmare, să ne aflăm şi noi avându-L cap pe Tatăl.
Două exemple ne dă: unul al trupului, altul al lui  Hristos. De aceea şi adaugă: „Taina aceasta mare este. Eu zic în Hristos şi în Biserică” (Ef 5, 32).
Ce înseamnă acest cuvânt? Mare taină este aceasta – zice -, fiindcă fericitul Moise s-a referit în chip ascuns la ceva mare şi minunat215. Ba nu el, ci Dumnezeu, „în Hristos” înseamnă că însuşi, lăsându-L pe Tatăl, S-a coborât şi a venit la Mireasă şi S-a făcut un singur Duh cu ea. Fiindcă „Cel ce se lipeşte de Domnul – zice – un singur Duh cu El este” (I Cor 6, 17). Şi bine a zis că mare taină este. Ca şi cum ar fi spus: „[am grăit în alegorie], dar alegoria nu desfiinţează dragostea”216.
„Prin urmare, şi voi, fiecare aşa să-şi iubească femeia, ca pe sine. Iar femeia să se teamă de bărbat” (Ef 5, 33). Cu adevărat, cu adevărat taină este, şi încă mare taină: că pe cel ce 1-a născut şi 1-a crescut şi pe cea care a suferit chinurile naşterii [pentru a-1 aduce pe lume] şi care s-a necăjit cu el, pe cei care i-au făcut atâtea binefaceri şi care i-au fost apropiaţi, lăsându-i, se alipeşte de cea pe care nu a văzut-o până atunci şi nici nu a avut ceva comun cu ea, şi o preţuieşte mai mult decât pe toţi ceilalţi. Cu adevărat taină este! Iar părinţii nu sunt necăjiţi că se petrec acestea – ba mai mult ar fi dacă nu s-ar petrece – şi cu bucurie îşi cheltuie banii şi se face multă risipă.
Cu adevărat mare taină este şi are în sine o negrăită înţelepciune217. Acest lucru 1-a lămurit Moise când a profeţit mai demult.
Acest lucru îl strigă şi Pavel acum: „în Hristos şi în Biserică”. Nu numai despre grija bărbatului grăieşte, ca s-o grijească asemenea trupului său, după cum şi Hristos pe Biserică, ci şi femeii îi spune: „Iar femeia să se teamă de bărbat”. Nu vorbeşte doar despre dragoste, ci şi de altceva. Să se teamă de bărbat! Ea este în treapta a doua 218, [după bărbat]. Nici ea să nu ceară cinste egală cu el, căci este rânduită sub cap. Nici el să n-o dispreţuiască pe cea supusă lui, căci ea este trup.
Şi dacă el, capul, dispreţuieşte trupul, piere şi el. Dar să arate faţă de ea dragoste, după cum şi ea e datoare să asculte. Aşa cum capul are treaba lui şi trupul o are pe a sa219. Trupul îi dă capului spre slujire mâinile şi picioarele şi toate celelalte mădulare, iar capul, la rându-i, trebuie să se îngrijească de trup şi să aibă toată simţirea caldă pentru el. Nimic nu este mai bun decât această însoţire220.
Dar cum poate fi dragoste, de vreme ce este frică? Tocmai atunci este mai cu seamă dragoste. Fiindcă cea care se teme şi iubeşte. Cea care iubeşte se teme ca de capul ei şi îl iubeşte ca pe un mădular al ei, că şi capul este mădular al trupului întreg221.
Pentru aceea l-a pus pe unul deasupra şi pe altul să se supună, tocmai ca să fie pace. Dacă ar fi egalitate, nu ar mai putea fi pace. Nu se poate să fie într-o casă fiecare de capul lui, nici toţi conducători, ci e nevoie de un singur conducător. Dar acestea se întâmplă în cazul oamenilor trupeşti, fiindcă, dacă ar fi bărbaţii duhovniceşti, ar fi pace. Cinci mii de suflete erau şi nimeni nu zicea că este ceva al său, ci se supuneau unii altora222 (Fapte 2, 41-47). Aceasta este o dovadă de pricepe¬re şi frică de Dumnezeu. Modelul şi felul dragostei l-a arătat Pavel, dar al fricii, nu.

5. Ia vezi cum dezvoltă cele despre dragoste: vorbeşte mai întâi de Hristos, apoi de trupul propriu, iar mai pe urmă zice: „pentru aceea va lăsa omul pe mama sa şi pe tatăl său”. Dar cele despre teamă nu le dezvoltă. Oare de ce? Fiindcă vrea mai bine să predomine dragostea.
Căci atunci când e dragoste, toate celelalte îi urmează. Dar dacă-i frică, nu este deloc aşa. Cel ce-şi iubeşte femeia, chiar dacă nu e foarte ascultătoare, o supune cu totul [prin iubire]. Atât poate fi de grea şi anevoioasă unirea cea de un gând dacă cei doi nu sunt legaţi prin tirania dragostei, încât frica nu o poate îndrepta defel. Pentru aceea stăruie asupra iubirii, ca una ce este mai puternică [decât înfricoşarea].
Femeia, deşi pare că este în pierdere prin aceea că a fost rânduită să se supună şi să aibă frică [de bărbat], de fapt este în câştig. Căci ceea ce este mai greu şi mai im¬portant – iubirea – cade pe umerii bărbatului. Dar pentru ce să nu se teamă femeia de bărbat, ar putea zice careva? Tu iubeşte-o! împlineşte ce ţine de tine! Chiar dacă alţii nu fac ceea ce ţine de ei, noi trebuie să facem [tot ce suntem datori]. Oare ce vreau să zic? [Iată ce!] [Pavel zice]: „Supuneţi-vă unul altuia întru frica lui Hristos” (Ef 5, 21).
Pentru ce, dar, celălalt să nu se supună, [ci numai unul din ei]? Tu crede [numai] legii lui Dumnezeu şi [supune-te ei]! Aşa-i şi acum! Femeia, chiar dacă nu e iubită [de bărbat], să se teamă223, ca să nu se întâmple nimic rău din partea ei. Asemenea bărbatul, chiar dacă femeia nu se teme, s-o iubească, pentru ca să nu dea el pricină de ceva224. Fiecare să facă ce ţine de el.
Prin urmare, nuntă este dacă se face după Hristos, dacă e nuntă duhovnicească şi naştere duhovnicească, nu din sânge, nu din dureri ale naşterii225. Aşa a fost şi naş¬terea lui Isaac. Ascultă ce zice Scriptura: „Şi Sarra nu mai era în stare să nască” (Facere 18, 11). Iar nunta nu este din patimă trupească, ci întreagă duhovnicească, atunci când sufletul se uneşte cu Dumnezeu prin unire negrăită şi numai de El este cunoscut226. De aceea zice: „Cel ce se lipeşte de Domnul un singur Duh cu El este” (I Cor 6, 17).
Vezi cum se sârguieşte să unească şi trupul unuia cu al celuilalt, dar şi duhul [fiecăruia] cu Duhul [Sfânt].
Ce zic ereticii de asta? Nu i-ar fi numit [pe Hristos şi Biserica] mire şi mireasă, dacă nunta ar fi fost printre lucrurile de lepădat. Şi, îndemnând prin cuvintele: „va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa”, nu ar fi adăugat: „iar eu zic în Hristos şi în Biserică”. Despre aceasta şi psalmistul a zis: „Ascultă, fiică, şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău. Şi va pofti împăratul frumuseţea ta” (Ps 44, 12-13).
Pentru aceea şi Hristos a spus: „De la Tatăl am ieşit şi la El merg” (In 13, 3). însă când zic că a lăsat pe Tatăl, nu socoti că S-a mutat dintr-un loc în altul, cum fac oamenii. Că zice că a ieşit nu ca şi cum ar fi plecat de lângă El, ci din pricina întrupării. Pentru ce, dar, nu a zis şi despre femeie că se va lipi de bărbatul ei? Fiindcă a vorbit despre dragoste şi a vorbit bărbatului. Iar femeii, vorbindu-i despre frică, îi zice: „Bărbatul este cap femeii”. Fiindcă şi Hristos e cap Bisericii.
Despre dragoste i-a vorbit bărbatului şi i-a încredinţat lui cele ale femeii. Şi i-a grăit cele despre dragoste, ca să-1 apropie cu tărie şi să-1 lipească de femeie. Căci cel care îşi lasă tatăl pentru femeie, dacă o lasă şi pe ea şi o părăseşte, de ce iertare mai este vrednic?
NU vezi de câtă cinste vrea Dumnezeu să se bucure [femeia], încât te-a despărţit de tată şi te-a pironit de ea227? Dar pentru ce să facem cele datorate de noi, iar ea să nu facă? „Dacă necredinciosul se desparte, despartă-se. Nu este legat fratele sau sora în acest caz” (I Cor 7, 15).
Tu, când auzi de frică, să-i ceri frica ce se cuvine unei femei libere, nu frică cum e a roabei [faţă de stăpân]. Că ea este trupul tău. Dacă faci aceasta [şi o socoteşti roabă], pe tine te ocărăşti, trupul tău îl necinsteşti. Dar, atunci, ce fel de frică este aceea? [Să aibă] frică pentru ca nu cumva să îţi grăiască împotrivă, să se răzvrătească asupră-ţi, să poftească ea întâietatea. Ajunge dacă frica rămâne numai la aceste lucruri228.
Dacă o iubeşti cum ţi s-a poruncit, vei răzbi cu ea mai cu spor. Ba mai bine zis, nu vei face nimic cu înfricoşarea, ci dacă vei face ceva, numai cu dragostea vei izbândi.
Neputincios cum este neamul femeiesc, are trebuinţă de mult ajutor, de multă îngăduinţă. Ce să mai zicem de cei care s-au însurat a doua oară? Nu o spun osândindu-i. Să nu fie! Că şi Apostolul a îngăduit-o, dar ca un mare pogorământ. îngrijeşte-te de toate ale ei, toate le fă pentru ea şi osteneşte-te.
Asupra ta zac nevoile ei! Aici nu a socotit de cuviinţă să dea sfătuire cu exemple din afara [Bisericii], cum a făcut altundeva. A fost de-ajuns exemplul concret şi puternic cu Hristos229. Mai mult a insistat în ce priveşte problema supunerii. „Va lăsa – zice -pe tatăl său şi pe mama sa”. Iată, acesta este un exemplu din afară. Dar nu a zis [după aceea]: „şi va locui împreună cu ea”, ci „se va lipi de ea”. Prin aceasta arată unirea strânsă şi dragostea foarte puternică [dintre ei]. Şi nici aceasta nu i-a fost de-ajuns, ci a arătat prin ceea ce urmează că supunerea este de aşa fel, încât cei doi să nu mai fie doi. Nu a zis să fie un singur duh sau un singur suflet, căci acel lucru este clar şi cu putinţă oricui, ci aşa [să fie supunerea] ca şi cum sunt un singur trup230.

6. Ea are locul doi. Dar are şi ea un rol [cepuri]231 şi aceeaşi cinste cu cel dintâi. Dar, în acelaşi timp, bărbatul are şi ceva mai mult. Acest lucru este de fapt cea mai mare întregire a unei familii232. A primit această [sarcină], care  este de fapt a lui Hristos, şi nu trebuie numai s-o iubească, ci şi să o conducă bine233. Că zice: „ca să fie sfântă şi fără de prihană” (Ef 5, 27). Iar când a vorbit despre trup234 a vrut să spună „ca s-o iubească”. La fel şi „se va lipi”, tot pentru ca s-o iubească s-a spus. Căci dacă o pregăteşti să fie sfântă şi fără de prihană, toate vor veni după aceea. Caută cele ale lui Dumnezeu, şi cele omeneşti vor veni cu multă uşurinţă. Dă-i femeii un ritm [de vieţuire duhov¬nicească] şi aşa va fi în ordine şi unire întreaga familie. Ascultă pe Pavel, care zice: „Dacă vor să înveţe ceva, să întrebe acasă pe bărbaţii lor” (I Cor 14, 35).
Dacă ne vom îngriji astfel de casele şi familiile noastre, vom fi şi destoinici să avem ceva de spus în Biserică. Fiindcă familia este o mică Biserică. Şi aşa este cu putinţă ca bărbaţii şi femeile să devină buni şi să treacă [împreună] peste toate [piedicile].
Gândeşte-te la Avraam, la Sarra, la Isaac, la cele 318 slugi ale lui.
Cum de toată casa era în ordine şi unire? Cum de era toată familia235 plină de cucernicie? Fiindcă Sarra plinea porunca Apostolului şi se temea de bărbat236.
Ascultă ce zice chiar ea: „Nu mi s-a întâmplat mie până acum, iar domnul meu este bătrân” (Facere 18, 12). Iar Avraam o iubea mult, fiindcă în toate câte îi poruncea avea încredere în el. Şi copilul era deosebit şi slugile minunate, încât nu s-au dat în lături să se primejduiască împreună cu stăpânul şi nu 1-au refuzat, nici n-au căutat pricină pentru că face vreun lucru (Fa¬cere 14). Iar mai-marele casnicilor săi era aşa de minunat, că i-a încredinţat chiar să se grijească de nunta fiului său cel unul născut şi 1-a trimis în călătorie depărtată (Facere 24).
Căci după cum, dacă generalul este strâns unit cu oastea, nu poate intra vreo vrajbă de nicăieri, aşa şi aici, când şi bărbatul, şi femeia, şi copiii, şi casnicii se îngrijesc de aceleaşi lucruri237, multă înţelegere  este în familie. Iar dacă nu e aşa, adeseori este de-ajuns să fie rău numai unul de-al casei, ca să se răstoarne şi să se piardă totul, şi acel unul distruge şi nimiceşte toată [familia].
Prin urmare, să avem multă purtare de grijă şi de femei, şi de copii, şi de slugi, ştiind că aşa, nouă înşine ne vom face cârmuirea uşoară şi vom avea parte de judecată blândă şi îngăduitoare, şi vom putea zice: „Iată, eu şi pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu” (Ps 8, 18). Dacă bărbatul este vrednic de admirat, adică de va fi bun capul, şi restul trupului nu va avea nici o greutate şi nu se va supune prin silire.
Aşadar, când bine a rânduit cele pentru femei, a spus cu exactitate şi bărbatului ce să facă: pe ea îndemnând-o să se teamă ca de capul său, iar el s-o iubească ca pe una ce e femeia sa. Dar cum împlinesc cei doi aceasta? Că „trebuie” [fiecare să facă ce ţine de el] a arătat Apostolul. Dar „cum”, vă voi spune eu: dacă vom dispreţul banii şi lucrurile pământeşti, dacă vom privi doar la un singur lucru, anume la virtutea sufletului, dacă vom avea frica de Dumnezeu înaintea ochilor238.
Ceea ce a zis şi când a vorbit despre robi: „Ceea ce face fiecare, bun sau rău, aceea va lua de la Domnul” (Ef 6, 8). Aşa este şi aici.
Să nu-ţi iubeşti soţia atât de dragul ei, cât de dragul lui Hristos s-o iubeşti. Şi acest lucru 1-a grăit în chip ascuns, când a zis: „ca Domnului” (Ef 5, 22). Ca şi când te încrezi în Domnul şi ai face toate pentru El, aşa lucrează-le toate239. Aceasta240 este deajuns să-ţi arate şi cum să te porţi, şi cum să ai încredere, şi cum să nu laşi să te sâcâie vreun gând ori vorbă sau să ai vreo îndoire în minte.
Nici un credincios să nu-l învinovăţească pe nedrept pe bărbat din pricina femeii, însă nici bărbatul să nu creadă orice şi oricum împotriva femeii, nici femeia să nu pună la cale veniri şi plecări [din casă] doar aşa, pur şi simplu241. Dar nici bărbatul, nici el să nu dea vreo pricină de bănuială [femeii].
Păi cum vine asta, spune-mi: toată ziulica stai cu prietenii242 şi numai seara cu femeia şi nici aşa nu poţi să ai încredere în ea şi nu stai cu ea fără s-o bănuieşti? Chiar dacă femeia te învinovăţeşte, nu te purta urât, că din dragoste o face, nu din nebunie. Invinovăţirile ei sunt din dragostea înflăcărată [ce ţi-o poar¬tă] şi din iubirea aprinsă a sufletului şi din frica pentru tine. Că se teme ca nu cumva cineva să-i fure [liniştea] căminului, nici s-o păgubească de pricina bunătăţilor ei, nici să nu-i taie cineva capul243 sau să sape la temelia căsniciei sale.
Şi mai este o pricină a împuţinării ei de suflet. Nimeni să nu întreacă măsura în privinţa slugilor, nici bărbatul în relaţiile cu slujnicele, nici femeia faţă de robi. Că şi acestea sunt îndestulătoare ca să nască bănuieli. Ia gândeşte-mi-te la drepţii aceia. Chiar Sarra a poruncit patriarhului să se culce cu Agar. Ea a poruncit. Nimeni nu a silit-o, nici nu a venit bărbatul să-i ceară aceasta. Chiar dacă era de mult timp fără copii, a ales mai bine să nu mai fie vreodată tată decât s-o întristeze pe femeia lui. Dar chiar după toate acestea, ce zice Sarra? „Să judece Dumnezeu între mine şi tine” (Facere 16, 5). Cine altcineva nu s-ar fi pornit spre mânie [dacă auzea asemenea vorbe]? Dar el nu şi-a întins mâinile [s-o bată] şi nici nu i-a zis [cum i-ar fi zis altul]: „Ce spui?! Eu n-am vrut să fiu împreună cu acea femeie, ci al tău a fost întreg gândul şi acum mă învinovăţeşti?” Dar Avraam nu i-a spus nimic de felul acesta. Dar ce a făcut? „Iată, slujnica este în mâinile tale”, i-a grăit, „fă cu ea cum îţi place” (Facere 16, 6).
A alungat mai bine pe cea care le tulbura căsnicia, decât s-o întristeze pe Sarra. Şi nu este [o dovadă] mai mare decât aceasta pentru dragostea lui [faţă de soţie]? Căci dacă [şi numai] faptul de a fi părtaş la masă îl face pe om de un suflet cu hoţii şi îl pleacă spre cele potrivnice – iar psalmistul şi zice: „cel care s-a îndulcit cu mine din mâncăruri la aceeaşi masă” (Ps 54, 15) – cu atât mai mult faptul de a fi un singur trup [cu o femeie] (iar asta înseamnă a avea parte de acelaşi pat) este îndeajuns să-1 atragă [spre a avea bunăvoinţă către aceea cu care s-a culcat]. Dar nimic din toate acestea nu a putut să-1 abată pe drept, ci a dat-o [pe slujnică] femeii sale, arătând că nu s-a petrecut nimic din pricina lui. Cine nu ar fi fost milos cu cea care i-ar fi născut un copil? însă dreptul nu s-a plecat. Căci cinstea, mai mult decât toate, dragostea către femeia sa.

7. Acestuia să-i urmăm şi noi. Nimeni să nu batjoco¬rească sărăcia aproapelui, nimeni să nu-i dorească bunu¬rile. Că făcând astfel, va nimici toate [pricinile răului]. Să nu zică femeia către bărbat: „Muieruşcă fricoasă, eşti plin de lenevie şi de moleşeală şi de somn trândăvitor. Cutare sărăntoc, născut din părinţi sărmani, s-a primejduit şi a plecat în călătorie [să câştige ceva] şi a făcut multă avere. Şi-a îmbrăcat femeia în aurării şi au la trăsură cai albi. Şi se duce femeia lui pretutindeni, şi are cârduri de servitori şi mulţime de eunuci. Iacă, te-ai prostit şi trăieşti degea¬ba”244. Să nu spui acestea, femeie, nici altceva asemenea acestora! Căci ai fost pusă trup şi nu ca să te răzvrăteşti împotriva capului [tău], ci ca să ai încredere în el şi să îl asculţi. Cum va [mai fi el în stare să] poarte sărăcia şi mizeria?
Unde [altundeva decât la tine] va găsi mângâiere şi încurajare? Ia uită-te la cele mai de plâns decât tine, ia gândeşte-te: Câte femei de bun neam şi copile de vază nu numai că n-au primit nimic de la bărbaţii lor, ci, pe lângă că îi aşteptau [să aducă ceva], aceia le-au cheltuit şi tot ce aveau. Cugetă la primejdiile ce vin de la asemenea avuţii şi vei îmbrăţişa viaţa fără griji şi agitaţie. Şi dacă îl iubeşti cu adevărat pe bărbat nu îi vei spune nimic de acest fel, ci mai bine vei alege să-1 ai aproape de tine şi să nu-ţi aducă nimic, decât să aducă mii de talanţi de aur, iar tu să stai necontenit cu grijă şi frământare din pricina călătoriilor lui.
Dar nici bărbatul auzind acestea, cum că el este condu¬cătorul, să n-o ocărască, nici s-o rănească şi să se poarte cu fudulie, ci să o îndemne, să o mustre, să o înduplece în repetate rânduri cu vorbă înţeleaptă, ca pe una ce este mai nedesăvârşită, însă nicidecum să nu-şi tindă mâna asupra ei, [ca s-o lovească]. Departe să fie aşa ceva de un suflet liber [şi demn]. Aşadar, fără ocări, fără josnicii, fără batjo¬coriri! [Aşa] să-i dea un ritm [de vieţuire], ca uneia ce are mintea mai neputincioasă245. Cum va face aceasta?
Dacă ea va învăţa [de la bărbat] care e bogăţia cea adevărată, dacă va învăţa care e filosofia cea de Sus, nu-1 va mai învinovăţi de nimic din unele ca acestea. Să o înveţe [soţul] că sărăcia nu e nici un rău. Dar s-o înveţe nu numai cu cuvântul, ci şi cu fapta. Să o înveţe să dispreţuiască slava [lumii] şi atunci femeia, nimic de acest fel246 nici nu va mai zice, nici nu va mai pofti. Şi, primind-o ca pe un lut [dat în mâinile sale spre modelare], aşa, din seara în care o ia în patul lor de căsnicie, să o înveţe întreaga înţelepciune, blândeţea, cum să vieţuiască cu cuviinţă şi respect, surpând chiar dintru început şi chiar din faţa uşilor [căsniciei lor] poftirea bunurilor [lumii acesteia]. Să o înveţe filosofia247 şi s-o îndemne să nu-şi atârne cercei la urechi şi să nu-şi împodobească faţa şi gatul şi să-şi pună covoare şi ornamente prin cameră, nici să nu se înveşmânteze cu haine strălucitoare şi scumpe. Ci să-i fie podoaba [simplă şi] lumi¬noasă, însă strălucirea [împodobirii] să nu treacă de măsura cuviinţei. Iar tu, bărbate, lăsând celor de pe scenă [toată] această [împodobire], înfrumuseţează-ţi casa cu multă cuvi¬inţă248 şi mai bine să fie plină [de mireasma] întregii înţelepciuni decât de orice alt parfum249.
Căci două, şi chiar trei lucruri bune vin de aici. Mai întâi, nu se va întrista mireasa când, după ce se va termina nunta250, vor fi înapoiate fiecăruia hainele şi aurăriile şi vasele de argint251.
Al doilea, că mirele nu-şi va face griji pentru pierderea şi paza obiectelor de valoare adunate.
Iar al treilea, care este şi capul bunătăţilor, că din acestea îşi arată dispoziţia voinţei, şi anume că nu se bucură de nimic din aceste lucruri ale lumii şi că va renunţa şi la toate celelalte, adică nu va mai îngădui vreodată să aibă loc dănţuiri, nici cântece necuviincioase252.
Ştiu că vă par vrednic de râs punându-mi mintea cu aceste treburi şi învăţând despre asemenea lucruri. Dar de credeţi ce vă spun [şi veţi face aşa], o dată cu trecerea timpului, veţi avea parte şi de folosul acestei fapte. Şi atunci veţi cunoaşte câştigul [de care acum vă vorbesc]253. [Atunci] va pieri şi râsul [de azi] şi veţi dispreţui şi obişnuinţa [voas¬tră] de acum şi veţi vedea că, într-adevăr, lucru de copii fără de minte şi de oameni beţi sunt cele ce se petrec acum254.
Cele la care eu vă îndemn ţin de întreaga înţelep¬ciune şi de filosofic şi de cea mai înaltă vieţuire255. Aşadar, voi spune ceea ce trebuie să spun. Toate cântecele de ruşine şi drăceşti, toate cântările necuviincioase, cetele de tineri desfrânaţi, leapădă-le de la nuntă şi vei putea să-ţi ţii mireasa întru întreaga înţelepciune.
Căci de îndată va cugeta de la sine: „O, ce bărbat este acesta! Cu adevărat filosof este, căci ca un nimic socoteşte viaţa aceasta şi de bună seamă m-a adus în casa lui numai pentru naşterea şi creşterea de copii şi ca să am grijă de casă”. Tu zici că aceste lucruri nu vor fi deloc pe placul miresei? Nu-i va plăcea o zi sau două. Mai mult însă nu, ci mai apoi se va bucura în sine de cea mai mare plăcere, alungând de la ea orice bănuială.
Căci cel ce nu îngăduie nici fluiere, nici dănţuiri, nici cân¬tece desfrânate în vremea nunţii, nu va îngădui niciodată să se grăiască sau să se facă ceva ruşinos [în casa lui]. Apoi, după ce lepezi toate aceste [necuviinţe] ce se petrec în vremea nuntii, luănd-o la tine, plăsmuieşte-o bine [şi cu grijă], purtăndu-te multă vreme [în toate cele] cu multă cumpătare şi simplitate şi fără să cedezi degrabă256. Şi [după asemenea purtare din partea ta], chiar dacă femeia ar fi lipsită de ruşine, după un timp va şti să tacă şi ea, sfiindu-se de bărbat şi înstrăinându-se de [aceste] lucruri lumeşti.
Tu însă numai nu dezlega cu repeziciune acest mod de vieţuire cumpătată, căci bărbaţii neînfrânaţi fac aceasta, ci poartă-te aşa îndelungată vreme şi mare îţi va fi câştigul: de la o vreme nu te va mai învinovăţi, nici nu te va mai ocărî pentru cele prin care tu o modelezi257.

8. Pe toate rânduieşte-i-le [mai cu seamă] în acea vre¬me258 în care sfiala este asemenea unui frâu pentru sufletul ei şi nu o lasă să bage de vină sau să te ocărască pentru cele ce se întâmplă. Că atunci când o cuprinde cutezanţa, pe toate le tulbură şi le întoarce pe dos, fără nici o teamă.
Când oare mai este prilej aşa de potrivit să modelezi femeia ca în vremea când ea se sfieşte de bărbat şi mai are putină teamă de el şi îşi pleacă ochii înaintea lui? In vremea [când încă se ruşinează], dă-i toate poveţele şi o vei îndupleca negreşit, fie de vrea, fie de nu vrea.
Dar cum [poţi s-o povăţuieşti] ca să nu-i destrami sfiala? Dacă însuţi vei fi întru totul mai sfielnic decât ea şi îi vei spune puţine cuvinte, dar le vei zice cu greutate şi putere lăuntrică259. Atunci pune-i înainte toate cuvintele despre vieţuirea virtuoasă, căci le primeşte sufletul ei. Statorniceşte-o în cea mai bună dispoziţie a sufletului, adică în sfială. Iar dacă vreţi, vă voi spune printr-o pildă şi ce trebuie să vorbiţi cu ea. Căci dacă Pavel nu s-a dat în lături să spună „nu vă lipsiţi unul de altul” (I Cor 7, 5) şi a grăit cuvinte cuvenite naşei260, ba nu unei naşe, ci unui suflet duhovnicesc, cu atât mai mult noi nu ne vom sfii să spunem [aceasta]261.
Acum, dar, oare ce trebuie să-i spunem femeii? Oare să-i vorbim cu mult har262 astfel: „Noi, copilul meu, te-am primit ca părtaşă a vieţuirii noastre şi te-am adus ca să fim împreună în cele bune şi în nevoile noastre, întru creş¬terea de prunci şi cârmuirea casei. Aşadar, te rugăm pri¬meşte aceasta”! Mai bine, înainte de a-i zice acestea, vorbeşte-i despre cele ale dragostei. Că nimic nu foloseşte aşa de mult ca să-1 convingi pe ascultător să primească cele spuse decât faptul ca el să vadă că i se vorbeşte cu multă dragoste. Şi cum îi vei arăta [cu adevărat] dragostea? Dacă-i vei spune: „Pe multe aş fi putut să le iau de neveste, şi mai bogate şi de neam mai strălucit, dar te-am ales pe tine şi am fost îndrăgostit de felul tău de a fi, de bună cuviinţa ta, de blândeţea şi de întreaga ta înţelepciune”.
Apoi, pornind de la acestea, îndată şi găteşte calea pentru grăirile cele despre filosofic şi încheie cu dispreţul faţă de bogăţie. Dacă îi vei spune cu simplitate263 câtă e deşertăciunea bogăţiei, o vei face să o socoată o povară. Şi punând astfel temelia264, pe toate le vei duce apoi la capăt. Iar când ţi se pare că este vremea potrivită265 spre a continua, nu o fă cu duritate şi cu mojicie, ca unul îngust la minte, ci ia-ţi prilejuri din cele ale ei şi aşa va deveni simţitoare [la cele spuse]266.
Prin urmare, îi vei zice (căci este necesar să-i vorbeşti mereu): „Nu am suferit să mă însor cu una care este în veacul de acum bogată şi avută. Şi pentru ce îţi zic [asta] de mai multe ori? Nu pe degeaba te învăţ eu că bogăţia nu este nici o agoniseală adevărată, ci lucru vrednic de dispreţuit, şi poftit numai de hoţi şi desfrânate şi de furii de morminte. Şi de aceea, lăsând la o parte toate acestea, am venit la tine pentru virtutea sufletului tău, pe care o cinstesc mai mult decât tot aurul.
Căci o copilă înţeleaptă şi liberă şi care se îngrijeşte cu sârg de evlavie este mai vrednică de dorit decât întreaga lume. Pentru aceea te şi iubesc şi te sărut şi te îmbrăţişez şi mai mult decât sufletul meu te preţuiesc. Căci nimic nu este viaţa de aici, şi mă rog şi te îndemn şi voi face totul267 ca aşa să ne învrednicim să petrecem în viaţa aceasta încât să putem să fim fără nici o teamă împreună şi în veacul ce va să fie268.
Că timpul acesta de acum este scurt şi degrab trecător. Iar dacă vom fi învredniciţi să trecem viaţa aceasta în chip bineplăcut lui Dumnezeu vom fi pururea cu mai multă desfătare, şi împreună cu Hristos, şi unul cu altul.
Eu preţuiesc dragostea ta mai mult decât toate şi nimic nu-mi este aşa de greu şi anevoios ca aceea de a fi despărţit vreo¬dată de tine. Şi chiar dacă trebuie să pierd toate şi să devin mai sărac decât Irus269, chiar dacă voi ajunge în cele mai rele primejdii şi voi pătimi [greu], toate îmi vor fi uşoare şi lesne de purtat, atâta timp cât cele cu privire la tine vor fi în bună orânduire. Iar copiii atât îmi vor fi doriţi, câtă vreme tu te arăţi iubitoare şi binevoitoare faţă de noi. Şi te rog şi pe tine să faci acestea ce le-ai auzit de la mine.
Apoi, cu aceste vorbe amestecă şi cuvinte de-ale apostolilor şi zi: „Aşa vrea Dumnezeu: să avem dragoste şi unire între noi (I Cor 7, 3). Ascultă Scriptura, care zice: «Pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa». Să nu dăm nici un prilej mincinos micimii noastre de suflet. Să curgă banii şi mulţimea sclavilor şi toate cinstirile lumeşti. Nimic nu-mi este mai de preţ decât [dragostea] aceasta”. Fie aur cât o fi şi comori asemenea, nu-i sunt mai dorite aceste cuvinte femeii, decât [toate] acelea?
Nu te teme că se va porni cândva iubita ta împotrivă-ţi, ci mărturiseşte-i că o iubeşti. Căci până şi curtezanele, care se dau când unuia, când altuia, se topesc când aud ase¬menea cuvinte din partea iubiţilor lor. Oare o femeie liberă şi o copilă de bun neam, cum nu s-ar topi de aceste cuvinte? Ba nu numai atât, ci mai mult se va pleca la auzul lor.
Arată-ţi unirea ta cu ea, punăndu-te de multe ori la dispoziţia ei şi dorind mai bine să stai pentru ea acasă decât să te duci in piaţă. Şi preţuieşte-o mai mult decât pe toţi prietenii tăi şi decât pe copiii ce-i ai de la ea, şi chiar şi pe aceştia să-i iubeşti pentru că o iubeşti pe ea270. Dacă face ceva bun, laud-o şi te minunează de ea. Dacă face ceva nelalocul lui, şi aceasta se întâmplă din pricina tinereţii [şi a necercării] ei, îndeamn-o şi adu-i [iar] aminte271. In tot chipul defăima [în faţa ei] banii şi luxul, şi dezvăluie-i frumuseţea cuminţeniei şi a cuviinţei şi învaţ-o neîncetat cele ce-i sunt de folos.

9. Rugăciunile să le faceţi în comun. Fiecare să alerge la biserică [şi, lăsând orice alte preocupări, să fie atent] la cele spuse şi citite acolo. Iar acasă, bărbatul să întrebe pe femeie şi aceea pe bărbat272. Iar dacă v-ar cuprinde sărăcia, aduceţi-vă aminte [şi vorbiţi] de sfinţii bărbaţi, de Petru, de Pavel, care erau mai avuţi decât mulţi împăraţi şi bogaţi, şi gândiţi-vă cum îşi petreceau viaţa în foame şi sete.
Invaţ-o pe femeie că nimic nu este înfricoşător din cele ale vieţii acesteia, decât numai a se porni împotriva lui Dumnezeu.
Iar dacă cineva se va însura şi va face aşa [cum am spus], nu va fi cu mult mai prejos decât monahii, nici cel căsătorit decât cei necăsătoriţi273.
Dacă vrei să faci mese şi să dai ospeţe, nu este ceva necuviincios, nici vrednic de ocară, numai găseşte un oarecare sfânt sărac274 care poate să vă binecuvânteze casa şi care poate, o dată ce vă calcă pragul, să vă aducă toată binecuvântarea lui Dumnezeu. Şi pe acesta cheamă-1.
Să mai spun şi un alt lucru? Nimeni dintre voi să nu râvnească să se însoare cu vreuna mai bogată decât el, ci mai bine cu una mai săracă. Că nu va veni atâta bucurie din averi, cât necaz din reproşuri, din faptul că ea a adus mai mult în casa ta, din ocări, din luxuri şi din cuvintele grele [ce le vei auzi]. Că îţi va spune cu ifose: „N-am cheltuit nimic din ale tale, că încă am ale mele, pe care mi le-au dăruit părinţii”. Ce zici tu, femeie? Că ai ale tale? Ce-ar putea fi mai mizerabil decât vorba asta?! Nu mai ai trup care să fie al tău şi [zici] că mai ai avuţii care să fie ale tale? Nu mai sunteţi două trupuri după căsătorie, ci aţi devenit unul singur! Iar averile sunt două şi nu una? O, [vicleană] iubire de avuţie! Un singur om, o singură vietate aţi devenit, şi încă mai spui „ale mele”? Cuvântul acesta murdar de la diavol a venit. Toate cele care sunt mai de trebuinţă decât acestea ni le-a făcut Dumnezeu comune, iar acestea nu sunt comune? Nu poţi spune: „a mea e lumina, al meu soarele, a mea este apa”. Oare toate cele mai de seamă sunt de obşte, iar averile nu sunt comune?
Să piară averile de mii de ori, ba mai bine gis nu averile, ci voile cele libere care nu ştiu să se folosească [cum se cuvine] de averi, ci le cinstesc mai mult decât pe toate celelalte, învaţ-o pe soţie şi acestea împreună cu altele! Dar cu multă bunăvoinţă275 învaţ-o.
Fiindcă îndemnul acesta spre virtute are în sine multă întristare şi măhnidu-ne şi aceasta mai ales pentru o copilă tânără şi delicată. Când îi grăieşti cuvinte despre viaţa virtuoasă dă-i să înţeleagă şi îmbelşugatul har [pe care această vieţuire îl aduce] şi scoate-i mai ales din suflet pe „al meu” şi „al tău”. Când zice „al meu”, spune-i şi tu: „Care sunt ale tale? Căci nu ştiu. Eu nu am nimic al meu. Aşadar, cum zici tu al meu ca şi cum toate ar fi ale tale?”. lartă-i vorba. Nu vezi că aşa facem şi cu copiii276?
Iar când ia ceva din cele ce sunt ale noastre şi mai vrea iar să mai răpească şi altceva, să-i îngăduim şi să-i spunem: „Da, ia-1, că-i al tău. Şi acela”. Aşa să ne purtăm cu femeia. Căci mintea ei este mai copilăroasă. Şi chiar de zice „ale mele”, tu spune-i: „Da, toate sunt ale tale, ba şi eu sunt al tău!”. Că acesta nu e cuvânt de linguşeală, ci mare, mare pricepere. Aşa vei putea să-i moi iuţimea şi să-i stingi descurajarea277. Linguşire este numai atunci când cineva face ceva josnic pentru un rău [oarecare]. Dar aici este vorba de cea mai înaltă filosofie. Aşadar, spune-i: „şi eu sunt al tău, copilaşul meu. Aceasta mă sfătuieşte Pavel când zice că bărbatul nu mai are stăpânire peste trupul lui, ci femeia (I Cor 7, 4).
Dacă nu mai am stăpânire peste trupul meu, ci tu ai, cu atât mai mult [eşti stăpână] peste bunurile mele”. Dacă îi spui acestea ai potolit-o, ai stins focul, 1-ai ruşinat pe diavol, ai făcut-o roaba ta mai mult decât pe una cumpărată cu bani, ai legat-o cu aceste cuvin¬te. Iar din cele ce îi grăieşti învaţ-o ca niciodată să nu mai zică „al meu” şi „al tău”.
Şi niciodată să nu o chemi [pe nume] pur şi simplu, ci [orice i-ai spune, fă-o] ca dulceaţă, cu cinstea cuvenită, cu multă dragoste. Dă-i cinstea cuvenită şi nu va avea nevoie de cinste din partea altora. Nu va avea nevoie de slavă din partea altora dacă se bucură de cinste din partea ta. Preţuieşte-o mai mult decât toate şi laud-o pentru toate, şi pentru frumuseţe, şi pentru priceperea ei. Aşa o vei convinge să nu mai ia aminte la nimic din cele din afară, ci să dispreţuiască toate celelalte278, învaţ-o frica de Dumnezeu şi toate vor curge ca dintr-un izvor şi casa va fi plină de mii de bunătăţi279. Dacă vom căuta cele nestricăcioase, vor veni şi acestea stricăcioase.
„Căutaţi – zice -mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate acestea vi se vor adăuga vouă” (Mt 6, 33).
Cum trebuie să fie socotiţi copiii unor astfel de părinţi?
Cum, slugile unor astfel de stăpâni?
Cum, toţi ceilalţi apropiaţi ai lor? Oare nu plini de mii de bunătăţi?!
Fiindcă şi robii îşi rânduiesc multe obiceiuri după cei puternici şi se aseamănă până şi în dorinţele lor cu aceia, şi poftesc aceleaşi lucruri care au fost învăţaţi să le poftească, şi grăiesc aceleaşi lucruri şi petrec la fel [cu stăpânii]. Dacă aşa ne vom modela pe noi înşine şi vom fi cu luare-aminte la Scripturi, mai multe vom învăţa din ele280. Şi astfel vom putea să bine plăcem lui Dumnezeu şi să trecem toată viaţa aceasta în fapta cea bună şi să avem parte şi de bunătăţile făgăduite celor ce-L iubesc pe El. De care fie ca noi toţi să ne învrednicim, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care Tatălui şi Duhului Sfânt slavă, putere şi cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

185Familiaritate, compatibilitate, capacitate de a se potrivi unul cu altul conform raţiunilor dumnezeieşti. Este şi împlinire a unuia prin altul, dar numai întru şi împreună cu Dumnezeu.
186 Dacă e conformă cu planul, cu intenţiile lui Dumnezeu. Numai în acest caz este mai puternică legătura bărbat-femeie, decât o prietenie uni-gen.
187 şi intensitatea
188  Textual: nu se veştejeşte, îşi păstrează intensitatea, de fapt, o sporeşte mereu.
189 In chip ascuns, pe nesimţite, fără să putem interveni.
190 Dumnezeu a socotit mai importantă legătura dintre cei doi şi a nu se amesteca nimic străin între ei, decât faptul că se căsătoreşte frate cu sora etc. Mai importantă era intimitatea şi libera lor voinţă, decât orice altceva. Dar aceasta doar la început.
191  Mai multe pietre care, puse împreună, alcătuiesc o construcţie.
192 Din altă fiinţă decât a lui Adam.
193  Versiunea engleză traduce: „Nici nu a restrâns [Dumnezeu] nunta în jurul ei, ca nu cumva prin adunarea ei în sine şi prin considerarea că ea este centrul a toate, să taie legătura cu restul”. Propoziţia lipseşte din versiunea românească din secolul trecut. Nouă ni s-a părut că sensul este puţin altul: Adam se închidea în sine dacă nu avea un partener, un alter ego cu care să comunice întru dăruire reciprocă. Unirea cuplului trebuie să fie cu deschidere spre creaţia lui Dumnezeu. Pentru un cuplu creştin nu poate exista „noi doi şi restul lumii” (a la Romeo şi Julieta), dar nici o risipire necontrolată, sub pretextul că trăiesc în societate. Fiecare ştie cum e mai bine pentru sine şi care e voia lui Dumnezeu cu sine, dar nu trebuie uitat că această deschidere spre creaţie trebuie să fie una strict duhovnicească; şi nu toţi oamenii sunt de la început duhovniceşti.
194 Nu 1-a făcut din mai mulţi oameni, pentru ca Adam, prin firea sa, să rămână veriga de unitate între toţi oamenii. Firea este prima legătură între oameni. Ea se întăreşte atunci când omul nu se căsătoreşte cu vreo rudenie, ci cu „un străin”, prin aceasta întărind legătura pe care cei doi – ca vlăstare ale unor familii dezbinate – nu o mai conştientizau, legătură ce vine din faptul că avem aceeaşi fire.
195 Căsătoria doar între fraţi ar fi dat caracter de castă închisă anumitor grupuri de oameni şi ne-ar fi rupt de restul umanităţii şi creaţiei. Chiar şi lucrul bun (în acest caz, căsătoria) folosit rău poate duce la dezbinare.
196 Supunerea nu este faţă de bărbat, ci faţă de Domnul, care a rânduit o asemenea ordine. Prin bărbat, femeia se supune Domnului, nu bărbatului.
197 Să introducă această „ierarhie”. Dar ierarhia nu este arbitrară, căci ea a fost produsă de căderea omului în păcat. Ordinea de acum este una stabilită în lumea păcatului. Dacă vrem să o abolim nu o putem face decât reîntorcându-ne la starea dinaintea căderii, spune Sfântul Ioan Gură de Aur într-un ciclu de omilii la Facere (altele decât cele traduse în colecţia PSB).
198 Responsabilitatea iubirii o au amândoi partenerii, dar fiecare de pe poziţia rânduită lui. Aşadar, nu se poate spune că doar bărbatul este conducător, ci acest lucru îl face cu ajutorul femeii. După cum şi Hristos nu conduce Biserica fără conlucrarea ei de bunăvoie.
199  Adevărata dimensiune a supunerii femei, faţă de bărbat se realizează numai în supunerea amândurora lui Hristos.
200 Probabil satisfacţia auditoriului masculin, care jubila că el deţine rolul conducător în căsnicie.
201  Lanţurile dragostei, ale bunăvoinţei, ale grijii etc.
202 Principiu ce este în flagrant conflict cu toate principiile estetice ale societăţii actuale.
203 Doar omul pătimaş are simpatii şi antipatii în funcţie de aspectul exterior ori de diferite înzestrări şi talente ale unei persoane cu care intră într-o relaţie.
204 rutina, nu intervin decât în momentul când cercetăm superficial (iar superficial nu înseamnă cu puţine informaţii, ci fără a privi cu ochiul lui Dumnezeu, fără a avea perspectiva duhovnicească asupra unui lucru). Dacă Dumnezeu a făcut creaţia şi a văzut că este bună, iar îngerii nu s-au săturat de atâta timp să o contemple şi să se uimească, cu atât mai mult noi, ca oameni pătimaşi, nu putem spune că am văzut cu adevărat frumuseţea creafiei. Iar plictisul şi obişnuinţa intervin din pricina pâclei patimilor ce ne întunecă puterea văzătoare a minţii. De multe ori sfinţii, la simpla vedere a unui „banal” fir de iarbă, cădeau în extaz înaintea Ziditorului.
205 Principiu contrar cerinţelor şi standardelor societăţii actuale, dar tocmai, cu atât mai mult, singura şansă de a scăpa de cursele veacului acestuia. Bogăţia se poate referi şi la cele intelectuale. Este vorba de a nu dori bogăţia ca finalitate în lumea aceasta şi nu de a o avea pentru a ne folosi de ea spre mântuirea noastră şi a altora.
206 La fel şi azi ne alegem locurile de muncă nu văzând cât putem spori duhovniceşte, ci cât venit ne aduce. Aşadar, există şi ocupaţii primejdioase (cu atât mai mult mijloace de divertisment!) pe care trebuie să avem tăria şi hotărârea să le evităm, căci nu orice lucru este compatibil cu Hristos.
207 Cu Adam şi Eva. Dar cum suntem noi din oasele şi trupul Lui?
208  Sfântul face apel la experienţa credincioşilor, împărtăşirea nu este ritual, ci simţire a lui Hristos şi proba că ne simţim – nu doar că ştim intelectual – ca făcând parte din trupul Lui.
209 E vorba de ereticii care primesc doar formal denumirea de fiu al lui Dumnezeu, fără a avea o experienţă vie a acestei realităţi, care nu este posibilă decât în Tainele Bisericii. Este foarte asemănător cu situaţia confesiunilor neoprotestante de azi.
210 Primul model (asemănare) după care se trăieşte iubirea dintre cei doi a fost Hristos şi Biserica, apoi omul şi trupul său şi acum despărţirea omului de cei prin care a primit viaţă şi lipirea de femeie spre împlinirea trupului lor, în naştere de prunci. Se observă că ideea de trup nu se referă la ceva strict carnal, ci este o realitate de tip personalist, care se creează şi se modifică permanent prin influenţarea reciprocă a celor pe care îi include. Trupul este ceva extensiv, capabil de a include mereu noi elemente, ceva ce se formează continuu, asemenea Bisericii ce sporeşte în creşterea lui Dumnezeu (Col 2, 19) cu condiţia strictă să se ţină de capul care este Hristos şi nu de învăţăturile lumii acesteia, oricât ar părea de ştiinţifice şi de bun-simţ. Aşadar^milia este matcă pentru împărăţia lui Dumnezeu şi dacă nu va creşte după legea harului, ci îşi va menţine nenumăratele sechele şi influenţe păgâne şi naturaliste, nu are nici o şansă de a fi cadru al îndumnezeirii în Hristos.
21J Duvouaux înseamnă împreunare, trăire împreună. Dar etimologic este împreunarea fiinţelor: trup şi suflet. Aşadar, nu poate fi vorba doar de un contact sexual, ci de o împreună fiinţare a întregii persoane a fiecăruia, o dăruire totală şi conştientă întru Hristos.
212 Experienţa celor doi cu Hristos în Sfintele Taine este esenţială pentru înţelegerea reală şi conştientă a căsătoriei. Literal, se traduce prin „părtăşia la fiinţa [Lui]” (neTovoux), dar ştim că aceasta se face prin Sfintele Taine ale Bisericii.
213  Nu este atât de strânsă legătura între părinţi şi copil, cât este între creştin şi Hristos. Ideea este foarte mult aprofundată de către Sf. Nicolae Cabasila în „Viaţa în Hristos”.
214 Taina căsătoriei e legată de taina Sfintei Treimi.
215 Nunta era o prefigurare a tainei întrupării lui Hristos.
216 Deşi nunta este preînchipuire şi simbol al tainei întrupării!, asta nu înseamnă că dragostea dintre soţi nu este tot o taină. Faptul alegoric nu distruge sensul literal, care presupune angajamentul concret de a-1 iubi pe celălalt, cum ne arată versetul imediat următor şi tâlcuirea lui. La priceperea tainei întrupării ne ajută trăirea concretă a iubirii aproapelui sub toate aspectele ei (de la soţie sau soţ până la sărac).
217  Nunta despre care a vorbit Moise în Cartea Facerii şi care conţine în ghicitură înţelepciunea tainei întrupării.
218 presupune şi femeii o autoritate, nu o stare de robie, dar nu o autoritate ce vrea să iasă de sub conducerea soţului, ci una care se armonizează cu el prin supunerea reciprocă lui Hristos.
219 Nu e vorba de inegalitate, ci de funcţiuni diferite ale celor doi, şi nu pot unul fără altul.
220 Conlucrarea şi unirea dintre femeie şi bărbat ar trebui să fie tot atât de tare şi armonioasă ca aceea dintre cap şi trup.
221  Femeia, prin dragoste, îşi depăşeşte statutul de supusă şi îl înglobează pe bărbat în sine. Ea devine cumva – de fapt fiecare din cei doi – trupul întreg, rămânând totuşi supusă mădularului ei, capul. Este o taină care se experimentează, nu se explică.
222  Adevărata viaţă de familie nu se poate trăi dacă nu există o experienţă eclesială ca a primilor creştini. Suntem atât de „familişti”, pe cât suntem de „liturgici”. Ca să înţelegem căsătoria trebuie să fim oameni duhovniceşti, în caz contrar o transformăm într-o militărie şi relaţie juridică, iar acestea sunt trebuincioase oamenilor trupeşti.
223 Frica este o alternativă la dragoste, ca să nu fie defăimată taina lui Hristos.
224 A pune problema altuia este ceva fals. Pe bărbat să nu-1 intereseze ce face femeia, ci dacă îşi împlineşte cu sârguinţă ce ţine de el. Asemenea femeia.
225 Creşterea duhovnicească a omului provoacă chiar şi transformări fiziologice.
226 Starea duhovnicească a nunţii ţine de legătura intimă a celor doi cu Dumnezeu.
227 După un asemenea pasaj (şi de altfel multe altele), orice pretins misoginism, văzut de criticii moderni la Sfinţii Părinţi, credem că este un semn al neînţelegerii totale a duhului Părinţilor Bisericii. Tot timpul trebuie văzut cui se adresează şi în ce context, căci Sfinţii se adresau oamenilor ca să-i mântuiască, nu ca să facă reci şi seci judecăţi de valoare şi să batjocorească făptura lui Dumnezeu…
228 în rest, să domnească dragostea.
229  Se referă la pasajul dinaintea celui despre părăsirea tatălui şi a mamei şi a lipirii de femeie: „Nimeni nu şi-a urât vreodată trupul, ci îl hrăneşte şi îl încălzeşte precum şi Hristos Biserica”, unde nu se face nici o specificare a modului cum să se îngrijească bărbatul de femeie, decât se aduce doar pilda lui Hristos şi a Bisericii, pildă concludentă doar pentru cei ce experimentaseră taina Bisericii şi nicidecum pentru cei din afară.
230 Cei doi trebuie să se armonizeze atât de fin şi amănunţit, încâTI fiecare mişcare a inimii, a trupului, a întregii lor fiinţe să fie ca o singură mişcare. Aceasta se poate numai dacă se mişcă, până în cel mai mic amănunt, vorbă, gest şi gând, după Hristos.
231  desemnează şi autoritatea, conducerea. Deci şi femeia are o autoritate a ei, dar în acord şi dependentă de cea a bărbatului.
232  Ca fiecare să-şi recunoască rolul şi funcţia proprie şi să nu defăimeze sau să tindă a înlocui atribuţiile celuilalt. Tocmai în aceasta stă complementaritatea celor doi. Deci tocmai în a juca unul rolul capului
şi celălalt pe al trupului, cu tot ce implică aceasta, este ceea ce va salva familia şi o va preface în adevărată Biserică.
233 Să imprime femeii un ritm, să meargă împreună în acelaşi pas cadenţat către Hristos. Iar ritmul vieţuirii lor este dat de măsura în care Duhul locuieşte în ei. Cu cât vor fi mai duhovniceşti, cu atât mersul va fi mai liniştit şi mai plin de încredinţarea că se vor odihni împreună în împărăţia veşnică. Dar este esenţial ca cei doi să aibă acelaşi puls, acelaşi ritm – ritmul lui Hristos -, altfel nu vor putea merge împreună la Hristos. Mai întâi de toate, cei doi trebuie să aibă acelaşi program duhovnicesc şi strict aceleaşi năzuinţe şi dorire reală de despătimire. Nici un motiv (carieră, poziţie socială, bani, pofte, nevoia de relaxare etc.) nu poate fi pus mai presus de viaţa duhovnicească a cuplului, căci altfel se va distruge.
234 Că vor fi un trup.
235 în sens antic, familia nu desemna doar soţul, soţia şi copiii, ci toţi locuitorii ce trăiau sub acelaşi acoperiş. Deci intrau şi servitori, sclavi, rude etc.
236 Deşi pare paradoxal dacă ne gândim la pretinsul „misoginism” al Sfinţilor Părinţi, dar rolul femeii este absolut esenţial în bunul mers al familiei. Ba ar părea, după această afirmaţie a Sfântului, că tocmai ea este cheia păcii în familie, deşi greul cade pe umerii bărbatului, cum se vede în continuare, întreagă această ierarhie şi întrepătrundere – de fapt „dependenţă” a unuia faţă de celălalt – este o mare taină ce se cuvine descoperită cu multă smerenie şi frică. Tainele duhovniceşti, fie că sunt ale pustnicilor, fie ale familiei, se trăiesc şi se descoperă în Duhul Sfânt, nu se discută (cel mult se pot oferi indicaţii). Şi tocmai pentru că sunt duhovniceşti este cu putinţă ca omul duhovnicesc, chiar dacă nu este căsătorit, să poate vedea limpede problemele (dar şi rezolvările) ce apar în căsnicie, iar adeseori cei căsătoriţi să se învrednicească de mari experienţe duhovniceşti, inaccesibile chiar monahilor, cum spune undeva cuviosul Paisie Aghioritul. Totul este sinceritatea şi inima cu care ne apropiem de Hristos.
237 Fiecare să facă ce ţine de răspunderea sa, având toţi un singur scop: unitatea duhului în familie.
238 Singurul mod în care fiecare din cei doi poate să-şi facă datoria proprie este să se desprindă de lume cu toată fiinţa şi să se lipească de Dumnezeu. Orice încercare psihologizantă de convieţuire a celor doi e sortită eşecului, căci patimile din fiecare nu-i vor da pace să-1 iubească cu adevărat pe celălalt. Nu e nici o diferenţă, în privinţa lepădării de lume, între monahi şi căsătoriţi, cum adeseori se crede. Tocmai faptul că se vehiculează azi impresia că poţi fi creştin şi dacă cochetezi cu patimile lumii ne stopează în efortul de a trăi real în Hristos. Primii creştini erau şi căsătoriţi, dar puţini erau aceia care pactizau fie şi cât de puţin cu lumea. Şi de aceea deveneau mucenici.
239 Spunând femeilor să se supună bărbaţilor ca Domnului, Apostolul a indicat un principiu general pe care Sfântul Ioan îl aplică apoi bărbaţilor, dar şi slugilor: orice facem, să facem ca pentru Dumnezeu, şi nu uitându-ne la faţa omului ori la câştig etc. De aceea a zis mai sus că atunci când a rânduit modul de comportare al femeilor, 1-a arătat şi pe cel al bărbaţilor.
240 A face totul pentru Hristos, ca şi cum Dumnezeu ar fi de faţă -şi de fapt şi este -, nu pentru soţie, sau copii, sau carieră, sau câştig etc.
241 Fiecare să se păzească să nu dea prin faptele şi vorbele lui prilej de bănuială celuilalt.
242  Stând toată ziua departe de ea şi pălăvrăgind cu prietenii, oare nu-i dăm îndestulătoare prilejuri să ne bănuiască?
243 adică pe bărbat
244 Potrivirea cu ce se întâmplă azi, credem că nu mai are nevoie de comentariu.
245 Textul nu se referă la faptul că femeia este lipsită de minte, ci la aceea că este mai gingaşă şi mai sensibilă, nu atât de cerebrală ca bărbaţii, şi are nevoie de multă delicateţe în comportarea soţului. Acesta este cazul general, dar pot fi şi excepţii, când femeia este bărbată (nu masculinizată, cum se întâmplă azi), iar Sfântul ţine cont în asemenea cazuri de specificitatea situaţiei (a se vedea prima predică despre Aquila şi Priscilla).
246 din cele ale lumii
247 Adevărata trăire creştinească, în fapta cea bună şi curăţia inimii.
248 Ne pare că acest pasaj se referă şi la atmosfera din timpul nunţii (inclusiv pregătirea pentru primirea invitaţilor), dar şi la cea de după plecarea oaspeţilor. Dacă mireasa va fi obişnuită cu simplitatea, nu se va întrista că se va reîntoarce de la atmosfera aceea fastuoasă şi sărbătorească la simplitatea vieţii de zi cu zi. în caz contrar, ea ar rămâne cu iluzia că scopul vieţii este să trăim la fel ca în noaptea nunţii, în fast şi strălucire. Celelalte lucruri bune sunt discutate imediat mai jos.
249 Duhul şi mireasma duhovnicească a omului se reflectă la modul fizic în ambiantă, odihnind sau tulburând pe cei care intră în casa unde locuieşte. Pentru aceea simţim atâta pace lângă moaştele sfinţilor sau în locuinţele oamenilor duhovniceşti, şi agitaţie în casele oamenilor pătimaşi. Iar aceste stări, ale celui ce locuieşte acolo, se transmit şi prin amenajarea şi mobilierul locului.
250 Pe atunci atmosfera de nuntă (poate chiar petrecerea de nuntă) ţinea mai multe zile. Este echivalentul de azi al atât de gustatei „luni de miere”. Din analiza Sfântului se vede că această „lună de miere” are influenţe contrarii asupra ulterioarei căsnicii. „Luna de miere” este de fapt o închipuire şi o evadare din realitatea duhovnicească a ceea ce înseamnă cu adevărat nunta. Toată viaţa trebuie să fie o lună de miere, iar mierea e Hristos. Iar azi, în luna de miere, de obicei, cei doi se dedau la toate plăcerile şi desfătările lumii acesteia, când acei bani şi timp ar putea să-i utilizeze în aşa fel încât să conştientizeze harul ce 1-au primit în Sfânta Taină şi să-L menţină pe Hristos, în chip simţit, între ei. Spre exemplu, ar putea face împreună fapte de milostenie şi rugăciune adâncă, lucruri care ar putea spori unirea lor duhovnicească.
251  Principiul enunţat aici de Sfântul Ioan este mai general. Este vorba de a nu ne lega de vreo imagine ce ni se induce din exterior (în cazul textului: să nu se lege mireasa de imaginea festivă a camerei de nuntă, de împodobirea mesei, de aranjamentele ambientale etc). Spre exemplu, dacă mergem la cumpărături, de ce ne este plăcut să mergem în supermarket-uri strălucitoare? Pentru că, de acolo primim, la modul inconştient, o anumită viziune despre ce înseamnă viaţa şi bucuriile ei (în general, tristeţile nu prea sunt înfăţişate) şi apoi, tot ce nu cadrează cu acea imagine, vom respinge. De pildă, vedem cât de strălucitor este să ai faianţă în baie, un anumit tip de cadă, robinete ce reflectă lumina etc. Din acel moment, pentru că am acceptat acea imagine şi o avem ca ideal, orice baie ce nu este conformă cu acea imagine ni se pare necivilizată. Prin urmare, ne vom zbate să ne facem şi noi o baie la fel de frumoasă. Dar pentru asta trebuie bani pe care, poate, nu-i avem. Atunci începem să-i câştigăm (dacă nu avem posibilitatea, umblăm mereu mâhniţi); şi aşa ne agităm din ce în ce mai mult şi ne epuizăm. Devenim mai irascibili şi când, într-un târziu, dobândim baia cu pricina, ne bucurăm puţin de ea, eventual ne lăudăm cu noua achiziţie ori de câte ori avem prilejul, dar de agitaţia şi nervozitatea acumulate în suflet nu vom mai putea scăpa, cel puţin prin metode psihologice.
252 Nu va mai admite nici la nuntă dansuri şi-muzică lumească, dar nici în viaţa privată nu va mai dori să asculte sau să vadă aşa ceva.
253 Bine ar fi să nu mai iscodim atât învăţăturile Sfinţilor, ci să le punem în practică, pentru ca aşa, cu rugăciunile lor, să dobândim rodul fegăduit de ei şi pe care ei îl cunosc din cercare.
254 Enoriaşii Sfântului, probabil, începuseră să râdă de el în biserică şi să facă glume pe seama lui, că un om în toată firea se putea ocupa de astfel de absurdităţi (în ochii lor) şi putea fi atât de obtuz la minte şi anacronic cu moda vremii.
255 Nu poate bunul-simţ şi mintea oricui să accepte învăţătura lui Hristos în toată radicalitatea ei.
256 Cheia educaţiei este exemplul personal şi, mai ales, stăruinţa în viaţa duhovnicească. Această stăruinţă (numită şi program duhovnicesc) este cheia acestui proces. Dar este nevoie ca cel care îl educă pe celălalt să nu admită nici o abatere de la legea duhovnicească, nici o concesie duhului lumesc, decât în cazuri asupra cărora a chibzuit îndelung şi cu multă rugăciune. Modul de a fi sobru şi adunat lăuntric (nu ursuz şi închis) va avea în timp (şi nu deodată, la comanda noastră) influenţele benefice asupra partenerului. Spre exemplu, Sfânta Monica, mama fericitului Augustin, a statornicit întru nevoinţă şi rugăciune ani de zile pentru ca, până la urmă, fiul ei să se convertească real (nu formal).
257  Procesul de educaţie este asemenea sculptării unei forme din piatră brută: el cere răbdarea şi fineţea artistului.
258 Timpul necesar modelării şi schimbării caracterului partenerului mai lumesc.
259 cu concizie. Dar pentru a le spune concise trebuie să ştii exact ce să spui şi să ai experienţa lor.
260  desemna femeia care o conducea pe mireasă la casa mirelui şi o povăţuia în chestiuni de etică feminină în viaţa de familie. Or, acest rol, deşi nu este neapărat, îl deţine naşa mirilor.
261  Discutarea celor mai delicate chestiuni nu ţin de domeniul medical ori al psihologului de familie, ci trebuie dezbătute în Biserică, fără a socoti că aceste lucruri sunt tabu şi nu pot fi discutate în locaşul sfinţit. După afirmaţia Sfântului, îndrumările şi cateheza – fie şi a vieţii sexuale, ca să nu mai vorbim de celelalte aspecte – ţin de o înaltă treaptă duhovnicească a celui ce învaţă. Prin urmare, nu oricine poate sfătui în asemenea probleme, chiar dacă are pregătire medicală şi psihologică adecvată, ci omul duhovnicesc, care poate să le judece pe toate prin Duhul Sfânt. Desigur, acest lucru, după credinţa fiecăruia, nu înseamnă că nu se poate apela şi la elemente de medicină, dar nu acestea constituie esenţialul, cum se procedează din nefericire azi.
262  Condiţie esenţială pentru ca soţul să-şi poată învăţa soţia. De fapt, prezenţa harului, fie şi cât de puţin simţită, şi sentimentul nevredniciei de a fi dascăl altuia sunt necesare în orice proces de catehizare creştină.
263  în sensul de: cu concentrare, la obiect, punctând şi atingând exact coardele care trebuie ale sufletului, pentru a o face să accepte virtutea în viaţa ei. Dar a atinge cu succes şi fineţe sufletul unui om -mai ales când miza este viaţa veşnică – ţine doar de Duhul Sfânt şi nu de metodă psihologică, deşi manipularea maselor se bazează tocmai pe tehnici psihice, în acest caz, simplitatea şi nevinovăţia omului duhovnicesc este mai spornică decât sofisticata tehnică psihică.
264 Adică primind acceptul ei că merită să se nevoiască împreună pentru mântuire şi să se lepede de lumea aceasta. Dacă unul din cei doi nu-şi dă asentimentul total va fi foarte greu, căci pofta lumii acesteia poate fi oricând reactivată pentru simplul motiv că unul din ei nu a lepădat-o cu toată vehemenţa şi hotărârea. De aceea, lucrul de cea mai mare importanţă este ca cei doi să fie de acord să înfăptuiască, prin lucrare, şi nu doar la nivel intelectual, maximalitatea învăţăturii lui Hristos. Este neapărat de trebuinţă acceptul lăuntric al celor doi.
265  Pentru a observa când este momentul să acţionăm trebuie să fim foarte atenţi şi delicaţi la tot ce se întâmplă cu celălalt, la toate aspectele personalităţii sale, să obseryăm care sunt lucrurile care îi fac plăcere şi bucurie şi, pornind de la acelea, să-i vorbim şi să-1 modelăm după Hristos. Este aceeaşi problemă ca în pasajele anterioare: doar un om de rugăciune, cu multă trezvie lăuntrică, şi mai ales dragoste pentru aproapele, poate acţiona eficace.
266 Modelarea celuilalt nu se poate face programatic, după metodă prestabilită (căci mai devreme sau mai târziu eşecul va fi garantat), ci cu multă fineţe, intrând în relaţie intimă cu el. Dar această răbdare şi delicateţe nu o poate avea decât cel ce-şi iubeşte dumnezeieşte, în Duhul Sfanţ, aproapele. Totul se petrece spontan dacă există trezvie duhovnicească; căci Dumnezeu, la vremea potrivită, va scoate la iveală patimile ce trebuie tămăduite în fiecare, numai noi să nu pierdem acel prilej.
267 Rugăciunea către Dumnezeu şi îndemnul către partener trebuie împlinite prin lucrarea celor cerute prin rugăciune şi prin a fi exemplu pentru celălalt cu fapta. Doar aşa modelarea celuilalt se face cu putere.
268 Căsătoria este o taină pentru veacul viitor, nu doar pentru veacul acesta. Pentru cei în stare, moartea partenerului îi face să aleagă mai departe văduvia, având în vedere că soţul mort este de fapt viu în Hristos, iar cei doi rămân uniţi pentru vecie în Hristos.
269 cerşetor din poemele homerice
270 Este mult mai importantă iubirea celor doi decât copiii, care nu sunt decât rodul dragostei. Copiii, ca rod al dragostei, pot sau nu să fie, însă legătura duhovnicească a celor doi nu trebuie să aibă de suferit. Totul (şi căsătorie şi copii) trebuie făcut cu un singur scop: a dobândi împreună împărăţia veşnică.
271 Actualizează ceea ce i-ai spus mai înainte. Răul, o dată înfăptuit, actualizează o stare profundă care nu a fost total tămăduită, în asemenea caz, remediul este a scoate la suprafaţă, a actualiza fondul bun pe care ea 1-a primit de la partener.
272 Este un test pe care ar trebui să şi-1 facă soţii: cât de atenţi au fost în Biserică la cele auzite şi să-şi lămurească nedumeririle, discutând. De pildă, Evanghelia din ziua respectivă sau Sinaxarul pot fi discutate la masă sau când se fac alte treburi în comun (curăţenie, pregătirea mesei pentru primirea de oaspeţi etc). Important e faptul de a nu renunţa la acest obicei, ci de a-1 ţine, chiar dacă uneori o facem în silă. În asemenea cazuri de ariditate a cuplului, citirea în comun din Sfinţii Părinţi sau din alte cărţi duhovniceşti este de cel mai mare ajutor.
273 N_ar trebui să existe diferenţe semnificative între viaţa monahală şi cea de familie. Singurul lucru ce ne-ar putea deosebi este că unii au partener, iar alţii nu. Viaţa Sfintei Gorgonia, în descrierea Sfântului Grigorie Teologul, este concludentă în acest sens (A se vedea Vieţile Sfinţilor căsătoriţi, Ed Sofia, 2001).
274 Orice sărac este sfânt (de fapt orice om), căci Hristos spune că pe El îl primim când primim acel sărman.
275  Literal, „cu mult har”. Să ai mult har când o înveţi, multă dragoste, îngăduinţă şi smerenie, colorând cu veselie greutatea unei vieţi de nevoinţă, care i se poate părea foarte ostenitoare în sine. Esenţial este ca cei doi să aibă experienţa harului şi atunci toată osteneala va fi covârşită de râvna aprinsă pentru virtute. Iar pentru dobândirea harului ţie este necesară multă smerenie şi dragoste, rugăciune îndelungată şi stăruitoare etc.
276 îi mustram, dar apoi îi iertăm.
277  Este momentul în care cel supărat nu mai doreşte să continue drumul către desăvârşire. Atunci e nevoie de acel tact duhovnicesc, plin de dragoste jertfelnică, spre a-i risipi încrâncenarea şi a reaprinde niotoarele inimii lui.
280 Modelarea celor din jur tine de imprimarea în noi înşine, în mod practic, a unui ritm de viaţă duhovnicească. Dacă vom avea acest program duhovnicesc, pe care să-1 ţinem cu acrivie (în duhul dragostei, fiu al ritualismului), avem şanse să înţelegem şi Scriptura, căci dreapta nevoinţă, întru smerenia inimii, ne va deschide mintea spre înţelegerea adâncă a Cuvântului lui Dumnezeu, şi vom putea să aplicăm principiile extrase din Scripturi în toate situaţiile concrete cu care ne confruntăm.

Sursa: http://www.ioanguradeaur.ro/130/omilia-despre-casatorie-din-comentariul-la-efeseni/

  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.