Cele mai multe amintiri legate de o persoană le poţi afla de la cei lângă care a stat mai mult. Un portret spiritual al părintelui Galeriu nu-l putea schiţa mai bine decât un alt slujitor al altarului de la Sfântul Silvestru, alături de care a ostenit mai bine de 20 de ani, părintele Nicolae Bordaşiu. Cuvintele lui ne pun înainte un om identificat deplin cu misiunea sa, aceea de a fi chip al smereniei şi iubirii lui Hristos pentru lume, de a asculta neputinţele ei şi a dărui vindecare celor doborâţi de patimi şi nevoi.
 
Părintele Galeriu a avut în viaţa sa o sănătate destul de robustă. Aşa a reuşit să învingă cerbicia comuniştilor când l-au dus la Canal şi când i-au făcut atâtea rele după aceea. Cu toate astea, el nu i-a urât niciodată, îndurând suferinţa în tăcere. Acestea sunt suferinţele neştiute, nespuse ale lui. Când suferi cu trupul, mai scapi un oftat, câte o vorbă, nu poţi rămâne neobservat şi cel de lângă tine te va întreba: „Ce te doare?“ Dar când ai ceva pe suflet, atunci destul de greu te va descoperi cineva. Din pricina aceasta, părintele Galeriu suferea mult. Suferea în tăcere. Suferea cu cei săraci pentru că nu putea să aline atâta durere câtă vedea la cei necăjiţi, mai ales când mergea în vizite pastorale sau ajungeau la dânsul diferiţi sărmani. Suferea de nedescris când avea de lucru cu tinerii care se drogau. Încerca să-i convingă pe cei aduşi fie de părinţi, fie veniţi din proprie iniţiativă. Şi nu erau puţini cei care-l vizitau, ştiindu-l un mare duhovnic. Stătea uneori de vorbă ceasuri întregi cu câte un tânăr din acesta pierdut şi când constata că mesajul nu a avut ecou în sufletul lui, fiindcă cel aflat în faţa lui fie se revolta sau nu primea ceea ce i se oferea, atunci suferinţa părintelui era nemărginită. Dar nu dezarma niciodată. Relua cu acelaşi tânăr discuţia şi tot nu se descuraja. Continuă să citești →

„Avea de la Dumnezeu darul cuvântării“

Nu fac parte dintre ucenicii apropiaţi ai părintelui Galeriu. Deşi am fost duminică de duminică la Biserica „Sfântul Silvestru“ de-a lungul ultimilor săi şase ani de viaţă, am fost întotdeauna un simplu anonim, unul din masa de oameni care umplea mai întotdeauna până la refuz biserica. 
 
Amintirile şi gândurile mele sunt aşadar „din rândul doi“, de la distanţa la care m-am aflat mai întotdeauna faţă de sfinţia sa – poate relevante însă tocmai din această perspectivă, anume a celor mulţi, foarte mulţi, asupra cărora influenţa harismatică a părintelui s-a manifestat de departe, de la distanţa emisiunilor televizate, conferinţelor publice, înregistrărilor audio şi video, sau chiar a predicii sau a slujirii sacerdotale din biserică. Am cunoscut cu adevărat Biserica relativ târziu, la începutul anului 1997, când eram în anul patru de facultate şi aveam 22 de ani, într-un context în care în circumstanţe personale foarte dificile am alergat la Dumnezeu într-un mod destul de „utilitar“, ca la o ultimă soluţie de salvare, fără să ştiu prea mult despre El şi aproape nimic despre viaţa eclesială. Iar Biserica am cunoscut-o la „Sfântul Silvestru“, unde am ajuns – aş fi zis întâmplător, dar mă opresc amintindu-mi că părintele obişnuia să repete că „nimic nu e întâmplător, ci totul e proniator“ – într-o zi de ianuarie, căutându-l însă nu pe părintele Galeriu, despre care nu ştiam mai nimic la acea vreme, ci pe nu mai puţin vrednicul său coslujitor, părintele Nicolae, cel care avea să ne devină mai târziu părinte duhovnicesc, naş de cununie şi naş al celor patru copii pe care ni i-a dăruit Domnul. Ajunşi însă la biserică, s-a întâmplat şi cu noi după cuvântul Psalmistului, „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul“ (Ps 33,8) – am gustat şi am rămas la El, am gustat şi am rămas în obştea de la Sfântul Silvestru. Iar gustul cel bun al lui Dumnezeu şi al Bisericii Sale l-am simţit în mare măsură graţie personalităţilor formidabile ale celor trei preoţi slujitori din acea vreme: părintele Galeriu, părintele Nicolae (Bordaşiu) şi părintele Ştefan (Alexe).  Continuă să citești →