Arhive etichete: Pr. Constantin Sturzu

Pr. Constantin Sturzu: AŞA CUM SUNTEM, ADICĂ RĂNIŢI

Aşa cum suntem, adică răniţi

pr. Constantin Sturzu
 

Nouă ne este ruşine, adesea, cu multele noastre păcate şi nici nu mai îndrăznim să ne apropiem de cele sfinte, dar El nu ne priveşte niciodată cu asprime sau cu silă, ci cu milă. Unde noi vedem urâciune, răutate, lăcomie, desfrânare, ură etc., Domnul vede rana de dincolo de ele.

 

Săptămâna trecută, la invitaţia ASCOR Iaşi, am susţinut o conferinţă pe o temă ce se regăseşte în titlul articolului de faţă. Subiectul este atât de actual şi de important, încât simt nevoia să reiau anumite reflecţii, dar şi să adaug unele elemente noi faţă de discursul susţinut în faţa studenţilor ieşeni. De fapt, „discurs” este un cuvânt cam pretenţios pentru ceea ce a fost, mai degrabă, o mărturie a unui om care a căutat în Evanghelii un răspuns la frământări existenţiale şi la multele provocări întâlnite mai ales la scaunul de spovedanie. Şi filmul lui Cristian Mungiu, pe care l-am comentat săptămâna trecută şi despre care ar mai fi multe de spus, oferă, între altele, imaginea unei răni ce capătă proporţii universale: într-o ţară şi o societate bolnave, oameni cu numeroase (mai  mult sau mai puţin vizibile) răni sufleteşti nu pot, cu toată bunăvoinţa lor, decât să-şi sporească şi mai mult aceste dureri, ce ajung chiar a fi mortale. Încât o întrebare care se conturează pe parcursul filmului este şi aceasta: ar putea, vreodată, două suflete bolnave să aibă o relaţie sănătoasă? Răspunsul la această întrebare îl aflăm într-o pildă pe care o spune Însuşi Hristos Domnul, când se întreabă, deloc retoric: „Poate orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă?”(Luca 6, 39). Şi se deschide, de aici, singura perspectivă corectă asupra vindecării omului şi a relaţiilor interumane. Dacă oamenii nu se pot vindeca, spiritual vorbind, unul pe altul, înseamnă că e nevoie să ne raportăm, în primul şi în primul rând, la Dumnezeu. Abia după ce primim tămăduire prin raportare la Dânsul, adică după ce ne împăcăm cu Dumnezeu, vom putea să relaţionăm în mod sănătos chiar şi cu oamenii care încă sunt „orbi”, în sensul trimiterii scripturistice de mai sus. Continuă să citești →

Pr. Constantin Sturzu: ATENŢIE, SE ÎNCHID UŞILE ÎMPĂRĂŢIEI!?

 ATENŢIE, SE ÎNCHID UŞILE ÎMPĂRĂŢIEI!?

AUTOR: PR. CONSTANTIN STURZU

Problema impartasirii dese sau rare a credinciosilor preocupa de multa vreme Biserica. Este reluata de fiecare generatie in parte si fiecare contribuie, cumva, la inmultirea argumentelor care sa sustina una sau alta dintre cele doua pozitii. Nu voi zabovi asupra acestor argumente, ele se regasesc in cele peste 500 de pagini ale volumului publicat la Editura Deisis, „Impartasirea continua cu Sfintele Taine (dosarul unei controverse – marturiile Traditiei)”, care il are ca traducator pe parintele Ioan I. Ica jr, autor si al unui consistent studiu introductiv. Indraznesc insa a ma deschide catre o perspectiva asupra pricinilor care pot opri de la impartasire, respectiv asupra nevoii omului de Euharistie, plecand de la unele incredintari nascute la scaunul de spovedanie.

Asadar, ce ar putea opri de la impartasanie un om? Raspunsul poate fi lesne aflat de cei care au acces la canoanele Bisericii si la alte reglementari ce vizeaza acest aspect. In afara insa de aceste elemente cu referire explicita la Taina Euharistiei, exista un intreg tezaur de invataturi care pot avea, de asemenea, o relevanta care sa intareasca si mai mult si sa nuanteze textele consacrate deja. Spre exemplu, pornind de la talcuirea, unanim acceptata, a Mantuitorului Iisus Hristos ca fiind, in starea de jertfa de pe cruce, noul pom al vietii, si de la intelegerea sangelui ce a tasnit din coasta Sa ca fiind rodul acestui pom, ajungem sa deslusim si dintr-un alt unghi motivele pentru care un om este oprit sau, dimpotriva, este indemnat sa se apropie de sfantul potir. Continuă să citești →

PR. CONSTANTIN STURZU: FARISEII VECHI ŞI NOI

Fariseii vechi si noi

 *

 

 

AUTOR: PR. CONSTANTIN STURZU

Scaunul de spovedanie este locul unde, poate mai mult ca in alte situatii, ne poate fi de folos o astfel de autoevaluare, ce porneste de la premisa ca ispita fariseismului este prezenta si astazi, si va fi asa pana la sfarsitul veacurilor. 

Asa cum se stie, anul acesta este dedicat sfantului maslu si ingrijirii bolnavilor. La slujba acestei sfinte taine, se citesc sapte pericope din Evanghelii, intre care prima face referire la pilda samarineanul milostiv pe langa care trec, nepasatori, un preot si un levit (v. Luca 10, 25-37). S-a constatat ca, uneori, cate un slujitor prefera ca, in loc de a rosti intocmai versetul in care se spune ca „un preot se cobora pe calea aceea” (Luca 10, 31), sa rosteasca „un preot al Legii vechi se cobora pe calea aceea” sau chiar „un cuvios oarecare se cobora pe calea aceea”. Drept justificare a schimbarii textului se invoca faptul ca, rostit ca atare, textul poate sminti, prin faptul ca ar parea ca face referire la un preot precum cei din zilele noastre. Si atunci apare specificarea „al Legii vechi” sau eufemismul „un cuvios oarecare”. Aceasta mica si „nevinovata” modificare nu este deloc un amanunt de neluat in seama, ci constituie un serios prilej de reflectie asupra preotiei si asupra crestinismului de astazi. Evident ca in mintea celui care schimba astfel textul se afla dorinta de a se delimita de nemilostivirea acelui preot din parabola (al Legii vechi, intr-adevar!) si ar vrea sa sugereze ca preotul de azi, fidel marturisitor al lui Hristos, nu ar mai trece nepasator pe langa un om aflat in suferinta. Dar este si un reflex al clericului care este atacat astazi de unele confesiuni neoprotestante, confesiuni care-si invata adeptii ca preotii sunt cei care L-au rastignit pe Mantuitorul pe cruce, iar preotii de astazi nu sunt decat urmasii acelora, de acum doua mii de ani, atacul asupra preotiei sacramentale constituind un argument pe care-si cladesc retorica indreptata impotriva Bisericii bimilenare. Preotia Vechiului Testament este insa doar o prefigurare a celei consacrate de Hristos si, dincolo de denumire si de unele elemente de cult (cum ar fi tamaierea), preotul crestin este cu totul altceva decat era, in vechime, preotul templului iudaic. Cu atat mai stranie este obsesiva acuzare a preotilor de azi ca fiind ucigasi ai lui Hristos, in conditiile in care El a lasat tocmai acestor slujitori ai altarului harul de a fi „iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4,1) si de a oferi credinciosilor insusi trupul si sangele Sau, pe care le-a jertfit pe Sfanta Cruce. Continuă să citești →

Pr. Constantin Sturzu: ÎNMULŢIREA PÂINII, FĂRĂ CIRC

Pr. Constantin Sturzu:

ÎNMULŢIREA PÂINII, FĂRĂ CIRC

 

 

In afara de painea euharistica, atunci cand e cinstita ca atare!, orice alta „paine” are in sine ispita de a se asocia si cu un (chiar daca mai modern) „circ”.

Preocuparea de a identifica metode eficiente de manipulare a populatiei exista inca din cele mai vechi timpuri. Si in antichitate (a se vedea acel „poporul poate fi condus daca are paine si circ”), si in perioada medievala sau in modernitate, dar mai ales in vremurile contemporane s-a cristalizat o adevarata stiinta avand ca obiect aceasta maniera de a controla masele. De la politicieni la conducatori de miscari (pseudo)religioase sau de alta natura, de la oameni de afaceri pana la sportivi sau actori din industria divertismentului, poti gasi un interes crescand pentru mijloacele si metodele prin care sa fii cat mai pregatit spre a seduce un public tinta. Desigur, pentru publicul larg, este greu de sesizat in spatele unei campanii publicitare sau in declaratiile de dupa un meci de fotbal faptul ca totul este extrem de bine calculat pentru a atinge un anumit scop. O reclama seduce, de multe ori, printr-o componenta artistica, printr-un clip foarte bine realizat, care misca inimile, iar o declaratie a unei persoane implicate intr-o competitie sportiva e receptata de cele mai multe ori ca o reactie spontana, care dezvaluie ceva din trairea (autentica, vezi bine!) a celui cu pricina. Lucrurile s-au rafinat atat de mult, specialistii care consiliaza sunt atat de bine pregatiti, incat rareori mai vezi pe cate cineva pus pe ganduri si receptand in mod critic un mesaj public, cautand sa intrezareasca ce se afla dincolo de mesajul „la vedere”. Cu siguranta exista, ca peste tot, si exceptii; sunt convins ca mai exista, in orice domeniu, si oameni sinceri in intentiile si in declaratiile lor, dar tendinta generala este aceea de a manipula in mod voit. Continuă să citești →

PR. CONSTANTIN STURZU: De ce nu au urcat feministele pe Golgota

De ce nu au urcat feministele pe Golgota 

 

 

Alte predici la Duminica Mironosiţelor:

 

Daca ar fi ramas la nivelul unui feminism nivelant al oricaror diferente dintre barbat si femeie, mironositele ar fi ratat si Golgota si Invierea, nu ar mai fi fost primele mesagere ale singurului lucru nou sub soarele istoriei, rostind cele dintii: Hristos a inviat!

O discutie despre conceptia crestina asupra rolului si locului femeii in familie si, in general, in societate, daca este purtata intr-un spatiu secularizat, are cele mai mari sanse sa plece de la prejudecata ca Biserica injoseste femeia, argumentele fiind cele de genul: in Biserica (si in Biblie) se spune ca barbatul trebuie sa fie cap femeii, ca femeia trebuie sa se teama de barbat, ca, de fapt, femeia este socotita doar ca un ajutor al barbatului (a se vedea Facere 2, 18-23) si multe altele de genul acesta. Astfel de probleme ridicate, de regula, de persoane din afara Bisericii sint binevenite, intrucit ne ofera sansa de a oferi unele explicatii edificatoare pentru cei care chiar le cauta. Nu voi intra prea mult in explicarea acestor cuvinte despre relatia dintre barbat si femeie, intrucit altul e subiectul articolului de fata. Voi aminti doar ca femeia se supune barbatului nu oricum, ci asa cum barbatul se supune lui Hristos – e vorba de o ierarhie in ordine duhovniceasca pentru ca in Biserica lui Hristos e o anumita rinduiala si fiecare isi are un loc al sau, fara ca unul sa fie mai de cinste si altul mai de necinste. Femeia trebuie sa se teama de barbat nu in sensul de a nu-i fi frica sa fie agresata de acesta, ci avind un barbat care o iubeste atit de mult („precum Hristos isi iubeste Biserica” – acesta ar trebui sa fie nivelul), adica purtindu-i o dragoste care merge pina la sacrificiul suprem, sa se teama ca nu cumva sa piarda o astfel de iubire. Continuă să citești →