Acasă > Cântările Ortodoxiei > 22 octombrie: TROPARUL, CANONUL ŞI VIAŢA SF. AVERCHIE (Gr, Ro, En)

22 octombrie: TROPARUL, CANONUL ŞI VIAŢA SF. AVERCHIE (Gr, Ro, En)

 TROPARUL ŞI VIAŢA SF. AVERCHIE

 22 octombrie 

Canon de rugăciune către Sfântul Ierarh Averchie, Episcopul Ierapolei, cel intocmai cu Apostolii

Troparul Sfântului Ierarh Averchie, Episcopul Ieropolei, cel întocmai cu Apostolii, glasul al 4-lea:

Îndreptător credinţei şi chip blândeţelor, învăţător înfrânârii te-a arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai dobândit cu smerenia cele înalte şi cu sărăcia cele bogate; Părinte Ierarhe Averchie, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

 

Cântarea 1, glasul al 2-lea.

Irmosul:

Veniţi, popoarelor, să cân­tăm cântare lui Hristos Dumnezeu, Celui Ce a despărţit marea şi a trecut pe poporul pe care l-a slobozit din robia egiptenilor, că S-a preamărit.

Stih: Sfinte Ierarhe Averchie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu Raza Cea Luminoasă a Dumnezeirii Celei în Trei Feţe luminându-te, Sfinte Ierarhe Avechie, te-ai făcut lumină, luminând pe cei dintru întuneric şi risipind toată negura demonilor.

Stih: Sfinte Ierarhe Averchie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Avut-ai pe pământ viaţă ce­rească, fericite, petrecând cu trupul ca şi cum ai fi fost fără de trup şi omorându-ţi patimi­le, ai primit harul preoţiei.

Stih: Sfinte Ierarhe Averchie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Având întru tine, părinte, pe Cuvântul grăind, ai dezlegat din necuvântare pe cei ce cuge­tau cele deşarte, surpând capiştile demonilor şi rătăcirea celor ciopliţi.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Limbile ritoriceşti nu pot să spună zămislirea cea mai pre­sus de cuvânt; că ai născut pe Dumnezeu Întrupat, Preasfântă, asemănându-Se cu noi, pentru bunătatea Sa.

 

Cântarea a 3-a.

Irmosul:

Întăreşte-ne pe noi întru Tine, Doamne, Cel Ce prin lemn ai omorât păcatul şi frica Ta o sădeşte în inimile noastre, ale celor ce Te lăudăm pe Tine.

Stih: Sfinte Ierarhe Averchie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu cuvinte sfinţite şi cu ară­tarea minunilor, preamărite, ai îndreptat către limanul mân­tuirii pe cei ce înoată în marea rătăcirii, Sfinte Averchie.

Stih: Sfinte Ierarhe Averchie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Lucrând tămăduiri, săvâr­şind cele alese, alungător ai fost al nălucirilor demonice şi mântuirii tuturor pricinuitor şi celor bogaţi ocrotitor.

Stih: Sfinte Ierarhe Averchie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cuvântul sfinţit, viaţa în­dumnezeită, obiceiul strălucit cu minunile, vieţuirea ta, pă­rinte, slăvită şi moartea ta s-au făcut cinstite.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Fiind Dumnezeu mai înainte Nevăzut, S-a văzut Întrupat în pântecele tău, Fecioară, pentru milostivire. Drept aceea cu cre­dinţă te fericim pe tine.

 

Cântarea a 4-a.

Irmosul:

Te laud pe Tine, că am auzit, Doamne, Glas şi m-am înspăimântat; că ai venit până la mine, căutându-mă pe mine cel rătăcit. Pentru aceea preaslăvesc multă pogorârea Ta cea către mine, Mult Milostive.

Stih: Sfinte Ierarhe Averchie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Frumos ţi-ai împodobit scau­nul, Cuvioase Ierarhe Averchie; că te-ai înfrumuseţat cu mari minuni şi cu viaţă luminată. Pentru aceasta Preamarele Dumnezeul nostru, te-a mărit pe tine.

Stih: Sfinte Ierarhe Averchie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ştiind pe Domnul voitor de milă, purtătorule de Dumnezeu, cu fierbinţeală ai cerut de la El să facă minunată izvorâre ape­lor celor fierbinţi, spre a multo­ra vindecare, Sfinte Averchie.

Stih: Sfinte Ierarhe Averchie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Făcut-ai cu harul roditori pe cei neroditori; că, punând în cugetul lor sămânţa Cuvântului Arătat, ca un semănător de cele bune ai secerat spic însutit, de Dumnezeu insuflate, Ierarhe Averchie.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Vindecat-ai, Preacurată, zdro­birea şi ticăloşia cea de demult a pământenilor, născând pe Cel Ce a purtat neputinţele noastre, pentru nespusa milostivire, Mireasă a lui Dumnezeu cu to­tul fără de prihană.

 

Cântarea a 5-a.

Irmosul:

Luminarea celor ce zac în­tru întuneric, Mântuirea celor deznădejduiţi, Hristoase Mântuitorul meu, către Tine alerg Împăratul păcii, luminează-mă cu Strălucirea Ta; că alt dumnezeu afară de Tine nu ştiu.

Stih: Sfinte Ierarhe Averchie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Întărindu-ţi picioarele tale pe piatra inimii, gânditorule de Dumnezeu, pe cei ce au căzut la pierzanie şi au dat cinste pie­trelor, i-ai învăţat, fericite, cu Dumnezeieştile cuvinte, să cinstească piatra cea tare, pe Iisus Hristos Dumnezeul nostru.

Stih: Sfinte Ierarhe Averchie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe tine ca pe un doctor al celor ce bolesc în multe feluri, pe călăuza tuturor rătăciţilor, pe vasul Mirelui darurilor celor de cinste, pe locaşul Dumnezeiescului Duh, pe sfinţitul tăinuitor, Sfântul Ierarh Averchie, să-l cinstim toţi credincioşii.

Stih: Sfinte Ierarhe Averchie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Punându-se din porunca ta în acelaşi vas vin, untdelemn şi încă un fel, se deşerta fiecare la vremea sa neamestecat; ai arătat prin aceasta harul tău cel prisositor, gânditorule de Dum­nezeu, Sfinte Averchie.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Legile se înnoiesc întru tine, Fecioară Prealăudată; că ai născut fără de sămânţă pe Dum­nezeu Mântuitorul şi iarăşi Fecioară ai rămas; Minune Străină! Pentru aceea te vestim cu dreaptă credinţă Maica lui Emmanuel.

 

Cântarea a 6-a.

Irmosul:

Întru adâncul păcatelor fiind înconjurat, chem adâncul milostivirii Tale cel neurmat; scoate-mă din stricăciune, Dumnezeule.

Stih: Sfinte Ierarhe Averchie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

De la Răsărit ai venit la Apus cu Puterea Duhului, lepădând pe împărăteasa patimilor celor demonice şi cumplite, cuvioase.

Stih: Sfinte Ierarhe Averchie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Străin de lume arătându-te, preasfinţite, străine şi înfricoşă­toare minuni ai săvârşit, trăind încă cu trupul şi după ce te-ai mutat de aici, Sfinte Ierarhe Averchie.

Stih: Sfinte Ierarhe Averchie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Arătându-te, părinte, în chip de fulger, ai supus taberele cele demonice care nu puteau să su­fere îngrozirea ta, Sfinte Averchie, de Dumnezeu insuflate.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Prin tine Preasfântă Mireasă a lui Dumnezeu, ne-am învred­nicit vieţii, noi cei omorâţi; şi rodind stricăciunii, arătat ne-am îmbogăţit de Nestricăciune.

 

CONDAC, glasul al 8-lea. Podobie: Ca nişte pârgă a firii…

Ca pe un mai mare preot şi împreună locuitor cu Apostolii, toată Biserica credincioşilor te cinsteşte pe tine, Sfinte Ierarhe Averchie. Pe care cu rugăciunile tale păzeş­te-o, fericite, nebiruită şi fără de valuri, de tot eresul cel gân­ditor de cele deşarte, mult minunate.

 

Cântarea a 7-a.

Irmosul:

Chipul cel de aur în câmpul Deiera cinstindu-se, cei trei tineri au defăimat porunca cea fără de Dumnezeu şi fiind aruncaţi în mijlocul focului, răcorindu-se au cântat: Binecuvântat eşti, Dumnezeul părinţilor noştri!

Stih: Sfinte Ierarhe Averchie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca un păstor Dumnezeiesc, ca un însuţi făcător de minuni, cu rugăciunea ta, părinte, ai dat vedere orbilor, auz surzilor, curăţire leproşilor, bun mers şchiopilor, care cântau: Binecuvântat eşti, Dumnezeul părin­ţilor noştri!

Stih: Sfinte Ierarhe Averchie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Facerea minunii tale, Înţelep­te Averchie, o propovăduieşte în veci izvorârea apelor celor fierbinţi, stâlpul care era pus la mormântul tău, pe care l-a adus duhul cel necurat de la cetatea Romei cea mare, gonit fiind dintr-însa.

Stih: Sfinte Ierarhe Averchie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Fost-ai smerit, mai mare peste popor, arătându-te înalt în socotinţe, în fapte şi în pu­teri, preasfinţite; şi slujitor Îm­păratului Celui Preaînalt, Căruia stri­gam: Binecuvântat eşti, Dumnezeul părinţilor noştri!

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Cel Ce S-a născut din Tatăl mai înainte de veci, S-a născut din tine în două firi şi în două voinţe, ca un Dumnezeu şi Om, Fecioară; cunoscându-Se tutu­ror celor ce cântă cu credinţă: Binecuvântat eşti, Dumnezeul părinţilor noştri!

 

Cântarea a 8-a.

Irmosul:

Pe Dumnezeu, Care S-a pogorât în cuptorul cel cu foc la tinerii evrei şi văpaia întru răcoreală au prefăcut-o, ca pe Domnul lăudaţi-L lucrările şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii!

Stih: Sfinte Ierarhe Averchie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Păstorul cel vrednic, izvorul cel nedeşertat al tămăduirilor, stâlpul Bisericii, întărirea credincioşilor, steaua cea mare şi mult luminoasă, Sfinţitul Tăinuitor Averchie, să se cinstească.

Stih: Sfinte Ierarhe Averchie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca un finic, precum zice psalmistul, ai odrăslit în Curţile lui Dumnezeu Celui Viu; înmulţitu-te-ai ca cedrul şi te-ai arătat ca măslinul, înţelepte, ungând cu untuldelemn al faptelor tale, feţele tuturor prin credinţă.

Stih: Sfinte Ierarhe Averchie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cunoscutu-te-ai ca o cetate ce este pusă deasupra unui munte văzut al vieţuirii celei cu fapte bune; şi cetatea ta, cuvioase, care era mai înainte înecată în rătăcire, ai arătat-o moşteni­toare Cetăţii celei de sus.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Împlinindu-se acum proorociile Scripturii celei de Dum­nezeu insuflate; iată Patul lui Solomon, pe care îl înconjură puternicii, în care Hristos Dumnezeu prin Dumnezeiasca Întrupare S-a odihnit; Aceasta este cea Binecuvântată şi Plină de har.

 

Cântarea a 9-a.

Irmosul:

Pe Dumnezeu Cuvântul Cel din Dumnezeu, Care cu negrăită înţelepciune a venit să înnoiască pe Adam cel căzut rău prin mâncare întru stricăciune, din Sfânta Fecioară în chip de negrăit Întrupându-Se pentru noi, credincioşii cu un gând întru laude să-L mărim.

Stih: Sfinte Ierarhe Averchie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cât îţi este de luminată viaţa! Cât îţi sunt de frumoase picioa­rele! Cât este de foarte minu­nată plecarea şi unirea cea către Dumnezeu! Cât este de mare harul ce ţi s-a dat ţie de sus, în­ţelepte? Pentru aceasta, cu cre­dinţă te cinstim. Sfinte Ierarhe Averchie.

Stih: Sfinte Ierarhe Averchie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe tine cel locuitor dimpreu­nă cu toţi sfinţii mucenici, pe cel întocmai cu Dumnezeieştii ucenici, pe cel întocmai de o cinste cu patriarhii, cu prooro­cii şi cu cuvioşii şi pe cel împreună vorbitor al Slujitorilor cereşti; să cinstim cu credinţă pe Sfântul Averchie.

Stih: Sfinte Ierarhe Averchie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Preasfântă pomenirea ta întinzându-se în lume, luminează sufletele oamenilor, cu lumină bogată, prin har. Pe care săvâr­şind-o cu dragoste, ne rugăm ţie, Părinte Averchie, izbăveşte-ne cu rugăciunile tale de patimi şi de supărările întunericului.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Sfeşnic Luminător te-a văzut mai înainte Proorocul, purtând întru tine Făclia cea Dumneze­iască cu adevărat, Preasfântă Fecioară; pe Însuşi Domnul Cel Ce S-a făcut Om din tine, pentru milostivirea îndurării.

 

SEDELNA, glasul al 8-lea. Podobie: Pe Înţelepciunea şi Cuvântul…

Arătatu-te-ai ierarh, părinte, fiind uns cu ungere cinstită, prin lucrare Dumnezeiască şi cu harul desăvârşind pe toţi, preasfinţite; şi fiind împodobit cu darurile Dumnezeieştilor minuni, lucrezi semne şi minuni nenumărate; tămăduind boli, pe demoni arzându-i şi mulţi­me de rătăciţi întorcând, Părinte Averchie. Pentru aceasta, grăim ţie: roagă-te lui Hristos Dumnezeu iertare de greşeli sa dăruiască, celor ce prăznuiesc cu dragoste sfântă pomenirea ta.

 

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 4-lea. Podobie: Degrab ne întâmpină…

Ai înnoit Preacurată, cu Dumnezeiască naşterea ta firea pământenilor cea muritoare, fiind stricată de patimi; şi ne-ai ridicat pe toţi din moarte la viaţă fără de stricăciune. Pen­tru aceasta toţi te fericim după datorie, Fecioară Preamărită, precum Însăţi ai proorocit.

 

SEDELNA Sfintei Cruci şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 4-lea. Podobie: Degrab ne întâmpină…

Fecioară cu totul fără priha­nă, Maica lui Hristos Dum­nezeu, armă a pătruns Prea­sfânt sufletul tău, când ai văzut pe Fiul tău şi Dumnezeu Răstig­nit de bună voie. Pe Care, Binecuvântată, nu înceta rugându-L să ne dăruiască iertare de greşeli.

Pomenirea celui întru sfinti parintelui nostru si întocmai cu apostolii Averchie, episcopul Ierapolei, facatorul de minuni.

Averchie

Acest sfînt Averchie a fost episcop în Ierapoli pe vremea împărăţiei lui Marc Aureliu, fiul lui Antonin, unde erau puţini creştini, iar închinătorii la idoli erau o mulţime nenumărată. Odată s-a făcut în cetatea aceea un mare praznic păgînesc şi toţi necredincioşii, adunîndu-se cu jertfe, dănţuiau în capiştea idolească, închinîndu-se neînsufleţiţilor zei. Văzînd acest lucru, Sfîntul Averchie a plîns şi a suspinat, căci oamenii cei orbiţi, lăsînd pe Dumnezeu, se închinau idolilor şi nebăgînd în seamă pe Ziditorul, cinsteau lucrul făcut de mîini omeneşti. Apoi, închinîndu-se în cămara sa, se ruga zicînd: „Dumnezeul veacurilor şi Doamne al milei, Cel ce ai zidit lumea şi o stăpîneşti, Cel ce ai trimis pe Unul născut, Fiul Tău, pe pămînt, ca să se întrupeze pentru om, Tu caută acum din cer spre toată partea cea de sub cer şi nu trece cu vederea nici această cetate în care m-ai pus pe mine păstor oilor Tale celor cuvîntătoare, ci vezi pe oamenii cei întunecaţi din ea, care cinstea ce Ţi se cuvine Ţie o dau necuraţilor idoli şi lucrului făcut de mîinile lor. Izbăveşte pe aceşti rătăciţi de pierzarea lor, din întuneric adu-i pe ei la lumina Ta şi să-i numeri cu turma Ta cea aleasă”. Astfel rugîndu-se sfîntul a adormit, că era noapte, şi a văzut în vedenie un tînăr mai frumos cu podoaba decît fiii omeneşti, dîndu-i lui în mîini un toiag şi zicîndu-i: „Averchie, în numele Meu acum să mergi şi cu acest toiag să sfărîmi pe începătorii rătăcirii”.

Sculîndu-se din somn, Averchie a cunoscut că însuşi Dumnezeu S-a arătat în vedenie, pentru că a simţit în inima sa o negrăită bucurie. Deci, umplîndu-se de rîvnă, s-a sculat şi, apucînd un lemn mare ce i-a venit la îndemînă – fiind încă întuneric, că era ca al nouălea ceas din noapte – a alergat la capiştea lui Apollo, în care cu o zi înainte fusese praznic mare şi se aduseseră multe jertfe, pentru că acea capişte avea în ea mulţime de idoli mari, frumoşi şi de mare preţ. Ajungînd la capişte, a aflat uşile încuiate şi, lovind în uşi, îndată s-au deschis. A intrat în capişte şi întîi a început a lovi pe idolul cel mare al lui Apollo, apoi pe ceilalţi şi pe toţi i-a zdrobit şi i-a sfărîmat în bucăţi mici. Aceştia, fiind muţi şi surzi, fără suflet şi neputincioşi, nu au putut să se apere de Sfîntul Averchie, nici să strige cînd îi sfărîma şi nu se auzea decît zgomotul ce se făcea din căderea la pămînt a idolilor şi din sfărîmarea lor.

Atunci, deşteptîndu-se preoţii idoleşti care locuiau aproape de capişte şi auzind zgomot mare acolo, nu pricepeau ce este şi alergînd degrabă, au aflat pe zeii lor aruncaţi la pămînt şi sfărîmaţi. Cînd au văzut pe Sfîntul Averchie călcînd cu picioarele rămăşiţele bucăţilor idoleşti şi sfărîmîndu-le cu lemnul ce-l avea în mîini, s-au înfricoşat. Iar Sfîntul Averchie, întorcîndu-se spre dînşii, le-a zis cu mînie: „Mergeţi la mai marii cetăţii şi la tot poporul şi să spuneţi că zeii voştri, îmbătîndu-se la praznicul ce li s-a făcut ieri, în noaptea asta s-au bătut şi, căzînd la pămînt, s-au sfărîmat”. Aceasta zicîndu-le sfîntul, s-a dus la casa sa, ca bărbatul cel tare care a biruit pe vrăşmaşii cei ce cu adevărat erau începătorii pierzării multor suflete omeneşti.

Preoţii idoleşti îndată au alergat la mai marii cetăţii şi le-au spus toate cele ce făcuse Averchie. Făcîndu-se ziuă, a străbătut vestea într-un ceas în toată cetatea despre fapta lui Averchie şi s-au strîns la capişte şi tot poporul cu căpeteniile sale şi, văzînd pe zeii lor zdrobiţi şi sfărîmaţi în mici bucăţi şi aruncaţi la pămînt, s-au mirat. Apoi, umplîndu-se de mînie mare, strigau în multe feluri, zicînd: „Averchie să fie ucis”. Alţii răcneau: „Să-l trimitem la împărat, ca să ia acolo chinurile cele vrednice după faptele sale”. Iar cei mai mulţi strigau: „Să mergem să-i aprindem casa ca să ardă cu toţi casnicii săi”. Însă cei mari ziceau către popor: „Să nu îndrăzniţi să aprindeţi casa lui Averchie, pentru că de veţi aprinde casa lui, ne temem să nu se aprindă toată cetatea, ci pe Averchie singur prinzîndu-l, să-l judecăm după lege, sau să-l trimitem pe el la cea mai aspră judecată”. Astfel tulburîndu-se poporul şi vrînd să vină asupra casei lui Averchie, unii din vecinii săi, auzind aceasta, au alergat la casa lui şi l-au aflat învăţînd pe credincioşii care se adunaseră la dînsul şi i-au spus despre toate cele auzite de la popor, că adică vor să vină asupra lui şi să-l prindă ca pe un făcător de rele.

Auzind aceasta credincioşii, s-au temut şi cu rugăminte sfătuiau pe sfîntul lor păstor ca să iasă din casă şi să se ducă undeva, pînă ce se va potoli poporul. Dar sfîntul nu se temea şi a zis: „Domnul a poruncit apostolilor Săi ca să propovăduiască cu îndrăzneală cuvîntul mîntuirii tuturor neamurilor, netemîndu-se de nimic; oare eu mă tem de cei ce se scoală asupra mea şi caută sufletul meu, pentru rîvna ce o am pentru Dumnezeul meu? Chiar de m-aş ascunde, fugind din mîinile oamenilor, oare cum voi scăpa din mîinile lui Dumnezeu? Ce loc mă va ascunde pe mine de Dînsul? Cu adevărat, fraţilor, nu se cade nouă a ne teme şi a ne ascunde, avînd pe Domnul ajutor şi păzitor al vieţii noastre, pentru Care este bine a pătimi, dar este mai plăcut a muri şi mai folositor decît toată viaţa aceasta chinuită”. Acestea zicîndu-le, a ieşit din casa sa şi a mers în mijlocul cetăţii împreună cu credincioşii. Ajungînd la locul unde avea obiceiul a se aduna poporul, îi învăţa pe cei care erau acolo ca să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, să înţeleagă înşelăciunea diavolească şi deşărtăciunea zeilor şi să se lepede de ea şi apoi să slujească cu credinţă Celui ce locuieşte întru cei de sus, Ziditorul tuturor. Iar cineva dintre necredincioşi, alergînd la mai marele cetăţii şi la tot poporul cel adunat la capiştea lui Apollo – şi care cîrteau pentru sfărîmarea idolilor – le-a spus că Averchie învaţă poporul credinţa creştinească în mijlocul cetăţii. Auzind acestea păgînii, s-au înfuriat şi mai mult, căci nu numai pe idolii lor i-a sfărîmat, ci şi credinţa sa cea creştinească a îndrăznit a o propovădui pe faţă. Deci, au alergat la dînsul cu aprindere, scrîşnind din dinţi asupra lui şi vrînd să-l ucidă chiar în acelaşi loc. Erau acolo trei tineri de multă vreme îndrăciţi şi pe cînd se apropia poporul de Sfîntul Averchie, deodată acei tineri îndrăciţi, tulburaţi fiind de diavoli, au început a grăi cu glas înfricoşat, încît pe toţi i-au înspăimîntat şi şi-au rupt hainele de pe ei, apoi au început a-şi rupe carnea cu dinţii şi a-şi muşca mîinile. După aceea, căzînd la pămînt, s-au tăvălit, spumegînd şi adeseori slobozeau glas înspăimîntat, strigînd: „Averchie, jurămu-ne pe tine cu unul adevăratul Dumnezeu, pe Care Îl propovăduieşti, să nu ne munceşti pe noi înainte de vreme”.

De o spaimă înfricoşată ca aceasta împiedicîndu-se oamenii, au stat şi s-au întristat, privind la chinurile cumplite ale acelor tineri şi, auzind înfricoşata lor strigare şi ţipătul, a căzut peste toţi spaima; apoi, liniştindu-se, priveau ce are să facă Averchie cu tinerii aceia, fiincă îl rugau pe ei diavolii ca să nu îi chinuiască. Sfîntul, făcînd rugăciune, a zis: „Părintele iubitului Tău Fiu, Iisus, Cel ce ne ierţi nouă păcatele, deşi cu miile ţi-am greşit şi ne împlineşti toate cererile cele de folos, la Tine acum mă rog, goneşte diavoleasca năvălire de la tinerii aceştia, ca şi ei de acum să mergă pe calea poruncilor Tale, urmînd cele sfinte ale Tale, şi cu această minune, pe care o săvîrşeşti întru dînşii, mulţi să te cunoască pe Tine, Unul preaputernicul Dumnezeu şi să se lipească de Tine şi să ştie că nu este altul afară de Tine”. Astfel rugîndu-se Sfîntul Averchie către Dumnezeu, s-a întors spre tinerii cei chinuiţi de diavoli şi, lovindu-i pe ei încetişor peste cap cu toiagul pe care îl avea în mîini, le-a zis: „În numele Hristosului meu vă poruncesc vouă, diavolilor, să ieşiţi din tineri, nevătămîndu-i pe ei întru nimic”. Iar diavolii, strigînd cu mare glas, au ieşit şi tinerii zăceau la pămînt ca morţi. Apoi Sfîntul Averchie, apucînd pe fiecare de mînă, i-a ridicat de la pămînt şi s-au sculat sănătoşi şi întru pricepere şi, căzînd înaintea sfîntului, i-au sărutat cinstitele lui picioare.

Toate acestea văzîndu-le poporul, şi-a schimbat mînia şi a strigat: „Unul este Dumnezeul cel adevărat, Acela pe Care Averchie Îl propovăduieşte”. Iar către Sfîntul Averchie au zis: „Omule al lui Dumnezeu, spune-ne nouă, oare ne va primi pe noi Dumnezeul tău, dacă ne vom apropia de Dînsul? Oare ne va ierta păcatele noastre cele fără de număr, de ne vom întoarce către El? Deci, învaţă-ne pe noi cum să credem în El”. Iar Sfîntul Averchie a început a-i învăţa pe ei cunoştinţa de Dumnezeu şi şi-a întins cuvîntarea pînă la al nouălea ceas din zi. Apoi a poruncit să fie aduşi la el toţi neputincioşii şi i-a tămăduit pe ei cu numele lui Iisus Hristos, punîndu-şi mîinile pe dînşii. Popoarele, ascultînd învăţătura lui şi văzîndu-i minunile, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos şi au cerut Botezul de la Sfîntul Averchie. Iar el – de vreme ce acum era seară – a amînat botezul lor pentru a doua zi, poruncind tuturor să fie de faţă la Sfîntul Botez. Apoi, a doua zi, adunîndu-se iarăşi la dînsul poporul, i-a dus pe ei în biserică şi i-a învăţat din învăţătura creştină. După aceea, făcînd obişnuitele rugăciuni, a botezat în ziua aceea cinci sute de bărbaţi. În puţine zile nu numai cetatea aceea, ci şi cetăţile şi satele dimprejur le-a adus la credinţă şi le-a împreunat prin Botez cu Dumnezeu.

Străbătînd vestea despre dînsul pretutindeni, mulţi bolnavi din diferite şi depărtate locuri alergau la dînsul şi luau îndoită tămăduire, trupească şi sufletească. Între cei care s-au tămăduit prin rugăciunile sfîntului a fost o femeie slăvită, cu numele Friella, mama lui Evxenian Poplion, antipatul Răsăritului. Friella, fiind oarbă şi auzind că Sfîntul Averchie tămăduieşte multe şi felurite boli, a poruncit să fie dusă la el. Aflîndu-l învăţînd poporul, a căzut la picioarele lui, rugîndu-l ca să-i deschidă ochii ei. Iar sfîntul, avînd mai întîi grijă de luminarea ochilor ei cei sufleteşti, a întrebat-o de va crede în Iisus Hristos, Cel ce a deschis ochii celui orb din naştere. După ce femeia a făgăduit că va crede, şi neîncetat uda cu lacrimi picioarele lui, Sfîntul Averchie, rugîndu-se lui Dumnezeu, s-a atins de ochii ei şi a zis: „Iisuse Hristoase, lumina cea adevărată, vino şi deschide ochii roabei Tale”. Şi îndată Friela a văzut şi s-a botezat de dînsul. Iar după botez a dat jumătate din averea sa în mîinile sfîntului ca s-o împartă la săraci, şi luînd multă învăţătură de la dînsul, s-a întors la locul său.

Fiul ei Evxenian Plopion, văzînd că maica sa şi-a căpătat lumina ochilor şi aflînd că numai Sfîntul Averchie, cu rugăciunile sale, i-a redat vederea, a vrut să-l vadă şi să-i dea mulţumire pentru tămăduirea maicii sale; iar sfîntul, învăţînd şi pe Evxenian credinţa, l-a cîştigat şi pe el pentru Hristos.

După aceasta, alte trei cinstite femei, avînd ochii orbi, s-au apropiat de sfîntul şi, închinîndu-se lui, i-au zis: „Şi noi credem în Iisus Hristos, pe care tu Îl propovăduieşti. Deci, ne rugăm ţie, deschide şi ochii noştri cei orbi, precum ai deschis pe ai Friellei”. Iar sfîntul a zis către dînsele: „De credeţi în adevăratul Dumnezeu, precum ziceţi, veţi vedea lumina Lui”. Zicînd acestea, şi-a ridicat ochii săi în sus şi a început a se ruga, iar cînd se ruga sfîntul, a venit din cer raza luminii celei negrăite, care covîrşea strălucirea soarelui şi a strălucit locul acela împrejur, unde se ruga Sfîntul Averchie şi toţi cei ce erau colo au căzut la pămînt, neputînd să vadă acea lumină, numai singure cele trei femei stăteau în preajmă. Cum s-a atins acea lumină de ochii acelor femei oarbe, îndată au şi văzut şi s-a dus strălucirea luminii cereşti. Apoi sfîntul le-a întrebat pe femei: „Ce aţi văzut cînd s-au deschis ochii voştri?” Cea dintîi a răspuns: „L-am văzut pe Dumnezeul Cel veşnic, atingîndu-se de ochii mei”. A doua a zis: „Eu am văzut un tînăr frumos, atingîndu-se de ochii mei”. Iar a treia a zis: „Eu am văzut un prunc mic şi prealuminos, atingîndu-se de ochii mei”. Auzind acestea sfîntul şi toţi cei ce erau cu dînsul au lăudat pe Unul Dumnezeu în Treime, Cel ce face minuni preamărite.

După aceasta Sfîntul Averchie, auzind că şi în cetăţile şi satele din preajmă mulţi bolesc de felurite neputinţe, s-a dus cu ucenicii săi şi, urmînd Domnului său, umbla prin cetăţi şi prin sate, învăţînd cele pentru împărăţia lui Dumnezeu şi tămăduind pe cei neputincioşi. Mergînd la un loc care se numeşte Selişte, şi-a plecat genunchii lîngă un rîu şi s-a rugat, zicînd: „Doamne, Îndurate, ascultă-mă pe mine, robul Tău şi dă darul locului acestuia, ca să curgă izvor de ape calde şi toţi cei ce vor spăla într-însul să primească tămăduire de toate bolile şi rănile”. Cînd a sfîrşit rugăciunea, s-a auzit deodată un tunet, cerul fiind senin şi toţi cei ce erau de faţă s-au înspăimîntat; iar după tunet a curs un izvor de apă caldă în locul unde erau genunchii Sfîntului Averchie plecaţi la rugăciune. Apoi sfîntul a poruncit celor ce erau cu dînsul să sape gropi adînci, ca în ele să se adune apele calde. Tuturor bolnavilor le-a poruncit să se spele în apele acelea şi toţi cei ce se spălau cîştigau sănătate, cu ajutorul rugăciunilor cuviosului.

Odată, vrînd să-l ispitească pe el diavolul, s-a prefăcut în chip de femeie şi s-a apropiat de el, cerîndu-i binecuvîntare. Căutînd sfîntul la faţa necuratului şi vrînd să se întoarcă, s-a împiedicat cu piciorul cel drept de o piatră care l-a vătămat şi i s-a făcut o rană la gleznă. Din cauza durerii stătea trist, ţinîndu-se cu mîna de acel loc unde era lovitura. Diavolul, rîzînd, s-a schimbat iar în chipul său şi a zis către sfîntul: „Să nu mă socoteşti că sînt din diavolii cei proşti şi nici pe care tu în multe feluri i-ai izgonit. Dimpotrivă, eu sînt mai-marele lor şi această rană de la mine ţi-a venit, căci tămăduind pe alţii de dureri să fii şi tu bolnav”. Zicînd acestea diavolul, a intrat în unul din tinerii care stăteau înaintea sfîntului şi a început să-l chinuie. Sfîntul Averchie, rugîndu-se lui Dumnezeu, a certat pe diavol şi l-a izgonit din tînăr. Apoi, diavolul ieşind, a strigat: „Multe rele îmi faci mie, Averchie şi nu mă laşi să vieţuiesc aici cu pace, dar mă voi sîrgui să-ţi răsplătesc şi la bătrîneţele tale te voi sili să alergi la cetatea Romei”.

Sfîntul, întorcîndu-se acasă, şapte zile n-a mîncat şi nici n-a băut, ci petrecea în post şi rugăciuni toată noaptea, rugîndu-se lui Dumnezeu să nu dea vrăjmaşului o putere ca aceea asupra lui, ca să meargă acolo unde ar voi să-l ducă. În a şaptea noapte i s-a arătat lui Domnul în vedenie, zicîndu-i: „Averchie, cu a Mea purtare de grijă vei merge la Roma, ca să fie şi mai bine cunoscut numele Meu acolo; deci nu te teme, căci darul Meu va fi cu tine”. Iar sfîntul, întărindu-se prin acea vedenie, a spus fraţilor cele ce a auzit de la Domnul, Care I s-a arătat lui. Apoi, nu după multă vreme, diavolul care se lăuda că va osteni în Roma pe Sfîntul Averchie, a început cu viclenie să-şi arate fapta.

În acea vreme împărat al Romei era Marc Aureliu şi el a făcut părtaş al împărăţiei sale pe Luchie Vera, pe care l-a logodit cu fiica sa Luchilia. Însă mai înainte de a se face nunta, a intrat diavolul în acea fecioară şi o chinuia, fiind amîndoi împăraţii, şi tatăl şi logodnicul, într-o mare mîhnire pentru dînsa. Adunînd din toate părţile doctori înţelepţi, vrăjitori şi preoţi idoleşti, se îngrijeau de tămăduirea ei, dar nimic nu sporeau, ci din zi în zi îi era mai rău Luchiliei. Apoi a început diavolul dintr-însa a striga, zicînd: „Nimeni nu mă poate izgoni de aici, în afară de Cuviosul Averchie, episcopul Ierapoliei”. Auzind aceasta împăratul Aureliu, tatăl acelei fecioare, a trimis îndată la antipatul său Evxenian Poplion, care era la răsărit, scrisoarea următoare: „Ştire s-a făcut stăpînirii noastre pentru un oarecare Averchie, episcopul Ierapoliei, care este într-a ta stăpînire şi în credinţa creştinească este îmbunătăţit bărbat, încît izgoneşte diavolii şi alte boli poate să tămăduiască; deci, noi, avînd trebuinţă de el, trimitem doi senatori de-ai noştri, Valerie şi Vasian, ca să-l aducă la noi cu toată cinstea. De aceea, poruncim cinstei tale să-l sfătuieşti pe el să vină degrabă la noi, căci vei avea din partea noastră nu puţină laudă”.

Asemenea scrisoare primind antipatul de la împărat, a mers la Cuviosul Averchie şi l-a rugat să meargă în Roma împreună cu solii împărăteşti. Iar Sfîntul Averchie, aducîndu-şi aminte că diavolul se lăuda că are să-l ostenească în calea cea lungă pînă la Roma, a zis întru sine: „Deşi te-ai sîrguit, vrăjmaşule, a împlini ceea ce te-ai lăudat ca să faci, însă nu te vei bucura, pentru că am nădejde la Dumnezeu că nu-mi vei supăra bătrîneţele, ci şi acolo voi sfărîma grumazul tău cu puterea Hristosului meu, Care mi-a făgăduit în vedenie Darul Său”. Pregătindu-şi toate cele de trebuinţă pentru călătorie, s-a sculat şi a plecat, chemînd în ajutor pe Atotputernicul Dumnezeu.

Pregătirea lui s-a făcut în acest chip: a luat puţină pîine, iar într-un burduf de piele a turnat puţin vin, untdelemn, oţet şi apă şi le-a făcut să nu se amestece între ele, că atunci cînd îi trebuia vin pe cale, atunci din burduf numai vin curgea: iar cînd îi trebuia untdelemn, apoi numai untdelemn ieşea, iar cînd voia oţet, oţet scotea, la fel şi cu apa, şi aşa, după trebuinţă, fiecare lichid curgea deosebit de celălalt, deşi toate erau în acelaşi burduf. Odată ucenicul lui, voind fără binecuvîntare să scoată unpahar de vin din burduf, îndată au curs toate lichidele amestecate: şi vin, şi untdelemn, şi oţet, şi apă, încît nu-i era cu putinţă să guste, iar el, înspăimîntîndu-se, a mărturisit sfîntului păcatul său şi a cerut iertare de la dînsul. Apoi, iarăşi, cu binecuvîntarea fericitului, fiecare lichid curgea deosebit.

După ce au ajuns la Roma, împăratul şi femeia sa, Faustina, l-au primit cu cinste şi l-au dus la fiica lor care era chinuită de diavol. Văzînd aceasta pe Sfîntul Averchie, a rîs şi i-a zis: „Oare nu ţi-am spus, Averchie, că îţi voi răsplăti supărarea mea şi că la bătrîneţele tale te voi sili ca să mergi în cetatea Romei?” Iar sfîntul i-a răspuns: „Cu adevărat este aşa, dar nicidecum nu te vei mîngîia cu aceasta, diavol blestemat”. Apoi a poruncit ca fecioara să fie scoasă afară din palat. Pe cînd o scotea, diavolul se scutura nevoind să meargă. Însă fecioara, fiind dusă cu sila, a început diavolul a o arunca la pămînt şi a o bate. Atunci Sfîntul Averchie, ridicîndu-şi ochii în sus, a făcut rugăciune către Dumnezeu pentru tămăduirea fecioarei care pătimea, iar diavolul a început a striga: „Juru-te pe tine, cu însuşi Hristosul tău, ca să nu mă trimiţi în adînc, nici în alt loc oarecare, ci să merg acolo unde am fost mai înainte de a fi aici”. Iar sfîntul i-a răspuns: „Vrăjmaşule, să mergi la tatăl tău satana, iar pentru că mi-ai ostenit bătrîneţele mele pînă aici, să ai şi tu parte de osteneală şi să nu te întorci nepedepsit aici”. Şi era acolo înaintea palatului o piatră foarte mare, pe care numai o muţime de oameni abia putea s-o mişte din loc.

Spre acea piatră arătînd sfîntul cu mîna, a zis către diavol: „Ţie îţi poruncesc, diavole, cu numele Domnului mei Iisus Hristos, ca să duci piatra asta pînă în patria mea, în cetatea Ierapoliei, şi să o aşezi lîngă porţile dinspre miăzăzi”. Iar diavolul, ca un rob predat şi legat cu jurămînt, ieşind din fiica împăratului, a luat piatra aceea şi, suspinînd din greu, a dus-o prin văzduh pe la locul numit Ipodromiul. Mulţi oameni au văzut, cu mare mirare, piatra aceea ce o ducea prin văzduh şi au auzit pe diavolul suspinînd cu glas mare, dar nu au putut să-l vadă. Iar diavolul, ducînd piatra în Ierapole, a aruncat-o în acel loc unde îi poruncise Sfîntul Averchie. Locuitorii Ierapoliei, cînd au văzut piatra căzînd ca de năpraznă din văzduh, s-au mirat foarte tare, neştiind taina, pînă cînd s-a întors sfîntul înapoi la dînşii.

Fiica împăratului, fiind eliberată de diavolul care o chinuia, zăcea la picioarele Sfîntului Averchie ca o moartă. Iar Faustina, împărăteasa, socotind că fiica ei a murit, a început să plîngă. Apoi sfîntul, întinzînd mîna, a ridicat-o pe fecioară, care acum era sănătoasă şi cu mintea întreagă. Atunci s-au bucurat foarte mult părinţii ei şi toată casa împărătească s-a veselit de tămăduirea fiicei împăratului. Îndată părinţii ei au trimis cu bucurie vestitori la ginerele lor, Luchie Verul, care era atunci în război împotriva parţilor, înştiinţîndu-l de însănătoşirea logodnicei lui. Apoi i-au dat sfîntului daruri şi l-au întrebat ce-i mai trebuie, făgăduindu-i să-i dea toate cele ce va voi. Dar el n-a luat nici aur, nici argint, nici vreo altă avere, pentru că zicea: „Nu are nevoie de bogăţie cel pentru care pîinea şi apa este ca o masă împărătească sau ca un banchet mare şi ospăţ îmbelşugat”. Însă el a cerut aceste două lucruri: cel dintîi lucru cerut a fost ca să li se dea creştinilor săraci din Ierapoli, din daniile împărăteşti ce se luau în fiecare an, cîte trei mii de măsuri de grîu – căci atunci toţi oamenii din Ierapole credeau în Hristos, iar al doilea lucru pe care l-a cerut sfîntul de la împărat a fost să se poruncească a se zidi, cu cheltuială împărătească, băi la apele cele calde, pe care el cu rugăciune le scosese la suprafaţă, spre tămăduirea bolnavilor. Şi îndată împăratul i-a făgăduit că îi va îndeplini cu bucurie amîndouă lucrurile cerute, dîndu-i şi înscris pentru aceasta.

Petrecînd el cîtăva vreme în Roma şi întărind în credinţă Biserica lui Hristos, i s-a arătat în vedenie Domnul, zicîndu-i: „Se cade ţie, Averchie, ca să mergi în Siria, ca şi acolo să propovăduieşti numele Meu, să întăreşti Biserica Mea şi să tămăduieşti mulţime de bolnavi”. Averchie, după vedenia aceea, îndată a rugat pe împărat ca să-l slobozească, dar el nu voia, temîndu-se ca nu cumva în lipsa lui să se întoarcă iarăşi vrăjmaşul în fiica lor. Iar Averchie i-a spus să nu se teamă, încredinţîndu-l că diavolul nu se va întoarce şi împăratul abia i-a dat drumul sfîntului. Apoi s-a urcat în corabie, care a plutit spre părţile Siriei.

Mai întîi a fost în Antiohia, apoi s-a dus la Apamia şi în cetăţile cele dimprejur, aducînd pace Bisericilor celor tulburate de ereticii marchioniţi. Apoi, trecînd Eufratul, a cercetat Bisericile din Nisibe şi din toată Mesopotamia. De acolo a mers în Cilicia şi Pisidia, apoi a trecut la Sinad, mitropolia Frigiei. Prin toate ţările şi cetăţile acelea a adus mult folos Bisericii lui Dumnezeu, pe mulţi credincioşi i-a întors la credinţă, pe eretici i-a ruşinat şi i-a izgonit, pe credincioşi i-a întărit în credinţă, a povăţuit pe cei rătăciţi la calea cea bună, duhurile cele diavoleşti din oameni le-a gonit şi multe feluri de neputinţe ale bolnavilor a tămăduit; drept pentru care a fost numit de toţi întocmai cu apostolii, pentru că nimeni n-a înconjurat aşa de multe ţări şi cetăţi ca el, afară de apostoli.

Astfel, arhiereul Averchie a răspîndit slava lui Hristos Dumnezeu şi a propovăduit mîntuirea oamenilor. Apoi s-a întors la scaunul său. Auzind poporul Ierapolei că păstorul lor se întoarce la dînşii şi că este aproape de cetate, au alergat toţi în întîmpinarea lui, mici şi mari, bărbaţi, femei şi copii şi cu bucurie negrăită căzînd înaintea lui, ca şi copiii înaintea tatălui, se învredniceau de binecuvîntarea sfîntului, pe care de mult îl doreau. Apoi Sfîntul Averchie, intrînd în biserica din cetate şi şezînd pe scaunul său, a dat pace tuturor şi i-a învăţat multe. Astfel a adus mare bucurie norodului, prin venirea lui, dar mai ales săracilor, căci pentru hrănirea lor avea scrisoarea împărătească, care poruncea ca ţăranii să ia pe fiecare an trei măsuri de grîu din dările împărăteşti ce se adunau. Astfel s-a luat acel grîu în toţi anii, pînă la Iulian Paravatul, care a stricat acel aşezămînt împărătesc şi scrisoarea ce o adusese sfîntul. Apoi s-au clădit şi băi la apele acelea calde, prin poruncă împărătească şi prin sîrguinţa Sfîntului Averchie.

Cuviosul Averchie a petrecut ceilalţi ani ai vieţii sale întru cuvioşie şi dreptate, şi bine întreţinîndu-şi turma, s-a apropiat de sfîrşitul vieţii sale, despre care a ştiut mai înainte de vreme. Pentru că i s-a arătat Domnul în vedenie, zicîndu-i: „Averchie, acum este aproape vremea să te odihneşti după ostenelile tale”. Iar Averchie şi-a chemat turma şi a spus că viaţa lui se sfîrşeşte. Dînd obişnuitul său cuvînt de învăţătură, pe toţi îi învăţa să stăruie în credinţă, în nădejde neîndoită şi în dragoste nefăţarnică. Apoi şi-a gătit mormîntul şi, dînd tuturor pace şi binecuvîntare, şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile Domnului. Aşa s-a sfîrşit Sfîntul Averchie, cel întocmai cu apostolii, avînd şaptezeci şi doi de ani. Plîngînd mult pentru el tot poporul Ierapoliei, au îngropat cinstitul lui trup cu mare cinste. Piatra aceea, care prin porunca lui se adusese de la Roma, au pus-o cu mare osteneală pe mormîntul cuviosului, cu ale cărui rugăciuni multe tămăduiri se făceau la mormînt şi la apele calde, pe care singur le-a scos la suprafaţă prin rugăciuni, prin care şi nouă pururea să-Şi verse Domnul mila Sa în veci. Amin.

În această zi mai facem şi pomenirea celor şapte sfinţi din Efes: Maximilian, Iamvlih, Martinian, Dionisie, Antonin, Constantin şi Ioan. Să se vadă viaţa lor în ziua a patra a lunii august.

Tot în această zi mai facem pomenirea sfinţilor mucenici Alexandru episcopul şi Ieraclie ostaşul, precum şi a celor patru femei: Ana, Elisabeta, Teodora şi Glicheria, care de sabie s-au săvîrşit.

Ἔζησε στὰ τέλη τοῦ 2ου αἰώνα μ.Χ. Ἡ ἄμεπτη ζωή του καὶ ἡ καρποφορία τῆς διδασκαλίας του, παρακίνησαν τὸ ποίμνιο νὰ τὸν ἀναγκάσει νὰ γίνει ἐπίσκοπος Ἱεραπόλεως στὴν Φρυγία. Τὸ ἀξίωμα δὲ μείωσε τὸν ζῆλο τοῦ Ἀβερκίου. Ἔλεγε, μάλιστα, ὅτι δὲν ἀρκεῖ κάποιος νὰ φαίνεται ἄρχων, ἀλλὰ καὶ νὰ εἶναι πραγματικά. Δηλαδὴ νὰ αὐξάνει τὴν διακονία καὶ τοὺς κόπους του. Διότι κατὰ τὸ Εὐαγγέλιο,«εἰ τὶς θέλει πρῶτος εἶναι, ἔσται πάντων ἔσχατος καὶ πάντων διάκονος», ποὺ σημαίνει, ἂν κανεὶς θέλει νὰ εἶναι πρῶτος κατὰ τὴν τιμή, ὀφείλει μὲ τὴν ταπείνωσή του ἀπέναντι στοὺς ἄλλους, νὰ γίνει τελευταῖος ἀπὸ ὅλους καὶ ὑπηρέτης ὅλων μὲ τὴν ἄσκηση τῆς ἀγάπης.

Καὶ ὁ Ἀβέρκιος τὴν ἐντολὴ αὐτὴ ἔκανε πράξη στὴ ζωή του. Γι’ αὐτὸ καὶ ὁ Θεὸς τοῦ ἔδωσε τὸ χάρισμα νὰ κάνει πολλὰ θαύματα. Θεράπευσε τὴν κόρη τοῦ βασιλιὰ τῆς Ρώμης, ἀπὸ πονηρὸ δαιμόνιο. Θερμὰ νερὰ ἀπὸ τὴν γῆ ἐξέβαλε καὶ ἄλλα πολλὰ θαύματα ἔκανε.

Ἐπίσης, ὁ Ἀβέρκιος κήρυξε σὲ ὅλες τὶς πόλεις τῆς Συρίας καὶ Μεσοποταμίας. Ἔπειτα πῆγε στὴ Λυκαονία, τὴν Πισιδία καὶ στὴν ἐπαρχία τῶν Φρυγῶν. Ὀνομάστηκε ἰσαπόστολος, διότι περιόδευσε καὶ κήρυξε ὅπως οἱ κορυφαῖοι Ἀπόστολοι τοῦ Χριστοῦ.
Πέθανε εἰρηνικά, 72 χρονῶν.

Ἀπολυτίκιον. Ἦχος πλ. α’. Τὸν συνάναρχον Λόγον.
Ἀποστόλων τὸν ζῆλον ἐκμιμησάμενος, τῇ Ἐκκλησίᾳ ἐκλάμπεις ὡς ἑωσφόρος ἀστήρ, τὴν θεόσδοτον ἰσχὺν φαίνων τοῖς ἔργοις σου· σὺ γὰρ θαυμάτων ἱερῶν, τὰς δυνάμεις ἐνεργῶν, Ἀβέρκιε Ἱεράρχα, πρὸς εὐσεβείας εἰσόδους, τοὺς πλανωμένους καθωδήγησας.

Κοντάκιον. Ἦχος πλ. δ’. Ὡς ἀπαρχὰς τῆς φύσεως.
Ὡς Ἱερέα μέγιστον, καὶ Ἀποστόλωv σύσκηνον, ἡ Ἐκκλησία γεραίρει σε ἅπασα, ἡ τῶν πιστῶν Ἀβέρκιε· ἣv ταῖς σαῖς ἱκεσίαις, περιφύλαττε μάκαρ ἀκαταγώνιστον, ἐξ αἱρέσεως πάσης, καὶ ἄσειστον παναοίδιμε.

Μεγαλυνάριον.
Βίῳ διαπρέπων θεοειδεῖ, τῆς τῶν Ἀποστόλων, κατετρύφησας δωρεᾶς, ἔργοις παραδόξοις, Ἀβέρκιε πιστώσας, πρὸς ἀληθείας δόξαν, τοὺς δεξαμένους σε.

Saint Abercius, Bishop and Wonderworker of Hieropolis lived in the second century in Phrygia. The city of Hieropolis was inhabited by many pagans and very few Christians. The saint prayed to the Lord for the salvation of their souls and that they might be numbered among God’s chosen flock. An angel appeared and bade St Abercius to destroy the idols in the pagan temple. He fulfilled the command of God with zeal. Hearing that the idol-worshippers wanted to kill him, the saint went to the place where the people had gathered and openly denounced the failings of the pagans. The pagans tried to seize the saint. 

At this moment three demon-possessed youths in the crowd cried out. The people were dumbfounded, as the saint expelled the devils from them by his prayers. Seeing the youths restored to normal, the people of Hieropolis asked St Abercius to instruct them in the Christian Faith, and then they accepted Holy Baptism. 

After this the saint went to the surrounding cities and villages, healing the sick and preaching the Kingdom of God. With his preaching he made the rounds of Syria, Cilicia, Mesopotamia, he visited Rome and everywhere he converted multitudes of people to Christ. For many years he guarded the Church against heretics, he confirmed Christians in the Faith, he set the prodigal upon the righteous path, he healed the sick and proclaimed the glory of Christ. Because of his great works, St Abercius is termed „Equal of the Apostles.” 

St Abercius returned home to Hieropolis, where he soon rested from his labors. After his death, many miracles took place at his tomb. He wrote his own epitaph, and it was carved on his tombstone, which is now in the Lateran Museum.


 

Categories: Cântările Ortodoxiei Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.