Motto: „Cu prostul neşcolarizat, te lupţi puţin şi ai scăpat;
Dar duci o muncă colosală cu prostul care… are şcoală”.

Blogosfera pseudo-ortodoxă şi pseudo-duhovnicească din România a început o nouă campanie de răspândire a unor materiale scoase din context, care chipurile ar desfiinţa „teologia academică” şi „i-ar pune la punct” pe toţi cei care îndrăznesc să meargă împotriva „Tradiţiei”. Anonimatul şi mediocritatea evidentă a celor care administrează acele bloguri trebuia demult boicotată, dar iată că mai sunt unii care se arată încântaţi de falsa lor mărturie şi încep să creadă că între ştiinţa teologică şi spiritualitatea filocalică ar exista un conflict iremediabil. Aceasta e prima şi cea mai gravă capcană întinsă trăirii conştiente în Biserică.

O personalitate enciclopedică precum Sf. Nicodim Aghioritul este intenționat ignorată de aceşti diversionişti, şi aceasta pentru că Sf. Nicodim, contrar ideilor lor preconcepute, cita şi traducea literatură occidentală, era adeptul împărtăşirii sistematice, critica anumite adaosuri liturgice neadecvate (Troparul Ceasului III în epicleză şi cuvintele „Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt” din Anaforaua Sf. Vasile cel Mare), nu încuraja săvârşirea parastaselor în zilele de duminică etc. În acelaşi timp, Sf. Nicodim era un mare cunoscător şi trăitor al Filocaliei, alături de alţi monahi savanţi ai timpului precum Atanasie din Paros, Macarie al Corintului, Nichifor Theotokis ş.a.  

Deci „teologia academică” şi spiritualitatea filocalică nu numai că nu se contrazic, ci numai împreună sunt autentice şi au sens. Apologeţii prostiei însă, se arată convinşi că un teolog de birou nu se roagă niciodată, iar cel care se roagă nu are ce căuta la birou. Iar ei spun asta pentru că nu fac nici una, nici alta, ci doar se dau cu părerea. Biserica condamnă raţionalismul care plasează teologia în afara Liturghiei, dar nu teologia care cheamă la o mai profundă trăire a Liturghiei. Dar acest lucru îl poate înţelege numai un Maxim Mărturisitorul, Grigore Palama, Serafim Rose, Teoclit Dionisiatul, Emilianos Simonopetritul şi alţi teologi care n-au ignorat ştiinţa în detrimentul rugăciunii sau invers. Tocmai de aceea nu putem să nu condamnăm felul în care anumiţi anonimi îndrăznesc să citeze din astfel de părinţi, ignorând esenţialul învăţăturii lor.

De exemplu, Gheron Iosif Isihastul este personalitatea care în secolul XX a reînviat practica împărtăşirii zilnice în Muntele Athonului, dar diversioniştii auto-excomunicaţi, care au uitat când s-au împărtăşit ultima dată cu Sfintele Taine, citează doar texte care convin falsei lor spiritualităţi şi le îndreptăţesc ignoranţa. Sunt scoase din context şi cuvintele mitropolitului Hieroteos Vlachos care, era firesc să critice indiferentismul cu care grecii se împărtăşesc în fiecare duminică, nespovedindu-se niciodată în viaţă sau poate o dată la câţiva ani. Dar sunt convins că acelaşi mitropolit, dacă ar şti situaţia reală de la noi, unde credincioşii se împărtăşesc extrem de rar, ar critica şi mai dur această eclesiologie şi spiritualitate pseudo-ortodoxă, încă ostatică perioadei comuniste.

Cititorii sunt manipulaţi cu ideea că „academismul teologic”, criticat de Cuviosul Sofronie de la Essex şi de alţi duhovnici contemporani, a venit cu „inovaţia populistă” de a citi rugăciunile de la Liturghie cu voce tare, de a sluji toată Liturghia cu Sfintele Uşi deschise sau de a suprima ectenia pentru catehumeni atunci când ea nu se justifică. Chipurile, nu întâmplător Biserica a rânduit citirea „în taină” a rugăciunilor şi ridicarea unor ziduri de icoane în faţa altarelor pe care, iată, „reformatorii” vor să le scoată. Dar eu chiar vreau să ştiu când a rânduit Biserica aşa ceva şi cu ce este mai mântuitoare o rugăciune euharistică ţinută în secret şi parcursă doar de ochii preotului, la sfârşitul căreia nimeni nu se împărtăşeşte? Nu cumva este vorba de o simplă baricadare a clerului şi o ignoranţă comodă a credincioşilor? Dacă „Biserica” a înghiţit muzica corală occidentală şi tablourile religioase renascentiste, de ce să nu admitem că şi alte elemente liturgice ar fi putut să se strecoare sau să rămână în mod nejustificat în acest cult liturgic extrem de complex? În cultul nostru avem elemente introduse în secolele XVI-XVII, care sunt luate drept dogme, dar se ignoră alte elemente mai vechi, pe care „teologia academică” le-a scos la iveală, dar care nu se încadrează în stereotipurile celor mai puţin avizaţi. Şi dacă aceştia se mai consideră ceea ce nu sunt, atunci lucrul cel mai simplu care le trece lor prin cap este ca „inovaţia” să fie respinsă, iar „inovatorul” să fie ars pe rug.  

Din păcate, mulţi credincioşi, dar şi preoţi şi ierarhi foarte duhovniceşti (fără nici o ironie!), necunoscând evoluţia istorică a cultului şi crezând că „conservatorismul” este o virtute în sine, consideră că toate slujbele sunt lăsate de Sfinţii Apostoli şi nimeni n-are dreptul să adauge sau să scoate ceva din ele. Bineînţeles, această concepţie este una greşită şi poate fi uşor demontată.Slujbele şi Tipicul Bisericii nu sunt litere moarte căzute din cer şi chiar Cuviosul Sofronie de la Essex, invocat ca „anti-raţionalist şi deci tradiţionalist”, a rânduit ca în mănăstirea sa să nu se săvârşească Vecernia şi Utrenia, ci să se zică doar „rugăciunea lui Iisus”, rugăciunile la Liturghie să fie citite cu voce tare, iar monahii şi monahiile din obştea sa (aproape mixtă) să se împărtăşească la fiecare Liturghie. De ce acest aspect este tăinuit de blogurile buclucaşe? A greşit Cuviosul Sofronie? Eu zic că nu, iar dacă a greşit, înseamnă că şi mai mult a greşit părintele Cleopa atunci când a zis că împărtăşirea trebuie luată nu mai devreme de 40 de zile. Cel puţin părintele Sofronie avea temeiuri istorice pentru „inovaţiile” sale, pe când părintele Cleopa nu prea. Iar aceasta nu diminuează importanţa şi valoarea nici unuia dintre ei, căci înainte de a vorbi despre „greşeli” şi „adevăr”, ar trebui să vedem când şi în ce context marii duhovnici au spus un anumit lucru. De ce să absolutizăm ceea ce din start a fost spus ca un lucru relativ? Şi de unde concepţia că un om duhovnicesc nu poate greşi, mai ales în domenii pe care nu le-a studiat niciodată? Ioan Damaschin este Sfânt nu pentru că în Dogmatica sa considera că Soarele şi Luna sunt 2 din cele 7 planete, ci pentru viaţa şi scrierile sale teologice profund ortodoxe. De aceea, nu-i păcat dacă admitem că nici unul din Sfinţii Părinţi, indiferent de curăţia vieţii lor, nu deţine adevărul absolut, care este doar al Bisericii Soborniceşti. Doar papa şi unii bloggeri se consideră infailibili, dar Sfinţii Părinţi, ca persoane particulare, nu sunt şi nici nu pot fi infailibili. Şi pentru a înţelege acest lucru este nevoie şi de rugăciune, dar şi de mult studiu. 

Unii poate încă cred în buna intenţie a celor pe care i-am numit diversionişti. Dar dacă aceştia au intenţii bune şi sunt mari apologeţi ai adevărului (deşi adevărul nu are nevoie de apologie), de ce nu condamnă faptul că în majoritatea parohiilor româneşti psalmii de la Catisme şi Ceasuri au fost înlocuite cu Acatiste dubioase, iar Sfântul Maslu şi exorcismele au devenit afaceri profitabile pentru multe mănăstiri şi parohii? De ce nu se condamnă lipsa catehezei înainte de Botez şi Cununie? De ce nu se condamnă săvârşirea Liturghiilor afară, pe scene, deşi aceasta contravine flagrant normelor dogmatice, canonice şi liturgice? S-au apucat să condamne pe cei care zi şi noapte studiază manuscrise liturgice sau patristice şi cheamă la o împărtăşire mai deasă şi mai conştientă? 

Atunci când unii pretinşi credincioşi vin după prima săptămână a Postului Mare şi doresc să se împărtăşească, majoritatea preoţilor, negăsindu-le impedimente formale, le dau împărtăşanie chiar dacă sunt convinşi că mulţi dintre ei  vor înceta postul. Se tace şi despre cei care se împărtăşesc doar la Paşti, cu o singură săptămână de post, de parcă acest lucru ar fi corect şi ireproşabil. Dar dacă un creştin ţine toate patru posturi de peste an plus zilele de miercuri şi vineri, acestuia îi este interzis de a se împărtăşi în fiecare duminică; iar pentru o împărtăşire odată la 40 de zile i se impun posturi pe care cei mai mulţi preoţi nu le-au ţinut niciodată. După cum spunea părintele profesor Ioan Ică jr., asta nu-i nimic altceva decât „ipocrizia dublului standard”. Aceasta e adevărata ciumă din Biserică, şi nu studiul teologic ştiinţific, de care anumiţi bloggeri se tem aşa cum se tem porcii de săpun…

Sursa: Teologie.net